România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Adevărul istoric despre

Biserica "Adormirea Maicii Domnului" - monument istoric al oraşului Alba Iulia

În ultima jumătate a secolului XX, dar mai ales după evenimentele desfăşurate în decembrie 1989, referitor la Biserica Ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" din Cartierul Lipoveni al oraşului Alba Iulia s-au purtat o serie de discuţii cu privire la istoria acestei biserici.

În presa locală au apărut unele materiale, ca de altfel şi în unele publicaţii de specialitate, fără ca în final "misterul" despre această biserică să fie desluşit, iar adevărul să fie redat cetăţenilor acestui oraş atât de plin de istorie creştină, care ar fi bine să fie cunoscută.

Istoria acestei biserici este asemănătoare din multe puncte de vedere cu istoria bisericilor româneşti existente până la începutul secolului al XVIII-lea precum şi din cursul secolului al XVIII-lea din Transilvania, dar mai ales cu cele din oraşul Alba Iulia.

Acest fapt necesită o reamintire succintă a unor evenimente istorice creştine care au influenţat în mod deosebit şi existenţa acestei biserici.

Din datele şi materialele descoperite până în prezent de specialiştii Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, precum şi de alţi specialişti din ţară, rezultă clar, faptul că în Transilvania, precum şi pe meleagurile Albei, creştinismul a fost prezent mai evident începând cu secolul al IV-lea, odată cu Edictul de la Milano din anul 313, precum şi datorită hotărârii împăratului roman Constantin cel Mare de a recuceri bogata Dacia Felix.

În vederea realizării acestui plan măreţ, Constantin cel Mare a construit şi inaugurat în anul 328, un pod trainic peste Dunăre, folosind planurile podului de la Drobeta, ale arhitectului Apollodor din Damasc şi a reparat vechiul drum al împăratului Traian, pe malul Oltului pe traseul Sucidava-Celei către Transilvania. Acest drum a devenit principala cale de comunicaţie între Imperiul Roman de Răsărit şi Dacia, recunoscut şi prin renumita hartă "Tabula Peutingeriană". Această cale directă şi sigură pe malul Oltului a favorizat în mare măsură dezvoltarea creştinismului în Transilvania şi mai ales aici la Alba Iulia, fiind cel mai important şi mai cunoscut oraş din Dacia din perioada respectivă.

Descoperirile anterioare ale cercetătorilor, dar mai ales cele mai recente începând din anul 2001, din zona "Izvorul Împăratului" (din zona drumului roman de pe malul drept al Mureşului) confirmă existenţa şi continuitatea populaţiei creştine din oraşul nostru iar enigma "saeculum obscurum" se va dezlega şi pentru cei care nu au dorit şi nici nu doresc acest lucru.

Cele 5 cruci pectorale de tip bizantin, descoperite de prof. M. Blăjan în mormintele cimitirului din zona menţionată anterior, împreună cu podoabele feminine (garnitură formată dintr-un inel şi cercei) de tip bizantin, monedele, care de altfel s-au descoperit în multe zone ale teritoriului actual al României, de la Arad până la Iaşi, confirmă cele de mai sus.

Aceste dovezi materiale au fost datate de specialişti ca fiind din sec. IX-X-XI. În perioada respectivă în anul 956, aici la Alba Iulia a luat naştere prima organizare bisericească de lege răsăriteană, după ce conducătorul Gylas cel Bătrân la dus "de acasă" (după unele afirmaţii existente) pe monahul Hierotei (Hierotheus) la Constantinopol unde a fost hirotonit episcop. Lăcaşurile de cult de rit răsăritean, - rotondele - presărate de-a lungul Mureşului de la Alba Iulia, Vineşti/Săvârşin, Felnac, Kis-Zombor (din apropierea graniţei între Ungaria şi România) sunt dovezi clare privind evoluţia creştinismului pe aceste meleaguri.

Cu regret, rotonda bisericii de la Alba Iulia a fost dărâmată de maghiari, iar pe locul acesteia au construit biserica romano-catolică, având în parte la baza acesteia, ca fundaţie, părţi ale primului lăcaş de cult creştin ortodox al românilor din acest oraş.

Românii din Alba Iulia şi-au construit între timp două biserici: cea a enoriaşilor de rând apărută şi confirmată într-o hartă din anul 1597 (Pianta D'Alba) precum şi în harta lui G. Morando-Visconti din anul 1711 (P. Chiese-Valacher) la fel ca şi clădirea veche a Mitropoliei Bălgradului, despre care până în prezent nu se cunoaşte perioada construirii acestora.

După pacea de la Karlovitz (26 ianuarie 1699) Transilvania a trecut sub stăpânirea Imperiului Habsburgic care a fost principalul susţinător al catolicismului din această parte a Europei.

În această perioadă acţiunea de catolicizare a românilor a fost bine organizată de către Primatul Catolic al Ungariei de la Esztergon (Strigoniu), cardinalul L. Kollonich, sprijinit de Curtea de la Viena procatolică, prin călugării iezuiţi, printre care L. Baranyi a avut rolul principal pe lângă mitropolitul ortodox Athanasie Anghel.

La scurt timp, în acelaşi an (7 octombrie 1698) după ce Athanasie Anghel a fost hirotonit ca mitropolit ortodox al Mitropoliei Bălgradului şi Arhiepiscopiei Ţării Ardealului la Bucureşti, de către mitropolitul Teodosie, în prezenţa patriarhului Ierusalimului Dosisteiu, a uitat de canoanele bisericeşti şi jurămintele depuse la sfinţirea sa, convocând la Alba Iulia un sinod la care au participat 38 de preoţi şi protopopi şi care au trădat credinţa strămoşească în care au fost botezaţi şi sfinţiţi, hotărând condiţionat, unirea cu Biserica Romei, creând astfel o confesiune nouă pentru românii din Transilvania, religia greco-catolică, care printre altele a contribuit direct la dezbinarea românilor, situaţie care se resimte şi astăzi, precum şi la îndepărtarea de la ideea unirii cu românii de dincolo de Carpaţi. Athanasie Anghel din mitropolit ortodox a devenit episcop greco-catolic.

Răscoala antihabsburgică (1703-1711) din Ungaria şi Transilvania condusă de Francisc Rakoczi al II-lea, descendentul unei vechi familii princiare reformate, a atras şi simpatia şi ajutorul românilor faţă de răsculaţi. Proclamarea în anul 1704 de către Dieta de la Alba Iulia a lui F. Rakoczi al II-lea ca principe a Transilvaniei a fost însă nefastă pentru locuitorii oraşului nostru

După înăbuşirea răscoalei curuţilor în anul 1711, prin trădarea de la Satu Mare, habsburgii au hotărât printre altele, distrugerea în cea mai mare parte a oraşului şi construirea cetăţii medievale.

Justificat de construirea cetăţii şi a glacisului acesteia "a trebuit" ca orice urmă de biserică veche ortodoxă a românilor din fosta capitală a Daciei iar ulterior a Principatului Transilvaniei să dispară. În acest fel au fost dărâmate clădirile bisericilor româneşti menţionate anterior (vechea clădire a Mitropoliei, precum şi cea a enoriaşilor români din Alba Iulia), iar odată cu ele au fost distruse şi documentele care puteau să ateste o serie de date privind vechimea şi alte evenimente importante ale acestora. Susţin cele de mai sus, având în vedere faptul că despre bisericile maghiarilor, a germanilor şi despre cele două sinagogi ale evreilor construite în Alba Iulia, şi astăzi se cunosc cu lux de amănunte, toate datele referitoare la cronica acestora, începând cu perioada de construire a acestora precum şi amănuntele privind inaugurarea lor.

În timp ce bisericile maghiare, germane şi evreieşti au fost amplasate pe artera principală a oraşului, cele două biserici ale românilor, construite la începutul secolului al XVIII-lea, au fost ridicate, una, la marginea oraşului (cea din Maieri) iar cealaltă în afara oraşului (cea din Lipoveni). În această acţiune s-a dărâmat şi mitropolia ortodoxă a Bălgradului construită de domnitorul Mihai Viteazul în anul 1597, despre care Nicolae Iorga afirma că "a fost cel mai trainic şi mai de folos" aşezământ al neamului românesc de peste munţi iar în lucrarea sa "Sate şi preoţi din Ardeal" afirma pe bună dreptate că: "Între clădirile care trebuiau să cadă, precum căzuse trecutul pe care-l înfăţişau, fu mânăstirea lui Mihai Viteazul, care pomenea unirea trecătoare a românilor sub unul dintre ai lor".

Pentru locuitorii oraşului Alba Iulia, trecerea sub stăpânirea habsburgilor a fost dezastruoasă. Dărâmarea clădirilor şi a bisericilor, părăsirea oraşului din partea unor cetăţeni înstăriţi, catolicizarea forţată a românilor, mutarea instituţiilor importante de la Alba Iulia la Sibiu unde ponderea populaţiei era formată din colonişti saşi şi germani, etc au dus la decăderea oraşului cu implicaţii majore în viaţa cetăţenilor din punct de vedere economic, social-cultural etc.

Comitatul Alba, la fel ca şi al Hunedoarei, cu o populaţie pe departe majoritar românească, nu întâmplător, a ajuns ca nivelul de trai al populaţiei să fie printre cele mai reduse din Transilvania.

Alba Iulia, după anul 1715 până la finele secolului al XVIII-lea a fost un adevărat şantier de construcţii.

Concomitent cu construirea cetăţii medievale din Alba Iulia, la care au lucrat iobagii români din partea locului, timp de 24 ani, s-a construit şi biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lipovenii Bălgradului.

Din materialele rezultate şi recuperate din demolarea clădirii bisericii ortodoxe din Alba Iulia şi a cimitirului respectiv (aflată în zona prevăzută pentru glacisul cetăţii) s-a construit biserica din Lipovenii Bălgradului aflată la timpul respectiv în afara oraşului, dincolo de cursul vechi al râului Ampoi care curgea de la localitatea Şard aproape paralel cu drumul actual, pe lângă zona "Lumea Nouă", strada Vasile Alexandri iar în continuare cursul Ampoiului ocolea înspre vărsare, în râul Mureş pe actuala stradă a Ampoiului şi a străzii Oituz.

Importanţa acestei biserici este dată de vechimea acesteia precum şi datorită faptului că o perioadă de timp a fost folosită şi ca Mitropolie a Bălgradului.

La venirea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia în anul 1595 la această biserică, l-a găsit pe mitropolitul Ioan de Prislop, iar starea necorespunzătoare a acesteia pentru rangul de mitropolie, l-a determinat pe domnitor să intervină la principele Ardealului şi să construiască o nouă clădire corespunzătoare destinaţiei respective, unde în anul 1597 l-a reinstalat pe mitropolitul Ioan de Prislop.

Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lipovenii Bălgradului s-a construit într-o perioadă mai îndelungată, probabil între anii 1715-1730 din cauza resurselor financiare.

Iniţial pe o parte din terenul acestei biserici a funcţionat una din cele trei cărămidării ale cetăţii, după care terenul respectiv a fost folosit ca cimitir, iar ulterior partea exterioară a cimitirului a fost parcelată şi vândută pentru gospodării individuale.

Proprietatea subsemnatului se află pe o astfel de parcelă unde a funcţionat o cărămidărie a cetăţii, iar ulterior cimitirul acestei biserici, motiv în plus care mă determină să cunosc cât mai mult despre personalităţile şi evenimentele care s-au desfăşurat în această parohie.

Din documentările efectuate, am aflat un material important publicat de L. Haţeganu şi D. Lupan, specialiste ale Muzeului Naţional al Unirii, în "Apulum" nr. XVIII la pag. 406 despre existenţa a unei cărţi bisericeşti din cadrul muzeului care prezintă unele date importante despre vechimea acestei biserici.

Această carte, numită "Triodul Săptămânii Mari", editată la Bucureşti în anul 1726, a fost donată acestei biserici, cu unele înscrisuri cu caractere chirilice, din partea donatorului Ion Adam ot Sad (Sad - localitatea unde s-a născut Ion Inocenţiu Micu Klein şi Ioan Piuariu - Popa Tunsu).

Cu bunăvoinţa şi sprijinul doamnei D. Dreghiciu de la Muzeul Naţional al Unirii am intrat în posesia copiei documentului transcris, pe care-l prezentăm în continuare.

 

 

 

Din conţinutul acestui document rezultă clar cunoaştere şi recunoaşterea importanţei acestei Biserici, mult în afara meleagurilor Albei, având în vedere mai ales unele soluţii tehnice de construcţii, confirmate de către specialistul Cristian Moisescu care au fost preluate de la biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" din Făgăraş, construită în anul 1698 de către domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu.

În aceeaşi perioadă a fost donată şi o cădelniţă care poartă anul 1736 şi două iniţiale, care se află în prezent în faţa altarului bisericii.

Cele de mai sus confirmă fără echivoc că în jurul anului 1730, bise­rica era funcţională iar numele preotului Popa Ion Adam era cunoscut şi în locali­­ta­tea Sad, renumită în perioada respectivă, şi care în anul 1900, după datele şematismului Mitropoliei Greco catolice de la Blaj, număra 2081 credincioşi ortodocşi şi 98 greco-catolici.

După plecarea episcopului Ion Inocenţiu Micu Klein la Roma în anul 1744, situaţia i-a fost agravată de comportarea vicarului său P. Pavel Aron, aşa după cum rezultă şi din excomunicarea trimisă la data de 25.08.1747 lui Silvestru Caliani la Blaj: "Pe Petru Aron l-am depus din slujbă din cauză că este incorogibil, l-am suspendat de la slujbele sfinte şi l-am excomunicat. Poruncesc ca acesta în chip de canonic evitat..."

Petru Pavel Aron fiind cunoscut ca un adept înflăcărat al catolicizării românilor din Transilvania, la data de 12 11.1752, a fost înscăunat la Blaj ca episcop în locul lui Inocenţiu Micu Klein.

În perioada episcopatului lui P. Pavel Aron s-au produs cele mai multe atrocităţi împotriva românilor, care nu au acceptat să-şi părăsească credinţa străbună şi să treacă la catolicism.

În perioada de apogeu al episcopului P. Pavel Aron (1754-1757) probabil, s-a produs şi alungarea românilor ortodocşi din biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Lipovenii Bălgradului care a fost ocupată de greco-catolici.

Acţiunile dure de catolicizare, au fost resimţite mai ales pe meleagurile Albei. Astfel, acţiunile dure de catolicizare au ajuns şi la schitul Afteia, lăcaş creştin construit de românii din zona Şibotului (jud. Alba) drept mulţumire divinităţii, după victoria de pe Câmpul Pâinii împotriva turcilor din 13 octombrie 1479.

Întrucât stareţul schitului Sofronie, împreună cu călugării, n-au acceptat trecerea la catolicism, în noaptea de Florii a anului 1757, fibirăul de la Vinţul de Jos împreună cu garda sa, a întreprins o acţiune de prindere a stareţului mănăstirii Afteia, Sofronie, care însă, s-a soldat cu un eşec.

Sofronie a reuşit să scape cu fuga şi cu întunericul nopţii. În schimb lăcaşul creştin împreună cu chiliile respective au fost dărâmate iar călugării alungaţi. Această acţiune de la Afteia a constituit începutul distrugerii lăcaşurilor de cult ortodox din Transilvania. Măsurile draconice cunoscute şi mai puţin cunoscute întreprinse împotriva românilor ortodocşi, s-au transformat în mişcarea lui Sofronie care a durat circa 2 ani.

În timpul acţiunilor sale, Sofronie a fost arestat şi întemniţat de două ori, la Bobâlna şi Zlatna, de unde a fost eliberat prin forţă de către ţăranii români.

După acţiunile desfăşurate în munţii Apuseni, împotriva catolicizării, la începutul lunii Februarie a anului 1761 a sosit la Alba Iulia, unde împreună cu românii ortodocşi din oraş au reluat de la greco-catolici, Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din cartierul Lipoveni, precum şi biserica "Sfânta Treime" din cartierul Maieri, construită din materialele recuperate după demolarea celor două clădiri ale Mitropoliei ortodoxe ale Bălgradului, la începutul secolului al XVIII-lea.

Punctul culminat al mişcării populare conduse de Sofronie a fost Sinodul naţional-bisericesc a cărui scop şi program a fost întocmit de către Sofronie, ieromonahul, Ioanichie, ieromonahul din Veneţia de Sus şi protopopul Ioan din Sălişte, cu largul concurs al preotului Rusan, parohul bisericii.

Sinodul s-a desfăşurat timp de 5 zile de la data de 14 febr. - 18 febr. 1761 la parohia preotului Rusan din Lipovenii Bălgradului.

Importanţa acestui sinod dar mai ales entuziasmul românilor, l-a determinat pe comandantul cetăţii să închidă porţile cetăţii şi să îndrepte tunurile spre oraşul de jos. Concluziile sinodului privind revendicările credincioşilor români din Transilvania, au fost grupate în 19 puncte fiind comunicate guvernului.

Principalele revendicări corespund cu cele stabilite la sinodul de la Zlatna anterior, (10-11 aug. 1760) de către Sofronie şi fruntaşii românilor din zonă.

Acestea au fost:

- libertatea religioasă şi pentru românii ortodocşi;

- înlăturarea episcopului greco-catolic P. Pavel Aron;

- obţinerea unui episcop ortodox, având în vedere faptul că de la trădarea lui Atanasie Anghel (1698) românii ortodocşi nu au mai avut mitropolit;

- retrocedarea bisericilor luate, împreună cu proprietăţile acestora;

- încetarea prigoanei, din partea preoţilor greco-catolici;

- eliberarea românilor din închisori, care au fost întemniţaţi pentru credinţa străbună, ortodoxia (printre care fruntaşii Oprea Miclăuş din Sălişte, popa Măcinic din Sibiel, preotul Piuariu, cunoscut ca popa Tunsu din Sad care anterior a fost prins la Sibiu şi tuns de către greco-catolici).

Acest sinod desfăşurat la Alba Iulia a fost important prin hotărârile luate care au fost răspândite în Transilvania şi care au avut o semnificaţie deosebită, mai ales simbolică, reprezentând un triumf al credinţei străbune, care nu a putut fi distrusă nici cu tunurile "bravului" baron, general Bucov.

Regretabil este faptul, că şi astăzi unii specialişti minimalizează importanţa mişcării lui Sofronie deşi aceasta a însemnat preludiul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan aşa după cum afirma şi marele filosof de la Lancrăm (jud. Alba). Recent într-un material publicat, s-a afirmat despre mişcarea lui Sofronie că au fost "răzvrătiri orchestrate de Visarion şi Sofronie…". Adică, referindu-se la această situaţie, atunci când eşti maltratat, fugărit, arestat, iar biserica dărâmată se poate considera răzvrătire orchestrată?

Revenind la răsunetul sinodului de la Alba Iulia, Curtea de la Viena alertată de episcopul P. Pavel Aron, de teama transformării mişcării lui Sofronie, într-o mişcare naţională, au trimis de urgenţă două regimente, în frunte cu generalul Bucov.

Acţiunile dure desfăşurate ulterior de "victoriosul" general printre care, demolarea de biserici, mănăstiri, schituri ale credincioşilor ortodocşi precum şi alungarea preoţilor şi a călugărilor sunt bine cunoscute.

În ceea ce privesc cele două biserici preluate de ortodocşi în Alba Iulia, din Lipoveni şi Maieri au trebuit predate la greco-catolici sub ameninţarea cu moartea prin spânzurătoare, la intervenţia gen. Bucov.

Comitetele bisericeşti de la cele două biserici, după mai multe consultări, au refuzat să restituie direct cheile bisericilor de bună voie, reprezentanţilor greco-catolici, stabilind să fie puse la tocul uşii bisericilor pentru a se preveni eventualele discuţii ulterioare privind predarea cheilor de bună voie din partea credincioşilor ortodocşi.

În aceiaşi situaţie au fost şi alte biserici ortodoxe reluate de la greco-catolici,. în timpul lui Sofronie, care au trebuit să fie date greco-catolicilor, aşa cum a fost şi cazul Bisericii Sfântul Nicolae din Făgăraş, construită în anul 1698 de către Constantin Brâncoveanu.

Măsurile represive care au fost întreprinse ulterior de către habsburgi l-au determinat să fugă în Ţara Românească, la fel cum au scăpat şi alţi fruntaşi români în decursul timpului. Cu toate măsurile draconice întreprinse timp de 72 de ani privind catolicizarea românilor din Transilvania, rezultatele recensământului guvernatorului J. Auersperg din anul 1772 s-au prezentat astfel:

Ortodocşi = 1.043.117

Greco-catolici = 222.856

Calvini = 261.758

Luterani = 244.639

Romano-catolici = 174.081

Unitarieni = 53.645

Alţii = 10.000

În urma desfiinţării cimitirului "CETĂŢII" care s-a aflat în oraşul de jos pe locul unde se află noul local CEC (La Muntenuţu) s-au recuperat unele pietre funerare care au fost aduse la biserica din Lipoveni, fapt confirmat şi de o piatră funerară de valoare, a generalului Lecca.

Un alt eveniment deosebit care s-a petrecut la această biserică, a fost rechiziţionarea şi luarea clopotelor de către autorităţile austro-ungare în anul 1916.

Ca urmare a intrării României în primul război mondial împotriva Puterilor Centrale, Curtea de la Viena a hotărât să rechiziţioneze clopotele bisericilor româneşti din Transilvania, lăsând în oraşe, clopotele doar la o singură biserică, de regulă la cea greco-catolică, iar la sate unde era o singură biserică, rămânea doar un singur clopot (cel mic).

Clopotele rechiziţionate au fost topite iar materialele rezultate au fost transformate în arme şi muniţiuni aducătoare de moarte, de către Imperiul Austro-ungar, considerat prin excelenţă civilizat şi creştin.

Completarea celor patru clopote, existente la această biserică s-a efectuat după terminarea războiului, în anul 1925 şi 1926.

Un alt eveniment important s-a petrecut la biserica din Lipoveni în ziua de 1 decembrie 1918. Iuliu Maniu împreună cu cei din jurul său alături de protopopul greco-catolic Vasile Urzică, membru al Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, precum şi fruntaşii români greco-catolici participanţi la Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, au participat la slujba religioasă dedicată marelui eveniment, iar românii ortodocşi, separat la altă biserică.

Această acţiune de separare a românilor în astfel de momente, a întristat inimile românilor, fapt ce l-a determinat pe marele patriot român Onisifor Ghibu să afirme din nou că: "Unitatea românilor nu este deplină atâta timp cât nu se va realiza şi din punct de vedere religios".

Date despre această biserică se află şi în cartea "Biserici româneşti de zid din judeţul Alba" autorul fiind prof. Gheorghe Fleşer.

Cu toate acestea, au mai rămas unele "enigme" care cu ajutorul celor care mai dispun de unele documente s-au date s-ar putea întocmi o cronică a bisericii Adormirea Maicii Domnului din Lipovenii Bălgradului cât mai completă.

Ec. Ioan Străjan