„Prin copil vorbeşte divinitatea.
El este cunoaşterea în chip de taină infinit
semnificativă.”
Vasile Băncilă
O mare întrebare care stă în faţa omului de azi este: încotro
familia? Şi cum chiagul acestei celule sociale este copilul, vom
focaliza comentariul nostru pe intrarea în lume a viitoarei fiinţe aşa
cum a fost şi mai este, e drept că tot mai palid, receptată
în mentalul popular. Precizăm de la început că nu suntem înrobiţi
de ideea că satul tradiţional a fost mereu o comunitate ideală,
dar nici nu putem agrea opiniile prin care se încearcă diminuarea
sau desconsiderarea valorilor create în satul românesc şi scrierile
de căpătâi ale filozofiei culturii care preţuiesc aceste
valori. Există o tendinţă de a comenta, în mod ironic
şi rău voitor, chiar substanţa creştină neamului
nostru, aşa cum există la unii şi o reacţie de
exaltare şi generalizare a religiozităţii săteanului.
Credinţa este în inima oamenilor şi nu o poate măsura sau
cântări cineva, ea se manifestă cu pregnanţă sau este
tăinuită în adâncul sufletului. Locuiesc într-un cartier
şi biserica, deşi spaţioasă, este - duminică de
duminică - aproape neîncăpătoare. Din locul unde stau mă
bucură, de fiecare dată, prezenţa a două familii cu
copii lor. Cântă, se roagă, cei mici se joacă dar şi
imită pe cei mari închinându-se şi făcându-şi
cruce. Sunt sigur că părinţii acestor copii sunt doar de o
generaţie la oraş, sau chiar dacă sunt orăşeni de
baştină, au dus o viaţă comunitară nu foarte
departe de cea de la sat. Adică acea comunitate ce fiinţează
în jurul bisericii şi a şcolii, sub autoritatea morală a
preotului şi dascălului. Printre valorile perene ale lumii
ţărăneşti la loc de cinste au stat munca, credinţa
şi învăţătura. Iar viaţa omului a fost socotită
întotdeauna o binecuvântare, un dar dumnezeiesc nepreţuit. Şi
viaţa adevărată înseamnă dăruire, fapt
cunoscut şi practicat în cultura lumii dar pe care civilizaţia
l-a uitat.
Ce-ar însemna lumea fără copii? Ne cutremurăm
doar la formularea unui asemenea gând. Numai că, din păcate, în
epoca modernă asistăm la diminuarea, dacă nu chiar la
dispariţia instinctului fundamental care nu este, cum se laudă
sau cred unii, cel sexual ci instinctul maternităţii. Asupra
acestui lucru s-a aplecat filosoful Vasile Băncilă într-o carte
de o mare actualitate scrisă prin anii optzeci a secolului trecut, apărută
postum, cu titlul Mici testamente (Ed. Eminescu, 1999) în care
citim: „Epoca noastră trăieşte pentru plăcere, înţeleasă
vulgar şi industrial: pentru plăcerea puterii şi pentru plăcerea
senzualităţii. Maternitatea începe să devină
anacronică, iar copiii accidente sau musafiri nepoftiţi”, de
asemenea, el avertiza şi asupra acestei moralităţi străine
de spiritul copilului care tinde să se înstăpânească:
„Nimic din confortul şi spaţiul larg patriarhal şi nimic
din logica miticului, de cari are nevoie ca să crească şi să
se dezvolte o fiinţă de ingenuităţi, de absoluturi
şi de spontaneităţi, cum este, de fapt, copilul”.
Lumea fără copii, o lume numai cu bătrâni, o
lume a tăcerii există deja în multe sate izolate din care
tinerii au plecat în căutarea belşugului. Acolo unde s-au aşezat
nu l-au găsit dar nici nu se mai întorc, în libertate, să-şi
câştige traiul cu sudoarea frunţii. Preferă zidurile de
beton şi o pensie sau un ajutor social. Nu doresc să se mai întoarcă
acolo unde au vieţuit generaţii şi generaţii de
familii numeroase smulgând pământului pâinea sau mămăliga
şi crescând animale pentru lapte şi carne şi păsări
pentru ouă. Pentru aceşti oameni de niciunde un asemenea mod de
viaţă ţine de o amintire al cărui rost nici nu vor să-l
înţeleagă.
Cât despre satele încă vii, mentalitatea modernă a
ros legăturile fireşti cu tradiţia, aşa încât
familiile onorabile se rezumă la unu sau doi copii. Prima poruncă
a lui Dumnezeu dată oamenilor, „creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”
a început să fie uitată şi la sat.
Puşi în faţa acestor realităţi şi a
multora, însutit mai grave, răspândite ca ciuma prin imaginile
televizorului şi ereziile aşa-ziselor elite grijulii cu
drepturile omului, nu avem altă cale decât să nădăjduim
că Bunul Dumnezeu va potoli valurile răului şi va alunga întunericul
din sufletele rătăcite ale oamenilor prin întoarcerea la
origini, la tainele firii, la tradiţie cu tot ce are ea mai curat
şi ziditor. Ca în orice lucrare omenească şi în folclorul
românesc se află şi multe practici fără noimă în
lumea creştină, păstrate încă din lumea veche, păgână
sau unele împrumutate mai târziu de la alte popoare. Nu acestea sunt
adevăratele nestemate ale culturii populare. Secole la rând,
datinile şi obiceiurile, cu legea lor nescrisă, au ordonat lumea
românească ţinând loc de ştiinţă şi artă.
Un lucru este clar: „Prin folclor, omul satului ajunge deopotrivă
un adânc simţitor al transcendentului, un credincios, şi un desăvârşit
cunoscător al lumii sale reale: Prin ştiinţa modernă,
orăşanul ajunge un ateu în neliniştile sale intelectuale,
un chinuit în singurătăţile sale sufleteşti şi
un incapabil în raporturile sale cu natura şi viaţa” după
cum scrie Ovidiu Papadima în O viziune românească a lumii ( Ed.
Saeculum I.O., Bucureşti, Ediţia a II-a , 1995). Omul tradiţional
a avut mereu o imagine cosmică a lumii, lumea pământului ca
şi cea cerească sunt deopotrivă a lui Dumnezeu. Viaţa
omului pe pământ este doar un strop din imensitatea vieţii
cosmosului şi o pregătire a celei de apoi. Viaţa de după
moarte va fi o prelungire a sufletului uman în armonia cosmosului.
Momentele cruciale ale vieţii omului au fost întotdeauna prilej de
contact cu marile taine ale universului: naşterea, botezul, nunta
şi înmormântarea. Ne vom referi, aşa cum am anunţat în
titlu, doar la primul moment - al ivirii pe lume a unei fiinţe umane
- în datinile şi obiceiurile populare.
„O singură dată s-a întrupat Dumnezeu pe pământ.
Şi atunci a fost sub forma unui copil mic”
(Vasile Băncilă)
Este oare întâmplător că sărbătoarea Naşterii
Mântuitorului cunoaşte sub raport folcloric o uriaşă desfăşurare
de practici folclorice în cadrul unor obiceiuri ce antrenează întreaga
suflare a satului? Era oare întâmplătoare datina ca în noaptea
ajunului de Crăciun întreaga familie, cu mic cu mare, trebuia să
aştepte trează colindătorii, cu masa încărcată
de darurile primiţiale, în veşminte de sărbătoare?
Ceata de colindători capătă valoarea unor mesageri cereşti
ai veştii celei mari: venirea pe lume a lui Mesia cel luminos întrupat
în imaginea pură a pruncului. Este suficient să enumerăm
doar câteva dintre temele şi motivele colindelor noastre pentru a înţelege
că ele conturează o adevărată imagine creştină
a lumii: arborele cosmic, naşterea din fecioară, deschiderea
cerurilor, vânarea-răstignire, masa din rai, Sântion — preotul
arhetipal, cearta florilor: grâului, vinului şi mirului; călătoria
în rai şi iad etc. Dumnezeu este recunoscut ca Domn al cerului
şi al pământului. În colinde jupânu gazdă aşteaptă
pe Dumnezeu să vină la „masa întinsă, cu făclii
aprinse” în centrul căreia tronează pomul cu roade de mărgăritar,
„mărul mărgăretul”. Acesta coboară cu sfinţii
împreună. La întrebarea care e mai mare dintre ei, Crăciun cel
bătrân este cel care răspunde: „Tu n-ei fi mai mare,/ Mare de
mărire/ Şi mai mic de zile [...] Şi te-am botezat,/ Şi
nume ţi-am pus/ Tot Isus Cristos,/ Că-i nume frumos.” Paharul
de ceremonie şi veşmântul împodobit cu astre, scalda şi fântâna
purificatoare, regeneratoare sunt simboluri ale sacrului care dau valoare
spirituală unică acestei nopţi. Peste toate domină
imaginea ieslei cu pruncul şi Maica Domnului, cu magii şi blândele
dobitoace din cântecul ritual al Crăciunului. O regenerare a
colindatului, a crailor, căluşarilor, a ieşirii la râu de
Bobotează sau a binecuvântării holdelor pare să se întâmple
spre binele sufletului nostru.
„În casa în care e un copil de leagăn, a început să
crească o scară la cer” (Vasile Băncilă)
Deschizând studiile şi culegerile de folclor încheiate
cu un veac în urmă, fie că este vorba de cele ale preotul
Simion Florea Marian, ofiţerul Tudor Pamfile, dar şi cele
actuale cum este al Amaliei Pavelescu, constaţi că, la români,
cea mai preţuită stare a femeii era maternitatea. Femeia care
purcede grea se află într-o stare binecuvântată sau în
„starea darului” pe când cele care nu au acest dar sunt stârpituri.
Femeia care nu avea copii era văzută rău şi de bărbat
dar şi de cealaltă lume, care o bănuia că a greşit
în faţa lui Dumnezeu. „Femeia care nu-şi vedea căsnicia
binecuvântată se ruga fierbinte lui Dumnezeu, ţinea toate
posturile, dădea liturghii, acatiste şi lumânări
bisericilor sau dădea să citească anumite rugăciuni”
scrie Marcel Olinescu în Mitologie românească (Ed. Saeculum
I.O., Bucureşti, 2003) Copii erau socotiţi o avere.
Femeia însărcinată şi viitorul prunc au ca
divinitate protectoare pe Maica Precistă, iar cea care devenea
oficianta riturilor naşterii şi botezului era moaşa, de
obicei o femeie nu numai pricepută în asemenea situaţii dar
şi credincioasă şi deţinătoare a tradiţiei
satului. Din momentul în care era chemată să ajute, cuvântul
ei devenea lege pentru femeia grea şi pentru familia acesteia. De
multe ori sfaturile acesteia erau urmate cu sfinţenie mult înainte
de naştere.
Reţinem câteva credinţe şi practici, regăsite
pe întreg teritoriul locuit de români în vechile cărţi, dar
şi culese în anii noştri de Amalia Pavelescu şi menţionate
în Poezia de ritual şi ceremonial din Mărginimea Sibiului”
(Ed. Paideia, 2001): Femeile însărcinate, ştiutoare de
carte, obişnuiesc să citească în fiecare zi Visul Maicii
Domnului, căci atunci vor naşte uşor şi le va trăi
pruncul. Mai demult ca să poată naşte mai uşor se
credea că e bine să bea apă de pe icoana Maicii Domnului.
În Orlat după ce moaşa a scăldat şi înfăşat
copilul îl închină la Maica Domnului, apoi bagă crucea într-un
blid cu apă, şi stropind cu apă de aceea noul născut
zice: „Închină-se robul sau roaba lui Dumnezeu... în numele Tatălui,
al Fiului, şi al Sfântului Duh!”. Acest obicei al închinării
la icoane al nou născutului l-am aflat şi în Sâncel, lângă
Blaj, relatat în 2004. Pentru ca duhurile rele să nu se poată
apropia de noul născut i se pun sub perina din leagăn: o cruce,
Visul Maicii Domnului, împreună cu usturoi, grâu, un cuţit
şi tămâie sau cărţi de rugăciuni şi o aţă
roşie la mânuţă pentru a nu fi deocheat.
În unele sate din Transilvania câtă vreme mama nu are
voie să iasă din casă vin femeile din sat cu daruri pe care
le aşează la picioarele patului şi atingând cu mâna pe
gazdă, zic: „Dumnezeu să te ridice! Dumnezeu să te întărească!
Dumnezeu să-ţi dea braţe pline!”
Botezul creştin al nou născutului a fost înţeles
în popor ca un act fără de care nu se poate concepe existenţa
umană. „Pruncu-nfăşat de mumă şi de moşi /
Trimes cu dar şi cele cuvenite / Biserica e plină şi
preotul slăvit / Cufundă pruncu-n apele sfinţite” (Ioan
Alexandru, „Casa părintească”). La şase săptămâni
de la naştere femeia mergea la biserică cu copilul pentru
citirea slujbei de dezlegare sau de curăţire, după care
putea să iasă la lucru. La timpul potrivit se făcea slujba
botezului copilului după datina creştină, înainte de
plecarea spre biserică naşa, ori moaşa, leagă faşă
în formă de cruce zicând: „Duc un păgân, ca să aduc un
creştin”. Iar la întoarcerea de la biserică unde s-a săvârşit
sfânta taină a botezului şi mirului, îl aduce pe noul botezat
de-a dreptul la masa din casa mare unde se află pâine şi vin. Aşezându-l
pe masă, rosteşte urarea: „Am luat un păgân şi-am
adus un creştin. Să hie cinstit ca masa şi bogat ca ea”.
Multe din practicile populare au dispărut astăzi din
mentalitatea generală dar unele s-au păstrat şi se
actualizează şi se practică discret de câte ori apare un
nou născut.
Sub pavăza Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu este
pus acum copilul. Iată un cântec de leagăn din Săliştea
Sibiului cu adânci semnificaţii creştine: „Lui, lui, lui, cu
mama lui / Şi cu Maica Domnului; / Lui, lui, lui, cu mama ta / Şi
cu Sfânta Vinerea... / Şi tu, Maica Domnului, / Dă-i somnul
copilului. / Lui, lui lui, lui, lui, lui, / Culcă-te cu Dumnezeu, / Că
eu rămân cu dorul tău; / Culcă-te cu Precesta, / Că
eu rămân cu jelea ta.”
Duioşia nesfârşită a cântecelor de leagăn,
gânguritul copilului, primele lui cuvinte sunt în stare să înmoaie
şi cele mai împietrite suflete. Să nu uităm că toţi
copiii se nasc cu ochii senini ca cerul şi abia mai târziu capătă
alt colorit. Ei sunt întruchiparea purităţii divine,
amintindu-ne mereu de starea neîntinată a omului sugerată atât
de frumos în poemul „Copilul” de Ioan Alexandru: „Stare de har e
pruncul ziua lui / E cât o viaţă cât o veşnicie / Totul
începe şi sfârşitul nu-i / Decât prilej de-o altă
bucurie.”
Nădăjduim că, odată cu regăsirea
noastră întru Hristos, întunericul care apasă asupra noastră
să se risipească încetul cu încetul şi să
redescoperim bucuria de a avea copii, bucurie pe care moşii şi
strămoşii noştri o puneau la loc de cinste. Prea Fericitul
Patriarh Teoctist în discursul de la Nürnberg arăta că douăsprezece
milioane de români nu s-au mai născut în ultimi doisprezece ani,
fiind ucişi în pântecele propriilor lor mame prin avort, mai mult
decât în douăsprezece războaie mondiale (Gândirea, l -3/
2004, p.38). Iată de ce este nevoie să luăm ceea ce este
valoros ca Bine, Adevăr şi Frumos din tradiţia populară
care întotdeauna a împletit credinţa ortodoxă în Dumnezeu cu
credinţa în neamul românesc. Numai redescoperindu-ne valorile ne
vom putea salva de sinistra prognoză a împuţinării şi
risipirii neamului şi vom avea bucuria ca fiecare pereche de tineri căsătoriţi
să poată rosti ceea ce scria Marin Sorescu în poezia
„Ctitorie”:
„Noi, Ion şi Ioana,/ Cu puterile noastre / Am durat
acest sfânt / Copil / întru veşnica pomenire / A acestui soare /
Şi-a acestui pământ”
Prof.
Avram Cristea
|
|