România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Unguri, secui, români, maghiari

Lipsa culturii istorice ne poate juca adesea feste, făcându-ne victimele unei propagande absurde dar tenace, menită, aşa cum lesne se poate observa în conflictele majore din ultimele două decenii, să transforme albul în negru şi negrul în alb, vinovaţii în victime, trădătorii şi asasinii în eroi, adevărul în contrarul lui, hoţul în „negustor cinstit”, genocidul în cruciadă a păcii şi pretenţiile utopice ale unor foşti călăi, în revendicări „democratice” şi „europene”, în numele unor imaginare „drepturi colective” şi în detrimentul drepturilor inalienabile ale cetăţenilor, popoarelor şi naţiunilor. Astfel, dacă o întreagă elită politică şi nu numai, punea ieri semnul egalităţii între „germani şi nemţi”, între „ români” şi „vlahi”, ceea ce era corect, astăzi se, străduieşte să demonstreze că „moldovenii” şi „vlahii” nu sunt români, cu alte cuvinte că „bavarezii” şi „nemţii” n-ar fi germani, ceea ce este absurd, în timp ce acceptă echivalenţa „unguri-maghiari”, ceea ce, în realitate, este tot o absurditate „implementată” în conştiinţa europeană şi universală de terorismul de stat al unei politici de genocid etnic şi cultural.

În accepţiunea etnică a cuvintelor, „ungurii” nu sunt „maghiari”, tot aşa cum românii nu sunt traci, italienii-romani, englezii-saxoni şi francezii-celţi. În accepţiunea politică în schimb, în conformitate cu legislaţia epocii dualiste (1867-1918), dacă „ungurii” erau „maghiari”, nu toţi „maghiarii” erau etnic unguri; tot aşa cum „ruşii” erau „sovietici” dar nu toţi „sovieticii” erau ruşi. Chiar dacă şi unii şi alţii au încercat fabricarea, în jurul lor a unor naţiuni „omogene” prin „maghiarizare”, respectiv „sovietizare”.

Ca mai toate popoarele moderne europene, inclusiv cel român, şi ungurii sunt rezultanta unui proces îndelungat şi complex de etnogeneză.

Originari din Asia Centrală, maghiarii finici au  constituit  o  minoritate,  dar una conducătoare în cadrul valului de populaţii türcice în fruntea cărora, maghiarul Almus a încercat pe rând, la sfârşitul veacului IX, să se infiltreze pe cele două rute ale imigraţiilor, prin culuarul dobrogean şi nordul Peninsulei Balcanice spre Bizanţ sau prin Carpaţii Păduroşi şi Pannonia spre mirificul Occident. Pe lângă cabarii, bulgarii, bascurzii, etc. care-l urmau, la Kiev, lui Almus i s-au alăturat mulţime de pecenegi, apoi slavi şi, poate, români nordici (volohoveni) după cum ar indica numele căpeteniei  Ursu,  toţi nemaghiarii  fiind numiţi  generic, de gestele  ungureşti  târzii - „cumani”, deşi cumanii vor participa la etnogeneza ungară masiv, abia în secolele XII - XIII.

Greu loviţi de „români şi slavi” (Nestor) la trecerea prin Carpaţii Păduroşi spre Ţara Românilor care trăiau „la apus de varegi” („Urus”), ocazie în care a fost rănit mortal Almus, el nemaiputând „intra în Pannonia” (Chronicon Pictum Vindobonense) ei au debuşat în 896, sub conducerea lui Arpad, fiul şi moştenitorul decedatului într-o regiune numită cu un cuvânt românesc - „muncă” în sens de „trudă” - tocmai pentru că au luat-o cu mare efort - Muncaci. Aici au ridicat o fortificaţie, apoi alte 6 în jur (Simon de Keza), total 7, de unde confuzia voită a multor istorici revizionişti cu Transilvania, numită abia patru secole mai târziu de coloniştii saşi Siebenbürgen-Septemcastra. În realitate, „noua patrie” maghiară era ceea ce astăzi se numeşte Ucraina Subcarpatică. Aici a început, din 896, procesul etnogenezei ungare, în care au fost implicaţi maghiarii care, după Simon de Keza erau „108 familii, nu mai multe”, restul, adică majoritatea, fiind sau străini (turcii) sau robi (localnicii româno-slavi)”.

Conglomeratul a dobândit un nou nume după cucerirea cetăţii şi ţării Ungului sau Unguarului de pe râul omonim şi lichidarea conducătorului local numit româneşte în textele latine - DUCA. Arpad s-a împământenit căsătorindu-se cu fiica defunctului care era creştină-ortodoxă. „Duce de Unguar”, el avea să coboare cu soldaţii săi, numiţi „oarecum în bătaie de joc - unguari” (Anonymus) de viitorii adversari, fie că erau maghiari, turci sau slavo-români supuşi, abia în anul 903, în teritoriile ducelui Salanus dintre Tisa şi Dunăre. De aici avea să treacă, în sfârşit, în mult lăudata Pannonie care trebuie precizat că se afla în dreapta Dunării Mijlocii, pentru că, în general, se face confuzie între aceasta şi teritoriile româneşti din Transdanubia. Tot aşa cum voit se încearcă explicarea numelui dobândit de „unguri” prin „onogunduri” - numele membrilor unei federaţii türcice de pe Volga, fără legătură cu valul lui Almus sau prin „huni”, din care ar fi derivat „hunguri”, spre a se legitima stăpânirea în Pannonia, prin pretinsa moştenire al lui Attila.

După lupte care au durat decenii, sfârşind prin alungarea lui Salanus la Vidin (rom. Diiu), românii, slavii şi bulgarii dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie au intrat în creuzetul care va da naştere, prin amalgamare, noului popor modern, european, ungar. La fel şi locuitorii Pannoniei: “latinii” sau „romanii” băştinaşi (romanitatea central-europeană, din care mai subzistă astăzi doar romansii în Elveţia), „teutonicii”, adică urmaşii francilor stăpânitori în veacurile VIII-IX, slavii moravi şi cei supravieţiutori ai regatului lui Samo (623-658), românii timoceni şi „guduscani” refugiaţi aici cu ducele Borna, de teama bulgarilor, în anul 814 („messianii”) ca şi românii vestici („păstorii Romanilor”) care-şi purtau turmele, în cadrul transhumantei, până la lacul cu nume românesc Balaton. Apoi, după creştinarea forţată a asiaticilor maghiaro-türcici, (fiindcă populaţia europeană, acel „mult popor” peste care se înstăpânise Arpad, era deja creştin) - performanţă realizată de cel de-al cincilea „duce de Unguar”, Voicu (997-1038), cel care era creştin-ortodox şi vorbea, potrivit Cronicii Pietate de la Viena, româneşte în familie, dar care, rebotezat catolic Ştefan şi primind de la papa Silvestru II (999-1003) titlul regal (25 decembrie 1001) va deveni pentru „unguari” Szent Istvan, puzderie de cavaleri europeni rătăcitori sau lipsiţi de dreptul de primogenitură, germani, francezi, italieni, spanioli, au fost atraşi cu promisiuni în noul regat (Simon de Keza). În fine, pentru păstrarea echilibrului şi ramura asiatică avea să fie întărită prin colonizarea de noi valuri de pecenegi începând cu domnia lui Zulta (907-947) - ginerele ducelui bihorean „Menumorut” - şi cumani masiv răspândiţi prin satele Ungariei şi forţaţi să realizeze căsătorii mixte, de regele Bela IV (1235-1270) în preziua marii invazii mongolo-tătare din 1241.         

Similar şi contemporan procesului etnogenetic desfăşurat în Anglia, unde din romanici, saxoni, danezi şi normanzii francofoni s-a născut în secolele X-XV naţiunea engleză, poporul ungar s-a conturat în veacurile XV-XVI, decisiv pentru afirmarea mentalităţii de „hungarus” fiind conflictul îndelungat cu otomanii (1388-1526) şi, îndeosebi, ca o reacţie de apărare a societăţii, pierderea statului propriu prin „Mohácsi vesz” („pieirea de la Mohács” - 1526), chiar dacă în veacul XVIII încă mai exista conştiinţa „cună” la bună parte din locuitorii Pannoniei, un Ladislau Khan cerând de pildă, Mariei Tereza, dreptul la învăţământ în limba cumană.

Aşa cum traco-dacii s-au topit în români, şi maghiarii s-au topit, prin urmare, în noul popor ungar, dar, posedând un extraordinar instinct de conservare, tocmai pentru că erau iniţial puţini şi profitând de faptul că asigurau conducerea conglomeratului de triburi asiatice şi populaţii europene, au făcut-o impunându-şi limba şi, ca politică statală - căsătoriile mixte. Şi-au transmis acest instinct şi teama de dispariţie şi noului popor rezultat, redus şi el numericeşte şi obsedat în consecinţă de înmulţirea pe cale nenaturală „prin absorbirea permanentă şi maghiarizarea a tot felul de naţiuni străine” (Fabrizius, 1 august 1940). Teamă pe care nu şi-a putut-o niciodată înfrânge, aşa cum nu şi-a putut reprima nici obsesia originii componentei primare, de strat fino-türcic-Asia. În toate timpurile, elita noului popor a folosit în retorică, obsedant, cuvântul Europa, a încercat să se considere mai europeană decât europenii şi mai catolică decât papa, tocmai pentru a şterge amintirea componentei asiatice care ar fi dus cu gândul la ideea de implant străin în centrul, continentului divinizat.                                                             

Numită cu îndârjire maghiară, aşa cum limba bulgară de sine stătătoare a slavilor sud-dunăreni se cheamă astăzi bulgară, limba ungară actuală, exceptând gramatica şi fonetica, are însă prea puţin în comun cu limba vorbită de Arpad, datorită miilor de cuvinte şi expresii slave, germane şi române pătrunse în vocabular. Că românii creatori de cultură, civilizaţie şi popoare în Europa central-răsăriteană se pot regăsi şi în ungurii de astăzi, o dovedesc atât cele peste 2500 de cuvinte româneşti identificate de savanţii unguri în limba lor, cât şi, elocvent, onomastica. Românul Radu a devenit ungurul Raduly, Cojocaru-Kozsokar, Columb-Kolumban, Dămacea-Domokos, iar fiii lui Ban-Banffy, ai lui Drag-Dragffy şi  mari românofobi în perioada 1867-1918, pentru că mai-catolici-decât-papa au existat în toate timpurile şi la toate popoarele, vehemenţa lor ţinând de refuzul prozelitului de asumare a propriei identităţi.

N-au fost amintiţi în acest excurs istoric secuii deoarece, asemeni celţilor neromanizaţi care n-au participat la etnogeneza engleză, păstrâdu-şi propriul destin, nici aceşti urmaşi ai avarilor, alungaţi din Pannonia în Transdanubia, apoi peste Tisa, la „românii din Munţii de zăpadă” (Jansen Enikel) de trupele lui Carol cel Mare (768-814), nu au luat parte la etnogeneza ungară. Colonizaţi ca aliaţi de regii de la Buda, cu 8-900 de ani în urmă mai întâi în Bihor, apoi în centrul Transilvaniei si în final, în Carpaţii Orientali pentru a-i dispersa şi neutraliza pe români, ei şi-au păstrat în tot cursul Evului Mediu limba proprie, organizarea socială, tradiţiile, obiceiurile, portul, conştiinţa de sine. Dictată de raţiuni nu atât sociale cât politice şi de instinct de supravieţuire, UnioTrium Nationum din 1437 a avut conotaţii etnice, trei grupuri alogene distincte dându-şi, mâna pentru a exclude masa majoritară a românilor autohtoni de la decizii.

Secuii n-au devenit prin urmare unguri, ci, treptat şi decisiv după 1867, prin deznaţionalizare... „MAGHIARI”! Cum a reapărut termenul şi cu ce semnificaţie nouă? Pentru cine studiază „legile de maghiarizare” şi înţelege că a „bulgariza” înseamnă, de fapt, a slaviza, răspunsul este simplu.

Primind la sfârşitul anului 1867, în cadrul statului dualist, sumedenie de teritorii slave, româneşti şi chiar germane, pe care le-au declarat abuziv moştenire de la “Szent Istvan”, ungurii s-au trezit minoritari într-un stat himeric numit „Ungaria Sfântului Ştefan”. Drept care instinctul lor tenace de supravieţuirire prin cucerire i-a făcut să treacă rapid la o politică oficială şi „ştiinţifică” de deznaţionalizare,  meticulos  programată,  a neungurilor,  în  scopul  confecţionării  unei  naţiuni „omogene”. Astfel au decis să nu mai vorbească despre existenţa unor popoare în cuprinsul statului lor ci despre un singur popor, aşa cum ruşii, preluându-le exemplul, aveau să treacă, ulterior, de la „popoarele sovietice” din vremea lui Stalin la „poporul sovietic”, în timpul lui Brejnev. Numai că ungurii nu au folosit un termen abstract pentru a defini poporul „unic” ci unul concret, extras din propria istorie.

Prin „legile de maghiarizare” de după 1867, îndeosebi prin aceea din decembrie 1871, ei au dezgropat numele de „maghiar” şi au proclamamt că în Ungaria dualistă nu mai existau unguri, slovaci, germani, croaţi, sloveni, români, evrei, ţigani ci... maghiari, maghiarii fiind „fiii patriei”, unguri, slavi, români etc, care acceptau să înveţe limba, să-şi schimbe numele şi credinţa şi recunoşteau hotarele aşa zise ale lui Szent Istvan. Ar fi ca şi cum noi, românii, am fi proclamat pe 1 decembrie 1918 că în România Mare nu mai existau români, unguri, ţigani, secui şi alţii ci TRACI, tracii fiind fiii patriei care vorbeau limba tracă, adică română şi recunoşteau hotarele lui Burebista. Bizar este faptul că, în deceniul pregătitor al revoluţiilor „spontane” din Est, au apărut şi la bulgari şi la ucraineni şi la noi astfel de teorii aberante, ba chiar proliferează masa de manevră a amatorilor de istorie, care echivalează românii cu dacii, care văd „daci adică români” de la Urali la Atlantic în preistorie şi maimuţe sărind din cracă în cracă şi recitând „Luceafărul” în limba lui Eminescu, pe vremea când nu se născuse încă Homo Sapiens.

La noi sunt însă doar curente care, oferind celor slabi de înger evadarea din prezentul apocaliptic, într-un glorios trecut himeric, stârnesc haz de necazul specialiştilor, în timp ce în Ungaria dualistă şi horthystă, ca rezultat al unei politici de stat, astfel de idei şi termenii „implementaţi” atunci au prins şi continuă să provoace confuzie pentru că este greu să te dezbari, nu-i aşa, de ... „dezastruoasa moştenire, a trecutului”. Dovada că, astăzi, ungurii îşi spun „maghiari”, în timp ce secuii şi ceilalţi deznaţionalizaţi care n-au fost niciodată unguri, doar „maghiari”. Iar numele de „ungur”, „Ungaria” şi „maghiar” se amestecă într-un carusel ameţitor până şi în noua lege de maghiarizare care se vrea o „lege a statului maghiarilor din ţările vecine”, mai puţin cele apte de ripostă, ca Austria. Cităm din articolul 6 al Proiectului care afirmă că scopul noii găselniţe a Budapestei este „asigurarea aparteneţei maghiarilor de dincolo de hotare la naţiunea ungară pentru propăşirea lor pe pământul natal, precum şi pentru asigurarea conştiinţei lor identitare”. De unde putem înţelege că ungurii din Ungaria dau unora din „afară cetăţii” numele de „maghiar” şi „constiinţă identitară” corespunzătoare cu, evident, condiţia să rămână pe pământul străin respectiv, care, astfel, devine ca „natal”, şi parte a naţiunii şi patriei... ungare.

Dar cadourile nu li se fac respectivilor doritori oricum, ci doar dacă sunt buni propagandişti, „în semn de recunoaştere a activităţii lor exemplare, deosebite, desfăşurate în slujba maghiarimii, în sporirea valorilor umane maghiare”.

În concluzie, ca să fii “maghiar”, poţi să nu fii... ungur. Datorită „criteriilor complementare”, poţi să te declari „maghiar”, turc sau japonez fiind, dacă ai copilul, de exemplu, la o grădiniţă „maghiară”. Îl faci maghiar întâi pe ăla micu’, pe urmă ceri reîntregirea familiei! Şi dacă nu pricepi că din cecen ajungi sovietic, adică rus (sovietic n-a fost similar cu rus niciodată), domnul Gyula Kestely, reporter BBC, este în măsură să-ţi explice la o adică, aşa cum a făcut-o pe 28 mai a.c. la ora 08:00 ora României, că legitimaţia în cauză este o „anumită formă de identificare, mai puţin decât un paşaport şi mai degrabă, UN SOI DE LEGITIMAŢIE ETNICĂ”. Adică, vorba Lăpuşneanului, mă vreţi, nu mă vreţi, eu tot vă voi, că ponoasele le va trage, ca de obicei, acarul Moţoc!

prof. dr. Mircea DOGARU