România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Să nu glumim când e vorba de eroii neamului

În loc de struguri copţi, arcuiţi în stropi mari pe dealurile din stânga Mureşului, până aproape de punctul cel mai înalt de observaţie al duşmanului, la care veghea însuşi ochiul de vultur al voievodului, tinereţea lui unsă cu „pohta ce-am pohtit: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească”, ca elev în clasele V-VIII la şcoala din Miraslău, luam mereu – aproape instinctiv – câte o lecţie de tăcere lângă tâmpla de bronz a lui Mihai Viteazul, sprijinită parcă pe indiferenţa şoselei naţionale, dar şi pe restricţiile ca nişte drumuri înfundate referitoare la marele stâlp al creştinătăţii, ţinut anume în umbra istoriei, chiar defăimat, să nu cumva să-i supere pe cei din răsărit cu faptele lui de vitejie, pentru care Eroul român – decapitat de-o mână buestră pe Câmpul Turzii, trădat de interese meschine, devenise „un aventurier”. Când directorul şcolii, mai mult în şoaptă, spunea, „cine vrea să mergă la smuls de buruieni de pe Monumentul Eroilor, ori cel al lui Mihai Viteazul, să ridice mâna”, ţâşneam din bancă şi mă aliniam, şi pe-o cărăruie ce însoţea scurgerea văii cât o aripă de porumbel alb, o luam la fugă tot într-un suflet să ajung primul lângă bustul lui, să mă stâmpăr cu veşnicia încrustată în bronz, apoi în crucile mici de ciment, pe majoritatea cărora era scris: „Erou necunoscut”. Şi-mi era ciudă că nu pot reţine Nume, Prenume, să mă laud acasă cu ele. Şi azi o dâră de umbre îmi înlănţuie chipul cu o întâmplare nesemnificativă în aparenţă. Un profesor, de fapt un student întârziat, văzând că am scris ceva pe-o foaie de maculator, mi-a smuls-o din mână, a început să râdă, a mototolit-o şi aruncat-o pe calea ferată, bucăţi, bucăţele.

„Am venit să-ţi aduc

drept buchet de flori

dealurile satului meu,

apele învolburate ale Mureşului

prin care potcoavă de umbre

a rămas trecerea calului tău,

Viteazule Mihai –

Am venit să-ţi smulg spinii

din trup şi amintire”.

 

Am crezut că bolunzesc! Am pus mâna pe o piatră şi-am ridicat-o. Dar el a fost mai puternic ca mine, şi eu am plâns în faţa dirigintelui când nemernicul minţise: „În loc să smulgă buruieni, elevul ăsta făcea altceva. Cred că şi nota la purtare trebuie scăzută!”

Sărmanul! Şi-a cerut iertare, mai târziu că a glumit prost! „Dacă toţi glumim cu Mihai Viteazul şi nu mai ştim să-l apărăm, să nu ne mire faptul că alţii ni-l fac tâlhar, aventurier, criminal, fugar, trădător, că eroii lăcrimează prin necunoscute morminte...” La inspectorat fiind, am deschis Miraslăului drumul spre o sărbătoare anuală, firească, inimitabilă, acolo, la şosea, unde două monumente sunt segmente din gloria nepieritoare a patriei – unul al lui Mihai Viteazul, unificatorul, părintele primei uniri de la Alba Iulia, al doilea al Eroilor primului şi celui de al doilea război mondial. Două monumente ce se împletesc în vase comunicante în care locuinţa patriei trebuie să aibe mereu veghea flăcării la hotare. De la Miraslău timpul coteşte în noi să nu uităm alaiul lui de victorii peste care unii presară buruieni, nimicnicie!

De sub voalul paşilor de elevi

Ion MĂRGINEANU