România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Naşterea ca o binecuvântare în satul tradiţional românesc

 „Prin copil vorbeşte divinitatea.

El este cunoaşterea în chip de taină infinit semnificativă.”

                                                    Vasile Băncilă

 O mare întrebare care stă în faţa omului de azi este: încotro familia? Şi cum chiagul acestei celule sociale este copilul, vom focaliza comentariul nostru pe intrarea în lume a viitoarei fiinţe aşa cum a fost şi mai este, e drept că tot mai palid, receptată în mentalul popular. Precizăm de la început că nu suntem înrobiţi de ideea că satul tradiţional a fost mereu o comunitate ideală, dar nici nu putem agrea opiniile prin care se încearcă diminuarea sau desconsiderarea valorilor create în satul românesc şi scrierile de căpătâi ale filozofiei culturii care preţuiesc aceste valori. Există o tendinţă de a comenta, în mod ironic şi rău voitor, chiar substanţa creştină neamului nostru, aşa cum există la unii şi o reacţie de exaltare şi generalizare a religiozităţii săteanului. Credinţa este în inima oamenilor şi nu o poate măsura sau cântări cineva, ea se manifestă cu pregnanţă sau este tăinuită în adâncul sufletului. Locuiesc într-un cartier şi biserica, deşi spaţioasă, este - duminică de duminică - aproape neîncăpătoare. Din locul unde stau mă bucură, de fiecare dată, prezenţa a două familii cu copii lor. Cântă, se roagă, cei mici se joacă dar şi imită pe cei mari închinându-se şi făcându-şi cruce. Sunt sigur că părinţii acestor copii sunt doar de o generaţie la oraş, sau chiar dacă sunt orăşeni de baştină, au dus o viaţă comunitară nu foarte departe de cea de la sat. Adică acea comunitate ce fiinţează în jurul bisericii şi a şcolii, sub autoritatea morală a preotului şi dascălului. Printre valorile perene ale lumii ţărăneşti la loc de cinste au stat munca, credinţa şi învăţătura. Iar viaţa omului a fost socotită întotdeauna o binecuvântare, un dar dumnezeiesc nepreţuit. Şi         viaţa adevărată înseamnă dăruire, fapt cunoscut şi practicat în cultura lumii dar pe care civilizaţia l-a uitat.

Ce-ar însemna lumea fără copii? Ne cutremurăm doar la formularea unui asemenea gând. Numai că, din păcate, în epoca modernă asistăm la diminuarea, dacă nu chiar la dispariţia instinctului fundamental care nu este, cum se laudă sau cred unii, cel sexual ci instinctul maternităţii. Asupra acestui lucru s-a aplecat filosoful Vasile Băncilă într-o carte de o mare actualitate scrisă prin anii optzeci a secolului trecut, apărută postum, cu titlul Mici testamente (Ed. Eminescu, 1999) în care citim: „Epoca noastră trăieşte pentru plăcere, înţeleasă vulgar şi industrial: pentru plăcerea puterii şi pentru plăcerea senzualităţii. Maternitatea începe să devină anacronică, iar copiii accidente sau musafiri nepoftiţi”, de asemenea, el avertiza şi asupra acestei moralităţi străine de spiritul copilului care tinde să se înstăpânească: „Nimic din confortul şi spaţiul larg patriarhal şi nimic din logica miticului, de cari are nevoie ca să crească şi să se dezvolte o fiinţă de ingenuităţi, de absoluturi şi de spontaneităţi, cum este, de fapt, copilul”.

Lumea fără copii, o lume numai cu bătrâni, o lume a tăcerii există deja în multe sate izolate din care tinerii au plecat în căutarea belşugului. Acolo unde s-au aşezat nu l-au găsit dar nici nu se mai întorc, în libertate, să-şi câştige traiul cu sudoarea frunţii. Preferă zidurile de beton şi o pensie sau un ajutor social. Nu doresc să se mai întoarcă acolo unde au vieţuit generaţii şi generaţii de familii numeroase smulgând pământului pâinea sau mămăliga şi crescând animale pentru lapte şi carne şi păsări pentru ouă. Pentru aceşti oameni de niciunde un asemenea mod de viaţă ţine de o amintire al cărui rost nici nu vor să-l înţeleagă.

Cât despre satele încă vii, mentalitatea modernă a ros legăturile fireşti cu tradiţia, aşa încât familiile onorabile se rezumă la unu sau doi copii. Prima poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor, „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” a început să fie uitată şi la sat.

Puşi în faţa acestor realităţi şi a multora, însutit mai grave, răspândite ca ciuma prin imaginile televizorului şi ereziile aşa-ziselor elite grijulii cu drepturile omului, nu avem altă cale decât să nădăjduim că Bunul Dumnezeu va potoli valurile răului şi va alunga întunericul din sufletele rătăcite ale oamenilor prin întoarcerea la origini, la tainele firii, la tradiţie cu tot ce are ea mai curat şi ziditor. Ca în orice lucrare omenească şi în folclorul românesc se află şi multe practici fără noimă în lumea creştină, păstrate încă din lumea veche, păgână sau unele împrumutate mai târziu de la alte popoare. Nu acestea sunt adevăratele nestemate ale culturii populare. Secole la rând, datinile şi obiceiurile, cu legea lor nescrisă, au ordonat lumea românească ţinând loc de ştiinţă şi artă. Un lucru este clar: „Prin folclor, omul satului ajunge deopotrivă un adânc simţitor al transcendentului, un credincios, şi un desăvârşit cunoscător al lumii sale reale: Prin ştiinţa modernă, orăşanul ajunge un ateu în neliniştile sale intelectuale, un chinuit în singurătăţile sale sufleteşti şi un incapabil în raporturile sale cu natura şi viaţa” după cum scrie Ovidiu Papadima în O viziune românească a lumii ( Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, Ediţia a II-a , 1995). Omul tradiţional a avut mereu o imagine cosmică a lumii, lumea pământului ca şi cea cerească sunt deopotrivă a lui Dumnezeu. Viaţa omului pe pământ este doar un strop din imensitatea vieţii cosmosului şi o pregătire a celei de apoi. Viaţa de după moarte va fi o prelungire a sufletului uman în armonia cosmosului. Momentele cruciale ale vieţii omului au fost întotdeauna prilej de contact cu marile taine ale universului: naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea. Ne vom referi, aşa cum am anunţat în titlu, doar la primul moment - al ivirii pe lume a unei fiinţe umane - în datinile şi obiceiurile populare.

„O singură dată s-a întrupat Dumnezeu pe pământ. Şi atunci a fost sub forma unui copil mic”  (Vasile Băncilă)

Este oare întâmplător că sărbătoarea Naşterii Mântuitorului cunoaşte sub raport folcloric o uriaşă desfăşurare de practici folclorice în cadrul unor obiceiuri ce antrenează întreaga suflare a satului? Era oare întâmplătoare datina ca în noaptea ajunului de Crăciun întreaga familie, cu mic cu mare, trebuia să aştepte trează colindătorii, cu masa încărcată de darurile primiţiale, în veşminte de sărbătoare? Ceata de colindători capătă valoarea unor mesageri cereşti ai veştii celei mari: venirea pe lume a lui Mesia cel luminos întrupat în imaginea pură a pruncului. Este suficient să enumerăm doar câteva dintre temele şi motivele colindelor noastre pentru a înţelege că ele conturează o adevărată imagine creştină a lumii: arborele cosmic, naşterea din fecioară, deschiderea cerurilor, vânarea-răstignire, masa din rai, Sântion — preotul arhetipal, cearta florilor: grâului, vinului şi mirului; călătoria în rai şi iad etc. Dumnezeu este recunoscut ca Domn al cerului şi al pământului. În colinde jupânu gazdă aşteaptă pe Dumnezeu să vină la „masa întinsă, cu făclii aprinse” în centrul căreia tronează pomul cu roade de mărgăritar, „mărul mărgăretul”. Acesta coboară cu sfinţii împreună. La întrebarea care e mai mare dintre ei, Crăciun cel bătrân este cel care răspunde: „Tu n-ei fi mai mare,/ Mare de mărire/ Şi mai mic de zile [...] Şi te-am botezat,/ Şi nume ţi-am pus/ Tot Isus Cristos,/ Că-i nume frumos.” Paharul de ceremonie şi veşmântul împodobit cu astre, scalda şi fântâna purificatoare, regeneratoare sunt simboluri ale sacrului care dau valoare spirituală unică acestei nopţi. Peste toate domină imaginea ieslei cu pruncul şi Maica Domnului, cu magii şi blândele dobitoace din cântecul ritual al Crăciunului. O regenerare a colindatului, a crailor, căluşarilor, a ieşirii la râu de Bobotează sau a binecuvântării holdelor pare să se întâmple spre binele sufletului nostru.

„În casa în care e un copil de leagăn, a început să crească o scară la cer” (Vasile Băncilă)

Deschizând studiile şi culegerile de folclor încheiate cu un veac în urmă, fie că este vorba de cele ale preotul Simion Florea Marian, ofiţerul Tudor Pamfile, dar şi cele actuale cum este al Amaliei Pavelescu, constaţi că, la români, cea mai preţuită stare a femeii era maternitatea. Femeia care purcede grea se află într-o stare binecuvântată sau în „starea darului” pe când cele care nu au acest dar sunt stârpituri. Femeia care nu avea copii era văzută rău şi de bărbat dar şi de cealaltă lume, care o bănuia că a greşit în faţa lui Dumnezeu. „Femeia care nu-şi vedea căsnicia binecuvântată se ruga fierbinte lui Dumnezeu, ţinea toate posturile, dădea liturghii, acatiste şi lumânări bisericilor sau dădea să citească anumite rugăciuni” scrie Marcel Olinescu în Mitologie românească (Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2003) Copii erau socotiţi o avere.

Femeia însărcinată şi viitorul prunc au ca divinitate protectoare pe Maica Precistă, iar cea care devenea oficianta riturilor naşterii şi botezului era moaşa, de obicei o femeie nu numai pricepută în asemenea situaţii dar şi credincioasă şi deţinătoare a tradiţiei satului. Din momentul în care era chemată să ajute, cuvântul ei devenea lege pentru femeia grea şi pentru familia acesteia. De multe ori sfaturile acesteia erau urmate cu sfinţenie mult înainte de naştere.

Reţinem câteva credinţe şi practici, regăsite pe întreg teritoriul locuit de români în vechile cărţi, dar şi culese în anii noştri de Amalia Pavelescu şi menţionate în Poezia de ritual şi ceremonial din Mărginimea Sibiului” (Ed. Paideia, 2001): Femeile însărcinate, ştiutoare de carte, obişnuiesc să citească în fiecare zi Visul Maicii Domnului, căci atunci vor naşte uşor şi le va trăi pruncul. Mai demult ca să poată naşte mai uşor se credea că e bine să bea apă de pe icoana Maicii Domnului. În Orlat după ce moaşa a scăldat şi înfăşat copilul îl închină la Maica Domnului, apoi bagă crucea într-un blid cu apă, şi stropind cu apă de aceea noul născut zice: „Închină-se robul sau roaba lui Dumnezeu... în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh!”. Acest obicei al închinării la icoane al nou născutului l-am aflat şi în Sâncel, lângă Blaj, relatat în 2004. Pentru ca duhurile rele să nu se poată apropia de noul născut i se pun sub perina din leagăn: o cruce, Visul Maicii Domnului, împreună cu usturoi, grâu, un cuţit şi tămâie sau cărţi de rugăciuni şi o aţă roşie la mânuţă pentru a nu fi deocheat.

În unele sate din Transilvania câtă vreme mama nu are voie să iasă din casă vin femeile din sat cu daruri pe care le aşează la picioarele patului şi atingând cu mâna pe gazdă, zic: „Dumnezeu să te ridice! Dumnezeu să te întărească! Dumnezeu să-ţi dea braţe pline!”

Botezul creştin al nou născutului a fost înţeles în popor ca un act fără de care nu se poate concepe existenţa umană. „Pruncu-nfăşat de mumă şi de moşi / Trimes cu dar şi cele cuvenite / Biserica e plină şi preotul slăvit / Cufundă pruncu-n apele sfinţite” (Ioan Alexandru, „Casa părintească”). La şase săptămâni de la naştere femeia mergea la biserică cu copilul pentru citirea slujbei de dezlegare sau de curăţire, după care putea să iasă la lucru. La timpul potrivit se făcea slujba botezului copilului după datina creştină, înainte de plecarea spre biserică naşa, ori moaşa, leagă faşă în formă de cruce zicând: „Duc un păgân, ca să aduc un creştin”. Iar la întoarcerea de la biserică unde s-a săvârşit sfânta taină a botezului şi mirului, îl aduce pe noul botezat de-a dreptul la masa din casa mare unde se află pâine şi vin. Aşezându-l pe masă, rosteşte urarea: „Am luat un păgân şi-am adus un creştin. Să hie cinstit ca masa şi bogat ca ea”. Multe din practicile populare au dispărut astăzi din mentalitatea generală dar unele s-au păstrat şi se actualizează şi se practică discret de câte ori apare un nou născut.

Sub pavăza Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu este pus acum copilul. Iată un cântec de leagăn din Săliştea Sibiului cu adânci semnificaţii creştine: „Lui, lui, lui, cu mama lui / Şi cu Maica Domnului; / Lui, lui, lui, cu mama ta / Şi cu Sfânta Vinerea... / Şi tu, Maica Domnului, / Dă-i somnul copilului. / Lui, lui lui, lui, lui, lui, / Culcă-te cu Dumnezeu, / Că eu rămân cu dorul tău; / Culcă-te cu Precesta, / Că eu rămân cu jelea ta.”

Duioşia nesfârşită a cântecelor de leagăn, gânguritul copilului, primele lui cuvinte sunt în stare să înmoaie şi cele mai împietrite suflete. Să nu uităm că toţi copiii se nasc cu ochii senini ca cerul şi abia mai târziu capătă alt colorit. Ei sunt întruchiparea purităţii divine, amintindu-ne mereu de starea neîntinată a omului sugerată atât de frumos în poemul „Copilul” de Ioan Alexandru: „Stare de har e pruncul ziua lui / E cât o viaţă cât o veşnicie / Totul începe şi sfârşitul nu-i / Decât prilej de-o altă bucurie.”

Nădăjduim că, odată cu regăsirea noastră întru Hristos, întunericul care apasă asupra noastră să se risipească încetul cu încetul şi să redescoperim bucuria de a avea copii, bucurie pe care moşii şi strămoşii noştri o puneau la loc de cinste. Prea Fericitul Patriarh Teoctist în discursul de la Nürnberg arăta că douăsprezece milioane de români nu s-au mai născut în ultimi doisprezece ani, fiind ucişi în pântecele propriilor lor mame prin avort, mai mult decât în douăsprezece războaie mondiale (Gândirea, l -3/ 2004, p.38). Iată de ce este nevoie să luăm ceea ce este valoros ca Bine, Adevăr şi Frumos din tradiţia populară care întotdeauna a împletit credinţa ortodoxă în Dumnezeu cu credinţa în neamul românesc. Numai redescoperindu-ne valorile ne vom putea salva de sinistra prognoză a împuţinării şi risipirii neamului şi vom avea bucuria ca fiecare pereche de tineri căsătoriţi să poată rosti ceea ce scria Marin Sorescu în poezia „Ctitorie”:

„Noi, Ion şi Ioana,/ Cu puterile noastre / Am durat acest sfânt / Copil / întru veşnica pomenire / A acestui soare / Şi-a acestui pământ”

Prof. Avram Cristea