1. Mihai Viteazu în conştiinţa românilor şi a Europei

|
Prin acţiunile
pragmatice şi concepţiile politice şi militare, Mihai
Viteazu a fost o personalitate de tradiţie europeană a
timpului său. Prin curaj, îndrăzneală şi
eroism, cu rol pilduitor pentru toţi românii, a dat încredere
întregului neam în forţa şi tăria sa, de a trăi
demn şi unit într-o singură Ţară Românească
de la Tisa, Nistru, Dunăre şi până la Marea cea
Mare.
Prima unire a
românilor pe pământul Daciei străbune, înfăptuită
de Mihai Viteazu, a adunat laolaltă pe românii despărţiţi
artificial de vitregia soartei a fost cel mai măreţ act
istoric al evului mediu românesc.
Nicolae Bălcescu
referindu-se la marea personalitate şi actul unirii înfăptuit
de Mihai Viteazu spunea: "A fost cel mai vestit şi mai
mare dintre Voievozii românilor. El s-a ridicat în fruntea
Ţării Româneşti în octombrie 1593 în condiţii
foarte grele. Ţara era sărăcită de boierii
lacomi şi turci prădalnici". |
Nicolae Iorga
scria "Mihai Vodă era înainte de toate un brav ostaş în
cel mai frumos înţeles al cuvântului. El nu a fost un ostaş de
pradă, cum erau atâţia pe vremea lui. Banii luaţi erau
pentru plata lefurilor oştirii fără de care nu se putea
avea o armată gata oricând de luptă împotriva oricui".
Perioada în
care a domnit Mihai Viteazu, doar opt ani, a fost foarte scurtă dar
extrem de bogată în înfăptuiri. Istoria ne arată că
foarte mulţi regi sau împăraţi, au stat mulţi ani pe
tronuri, dar peste care s-a aşternut praful şi uitarea. Despre
Mihai Viteazu, pe măsură ce timpul trece, personalitatea lui
şi faptele sale vor creşte în măreţie.
Pentru a-şi
putea îndeplini strategia de eliberare şi unire a tuturor românilor,
Mihai Viteazu face primul său pas spre întărirea alianţelor
cu ţările surori: Ardealul şi Moldova. În acelaşi
timp când a fost nevoie a apelat la toţi românii indiferent de
starea lor socială pentru apărarea vetrei strămoşeşti.
După
victoriile de la Giurgiu, Hârşova, Stăneşti, Şerpăteşti,
Rusciuk, apoi prin strălucita victorie de la Călugăreni din
anul 1595, ele au atras atenţia lumii creştine că oştile
turceşti în faţa cărora tremura Europa întreagă
puteau fi învinse. Numele lui Mihai Viteazu şi a Ţării Româneşti,
au strălucit ca un fulger.
Albert Kiraly
participant direct la lupta de la Călugăreni, căpitan, în
fruntea unei cete de secui îi scria lui Bathory Sigismund: "Lupta a
ţinut de dimineaţa până seara. O hărţuială
atât de serioasă, cum a fost aceasta, n-am mai cunoscut şi nici
n-am auzit de una care să fi durat atât de mult. Însuşi Sinan
Paşa ar fi spus că a rămas uimit de atacul supraomenesc al
românilor lui Mihai şi că trebuie să se ruşineze că
o oaste atât de mică a pus pe fugă forţele împăratului
turc şi trei paşale".
Kiatip Zelebi -
cronicar turc, martor şi la marea luptă de la Călugăreni
a spus: "În locul acela mlăştinos şi păduros,
Sinan Paşa pe când fugea a fost rănit şi căzând de
pe cal, a fost salvat de către Deli Hasan, luându-l în spinare, l-a
scos din mlaştină".
Agentul englez
la Constantinopol, şi el a avut cuvinte de laudă la adresa lui
Mihai Vieazu spunând: "Cu siguranţă că este un lucru
demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie, că ceea ce
n-au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi
prinţi, a izbutit un MIHAI cel mai neînsemnat şi mai sărac
dintre duci, anume să învingă oştile marelui sultan".
Mare
personalitate de conducător de oşti, Mihai Viteazu, cu profundă
gândire politică, a devenit speranţa de libertate şi a
altor popoare subjugate de turci din Peninsula Balcanică - bulgar, sârb,
grec, din rândurile cărora mii de voluntari s-au înrolat în armata
Ţării Româneşti.
Pentru a crea o
forţă militară puternică, care să facă faţă
pericolului extern, Mihai Vieazu, a reluat dorinţa lui Petru Rareş
pentru a realiza planul dacic, care, prevedea unirea Ţărilor Române,
fiind convins să uneşte acelaş neam.
Dacă ar fi
urmărit să fie un "cuceritor" aşa cum l-au numit
unii pseudo-istorici străini la care se mai adaugă din păcate
şi istorici români din zilele noastre (manuale alternative) atunci
Mihai Viteazu ar fi ales planul bizantin care era foarte tentant.
Alegerea
planului de refacere a vechii Dacii lansat de Petru Rareş, explică
crezul lui Mihai Viteazu, exprimându-se: "şi hotarul
Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească".
La cererea
repetată a lui Bathory Sigismund - Principele Ardealului, ca Domnul
Ţării Româneşti să părăsească tronul,
Mihai Viteazu răspunde prin lupta din 18 noiembrie 1599 de la Şelimbăr.
Despre această
luptă ne lasă mărturie Szamoskozi Istvan, cronicar ungur
care spunea: "Abia se încăieraseră, unul dintre cei ce stătea
pe loc, anume Daniel Zalasdi, valah de origine, împreună cu ai lui,
aducându-şi aminte de pecetea sufletului şi a trupului său,
a trecut de partea lui Mihai".
După acea
fulgerătoare victorie, Alba Iulia - capitala Ardealului - în
memorabila zi de 1 noiembrie 1599 l-a primit triumfal pe marele unificator
de neam şi limbă românească. Mihai Viteazu a intrat în
Alba Iulia în sunetul clopotelor, a trâmbiţelor şi a salvelor
de tunuri.
Acest entuziasm
autentic, era dictat de credinţa sfântă că s-a împlinit năzuinţa
purtată de secole în inimile românilor de a se uni într-o singură
ţară şi într-un singur neam.
Într-o
scrisoare a lui Mihai Viteazu mărturiseşte: "Această
slujbă a mea ce am făcut-o pentru Ardeal, că mi-am dat
ţara mea pradă turcilor şi tătarilor, şi atâţia
ani am stat împotriva turcilor şi a tătarilor cu oamenii mei
şi cu puţinul ajutor al ţării mele, necruţând sângele
nostru pentru Ardeal, niciodată, care, într-u nimic n-a cunoscut
nici o pagubă şi este întreg".
Pentru a înţelege
mai bine stăpânirea lui Mihai Viteazu în Ardeal, un izvor de mare
preţ îl constituie "catastiful Ţării Ardealului
despre judeţe şi vămile Ocnele din 12 noiembrie 1599 în
limba română". Acesta este un important izvor nu numai pentru
cunoaşterea veniturilor visteriei domneşti de la cele 14.424 porţi,
din ocne şi mine, de la oraşe şi comunităţi
religioase, dar mai ales pentru întinderea acestei stăpâniri.
"Este vorba despre judeţele din Principatul Ardealului,
districtele, scaunele secuieşti şi cele săseşti, judeţele
mărginaşe din Partium - Crişana, Solnocul de Mijloc,
Maramureşul cu Hustul, Zărand, parte din Bihor şi Satu Mare
cu Baia Mare şi o parte din Banat-Caransebeş, Lugoj şi
Lipova. Toate acestea le împărtăşea Mihai Viteazu într-o
singură scrisoare trimisă împăratului Rudolf al II-lea, îndată
după înscăunarea sa la Alba Iulia (Oradea cu ţinutul
Bihorului şi Hustul cu ţinutul Maramureşului şi ţinutul
Crasnei şi al Solnocului şi al Zărandului şi Nagibaia
(Baia Mare) cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi toate ţinuturile
lor".
Unirea
Ardealului nu era nici viabilă nici completă fără
Moldova. În ziua de 24 aprilie 1600, oastea lui Mihai Viteazu a intrat în
Moldova într-un marş triumfal.
Miron Costin
consemna: "Suceava şi Cetatea Neamţului s-au închinat în
faţa lui Mihai, a cărui faimă era cunoscută şi în
acele părţi". În ziua de 27 mai 1600, din Iaşi, Mihai
Viteazu se intitula: "domn al Ţării Româneşti, al
Ardealului şi a toată Ţara Modovei".
Nicolae Bălcescu
consemna : "Mihai ajunsese acum în culmea slavei şi a mărimei
ce el voise. Căci anii abia trecuseră de când el trăsese
sabia pentru a apăra Ţara de tirania turcească şi după
o mulţime de triumfuri eroice respinse potopul turcesc departe de dânsul
şi de Europa Creştină. Nu numai atât. El vroia a-şi
crea o Patrie Mare pe cât ţinea pământul românesc, şi
norocul ajutându-l, în câteva luni, Ardealul, Moldova şi o parte
din Banat sunt unite cu Ţara Românească. Mihai, realizase acum
visarea iubită ai voievozilor cei mari ai românilor. Acum românul
s-a înfrăţit cu românul şi cu toţi au una şi
aceeaşi vatră, una şi aceeaşi ocârmuire naţională,
astfel cum au fost din vremurile uitate al vechimii".
Aron Florian
consemna: "Unind pe toţi românii într-un singur stat,
restatornicind Dacia Veche, Mihai a făcut o Dacie Mare, demnă de
a fi recunoscută de alte naţii. Ca un alt Temestocle, se sili să-şi
dezrobească Ţara, să facă respectat Statul Românesc
şi să dea în mâna Românilor puterea de a-şi ţine
demnitatea lor".
A.D. Xenopol
cosemna: "Prin aceasta Mihai realizase, fie cât şi numai pentru
o clipă, Unitatea politică a Ţărilor Române, fapt de
o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încununare a
năzuinţelor trecute, desigur ca o apucare înaintea ţintei
pe care Poporul Românesc, ca şi orice popor se afla în starea lui,
trebuie să aibă pentru viitor; aceea de a-şi întinde
hotarele politice până unde se întind cele ale naţionalităţii
sale. Aceasta este gloria cea mai mândră a lui Mihai, steaua care
aprinsă de el în trecut va străluci întotdeauna viitorul
Poporului Român, şi a cărei lumină va fi pururea îmbinată
cu figura lui Mihai".
Ioanis Besselius
consemna: "Numele lui Mihai câştigă tot mai mult.
Victoriile asupra turcilor şi Unirea Ţărilor Române, face
ca toată lumea să-l considere o celebritate, toată lumea
este plină de acest nume, toţi turcii şi tătarii
tremură de puterea armatelor sale. Mihai se bucură de mare stimă
în faţa popoarelor creştine, care cu plăcere şi
aplauze comentează faptele şi victoriile lui".
Mihaly Szekely
consemnează într-o scrisoare trimisă Împăratului Rudolf
al II-lea: "Nu este bine a se da crezare tuturor relelor. Nici un Împărat
Roman n-a avut vreodată un asemenea slujitor, care să fi săvârşit
cu atât de puţine mijloace o victorie atât de zdrobitoare ca cea de
la Călugăreni. Pe de altă parte, nu a avut şi nici nu
are asemenea inamic cum va deveni Mihai, dacă nu vor şti să
şi-l menţină, căci el este viteaz şi iute şi
izbuteşte să atragă pe oşteni prin rapiditate şi
generozitatea sa, iar dacă nu va avea ajutorul Împăratului
turc, cine oare îi va mai putea ţine piept? Dacă pierdem pe
Mihai, va fi o pierdere cum una la fel nu s-a mai văzut secole de-a rândul;
căci el nu poate cere ceea ce nu i se poate oferi atât de mult, pe cât
este el în stare să ne dea nouă, ......... Compensaţie,
decât dacă ar avea încă o viaţă. Cine va sprijini pe
Mihai, să o facă fără nici o condiţie".
2.
Destrămarea unirii realizată de Mihai Viteazu
Erau prea mari
înfăptuirile lui Mihai Viteazu, ridicarea lui în faţa Europei,
într-o epocă în care marii rivali - turcii, habzburgii, polonii -
urmăreau creşterea puterii lor unul în dauna celuilalt pe seama
ţărilor din vecinătatea lor, au semănat în permanenţă
ură şi invidie, au urzit comploturi şi răzbunări
împotriva lui Mihai Viteazu şi a planurilor sale de unire a tuturor
românilor într-un singur stat.
În cea de-a
doua jumătate a anului 1600, Mihai Viteazu nu-şi va putea să-şi
continue politica sa, datorită imperiilor vecine, la care s-a mai adăugat
şi trădarea nobilimii ungureşti din Ardeal, care găseşte
în preajma generalului Basta György, un duşman redutabil care urmărea
cu insistenţă scoaterea domnului unificator din Ardeal.
Bătălia
de la Miraslău din trista de zi de 18 septembrie 1600, a însemnat
decăderea planurilor lui Mihai de a ţine unite ţările
române.
P.P. Panaitescu
consemna: "Căderea lui Mihai nu se datoreşte nici unor greşeli
în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli
militare; el a căzut pentru că n-a avut înăuntru o temelie
economică a operei sale, iar în afară a fost victima imperiilor
ce-l înconjurau, toate unite împotriva lui".
Într-o
scrisoare a lui Mihai Viteazu adresată Împăratului Rudolf al
II-lea consemna: "După ce, nereculegându-mi încă
puterile, intrai în Ţara Românească, mă simţi împresurat
din toate părţile de inamici, devastând câmpiile, satele
şi oraşele, răpind turme de oi, cirezi de vite, ducând pe
bietul popor în prinsoare. Faţa Ţării Româneşti era
cu mult mai deplâns, decât în zilele lui Sinan Paşa, când oastea
turcească cotropea tot ce le ieşea în cale. În acest pericol,
oricât de mare era nu m-aşi fi temut niciodată, numai de poloni
dacă nu ar fi început în altă parte lupta cu turcii. Din
Ardeal unde credeam că am prieteni şi nu duşmani, Szekely
Moise a năvălit şi el în Ţara Românească".
Într-o altă
scrisoare a lui Mihai Viteazu adresată lui Rudolf al II-lea, în luna
ianuarie 1601, consemna: "Ţara Românească nu e mai departe
de scaunul tiranului, ce se chiamă Constantinopol, decât cale de
cinci zile. În această ţară puteam eu petrece foarte bine,
în pace, singur şi fără nici o frică, dacă nu mă
simţeam chemat de credinţa mea către toată creştinătatea.
Eu însă, nevrând să adaug puterea turcilor prin ostaşii
mei, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la legătura
creştină - LIGA SFÂNTĂ - prin care faptă pe sultan mi
l-am făcut duşman de moarte şi însetat după sângele
meu. Cu acest duşman am dat piept pururea, câştigând o mulţime
de biruinţe din cele mai strălucite ceea ce nu se poate să
nu fi adus la cunoştinţa Măriei Tale şi creştinătăţii
întregi, deşi au fost unii care pe nedrept se lăudau cu faptele
mele, căutând a-şi lua locul ce mi se cuvenea mie".
3.
Înţelegerile dintre Mihai Viteazu şi Împăratul Rudolf al
II-lea
În urma
evenimentelor petrecute în Ardeal, Împăratul Rudolf al II-lea, a
acordat lui Mihai Viteazu fonduri băneşti - 110.000 taleri,
pentru a pregăti o puternică armată şi să pună
ordine în Ardeal.
În ziua de 11
mai 1601, Mihai Viteazul îşi face intrarea solemnă în Kossice.
Aici, are loc întâlnirea dintre Mihai Viteazu şi generalul Basta György,
mijlocită de Împăratul Rudolf al II-lea din două
considerente: în primul rând de a-i împăca pe cei doi comandanţi
de oşti şi în al doilea rând pentru a pregăti lupta de
eliberare a Ardealului.
Mihai Viteazu cu
oastea sa a plecat la Debreţin, iar generalul Basta György la Satu
Mare.
La sfârşitul
lunii iunie 1601, Mihai Viteazu şi-a stabilit tabăra militară
la Debreţin, unde sosesc oşti, printre care şi 800 de soldaţi
din Ţara Românească condusă de Banul Mihalcea.
4.
Tabăra militară a lui Mihai Viteazu de la Moftin
La începutul
lunii iulie 1601, Mihai Viteazu îşi schimbă tabăra militară
de la Debreţin, trece prin Carei, apoi se aşează la Moftin
pe malul stâng al râului Crasna.
Se pun mai multe
întrebări. În primul rând de ce a fost aleasă localitatea
Moftin ca loc de tabără militară? În al doilea rând
despre care Moftin e vorba? (pentru că au fost două localităţi
cu acelaşi nume), una aşezată pe malul drept al râului
Crasna şi alta, care, din cauza deselor inundaţii s-a mutat pe
malul stâng al râului Crasna. În al treilea rând la Moftin au staţionat
în tabără armatele lui Mihai Viteazu şi Basta György?
Pe baza
documentelor pe care le-am publicat până acum, bazate pe cercetările
făcute de mine personal, am ajuns la concluzia certă-ştiinţifică,
că la Moftin, pe vatra actuală a localităţii Moftinu
Mic şi pe două movile învecinate pe drumul de legătură
cu Sânmiclăuş, a staţionat numai oastea lui Mihai Viteazu,
iar oastea lui Basta György a avut tabăra la Satu Mare.
Fac această
precizare din două considerente: în primul rând că despre tabăra
militară de la Moftin sunt foarte puţine informaţii, iar în
al doilea rând că oricât a încercat Împăratul Rudolf al
II-lea apropierea dintre Mihai Viteazu şi generalul Basta György,
şi unul şi celălalt şi-au ţinut armata separat.
Un alt argument
foarte important este şi acela că Mihai Viteazu a preferat să-şi
stabilească tabăra militară la Moftin pe malul stâng al râului
Crasna, care în acea perioadă avea mai multe braţe, greu de
trecut, iar podurile erau foarte răzleţe.
De asemenea, tabăra
militară de la Moftin nu a fost aleasă întâmplător. În
primul rând tabăra se afla între două cetăţi
puternice: Satu Mare şi Carei. În al doilea rând, tabăra era
înconjurată de o imensă întindere de apă, cu grinduri mişcătoare.
În al treilea rând terenul mlăştinos semăna foarte mult
cu cel de la Călugăreni. În al patrulea rând tabăra
militară avea în vecinătatea sa lacul Ecsed cu o suprafaţă
de 450 Kmp. Acel lac era în contact direct cu râurile Crasna, Ier şi
Someş. În timpul ploios sau primăvara când se topeau zăpezile,
făceau masă comună realizând un luciu foarte mare de apă.
În al cincilea rând, trestia şi papura înaltă până la
trei metrii, precum şi vegetaţia de arin, răchită,
plopul pitic, salcâmul dominau acest teritoriu, iar împreună cu lăstărişul
împletit cu volbură erau obstacole de netrecut nici cu bărci
şi nici pedestru.
La începutul
lunii iulie 1601, în tabăra militară a lui Mihai Viteazu de la
Moftin se aflau peste 16.000 de oameni, din care 8.000 erau călăreţi.
În tabăra
lui Basta György de la Satu Mare erau 8.500 de ostaşi.
În oastea lui
Mihai Viteazu în perioada celor aproape 30 de zile, au mai fost primiţi
ca soldaţii lefegii peste 1.000 de persoane, marea lor majoritate din
Ţara Oaşului.
În ziua de 31
iulie 1601, a sosit în tabăra de la Moftin şi 2.000 de
silezieni conduşi de generalul Rothal.
De remarcat că
Mihai Viteazu din tabăra de la Moftin s-a deplasat de mai multe ori
în cetăţile din Carei şi Satu Mare, pentru a definitiva
strategia de eliberare a Ardealului.
Din tabăra
militară de la Moftin, Mihai Viteazu a trimis mai multe scrisori Împăratului
Rudolf al II-lea, prin care îi cerea fonduri pentru întreţinerea
armatei.
La 14 iulie
1601, oastea lui Bathory Sigismund şi-a stabilit tabăra în
localitatea Tăşnad, aşezată pe un loc mai înalt
pentru a se apăra de inundaţii. Apoi, încet, încet s-a
apropiat de tabăra lui Mihai de la Moftin până în localitatea
Sânmiclăuş la o distanţă de 3-4 km. În aceste condiţii,
aproape în fiecare zi aveau loc ambuscade între cercetaşii celor
două armate.
La 30 iulie
1601, oastea lui Bathory Sigismund se punea în mişcare spre Zalău.
La 1 august
1601, pe baza înţelegerilor dintre Mihai Viteazu şi generalul
Basta György la care a consimţit şi generalul Rothmel, se pun
şi ei în mişcare pentru a surprinde oastea lui Bathory
Sigismund. Ei s-au deplasat pe traseul: Sânmiclăuş, Istrăv,
Ghirolt, Mihăieni, Acâş, Unimăt, Supurul De Jos, Supurul
De Sus. În noaptea din 1 spre 2 august poposesc în localitatea Bobota.
Acest traseu este menţionat de Nicolae Farcas De Herina, într-o
scrisoare adresată judelui primar al Bistriţei în care se arăta:
"În 2 august Mihai Viteazu a părăsit Supurul de Sus, iar
Bathory Sigismund se afla cu oastea sa la Vârşolţ".
Armatele reunite
a lui Mihai Viteazu, generalului Basta György şi a generalului
Rathmel, au înaintat pe valea râului Crasna, apoi pe valea râului Zalău,
pe direcţia Sălăjeni, Bocşa, Borla, Guruslău,
poposind în noaptea de 3-4 august în pădurea de la Sărmăşag
şi Guruslău. În acelaşi timp oastea lui Bathory Sigismund
s-a deplasat şi ea de la Vârşolţ spre Guruslău.
Lupta decisivă
de la Guruslău a început în dimineaţa zilei de 3 august 1601.
Aici s-au confruntat două armate cu efective diferite şi anume:
cea a lui Bathory Sigismund a cărui număr depăşea
40.000 de oşteni cu 45 de tunuri şi cealaltă cu un efectiv
de peste 25.000 de oşteni şi 38 de tunuri.
Şi de
această dată s-au demonstrat înaltele calităţi de
comandant şi strateg militar a lui Mihai Viteazu, care a spulberat
armata lui Bathory Sigismund.
După strălucita
victorie de la Guruslău, armata lui Mihai Viteazu şi cea a
generalului Basta György se despart. Armata generalului Rothmel îl
urmează pe Mihai Viteazu.
Din localitatea
Guruslău, Mihai Viteazu trimite două scrisori: una Împăratului
Rudolf al II-lea, iar cealaltă Arhiducelui MATHIAS, prin care le
vesteşte despre strălucita victorie. "În această mare
bătălie - scria Mihai Vitezu, au fost ucişi peste 11.000 de
duşmani, iar dintre ostaşii mei au pierit 2.000. Am capturat 166
de steaguri, 48 de tunuri, 2.000 de căruţe cu muniţie,
tezaurul armatei, cai şi vite precum şi alte efecte
militare".
În zilele de
5-6 august 1601, Mihai Viteazu şi-a stabilit tabăra lângă
Zalău, iar armata lui Basta György s-a îndreptat prin Şimleu
la Cluj.
În ziua de 7
august, oştirea lui Mihai Viteazu trece prin poarta Meseşului,
cu gândul statornic de a se opri la Alba Iulia.
La Cluj, Mihai
Viteazu poposeşte cinci zile, oastea sa se stabileşte în tabără
pe malul râului Someş. În acea perioadă s-a dus la Turnul
Croitorilor, pentru a cinsti memoria eroului căpitan Baba Novac, pe
care nobilimea ungurească după ce l-a ars pe rug, rămăşiţele
pământeşti au fost trase în ţepi, în Piaţa Centrală
din Cluj.
Tot la Cluj,
Mihai Viteazu primeşte delegaţiile de boieri din Ţara Românească
şi Moldova, care, îl anunţă că a fost ales din nou
Domn.
În ziua de 16
august 1601, Mihai Viteazu se deplasează cu oastea sa la Turda, iar
pe câmpia din apropiere îşi stabileşte tabăra militară.
Tocmai când
gloria lui Mihai Viteazu strălucea din nou, în dimineaţa zilei
de 19 august, a fost asasinat mişeleşte din ordinul Împăratului
Rudolf al II-lea prin criminalul Basta György, punând capăt unei
vieţi remarcabile al epocii sale, mare în gând şi în faptă,
viteaz şi luptător neînfricat pentru neamul său românesc.
***
Marele act al
unirii a celor trei ţări româneşti surori: Ardealul,
Moldova şi Ţara Românească, chiar dacă nu a putut
dura, a înflăcărat dealungul secolelor inimile şi minţile
tuturor generaţiilor de români, realizându-se prin unirea cea mică
în anul 1859, şi apoi s-a desăvârşit unirea cea mare de
la 1 Decembrie 1918
Numele şi
figura lui Mihai Viteazu sunt şi vor fi păstrate în moştenirea
sacră a românilor de pretutindeni.
Grigore
Tocilescu scria: "Mihai a rămas pururea eroul naţional al
tuturor românilor, simbolul de unire al fraţilor despărţiţi
de vitregia soartei şi de vecinii cotropitori".
Dimitrie Onciu,
scria: "Mihai a devenit pentru generaţiile viitoare,
reprezentantul măreţului ideal al unirii. El a căzut jertfă
pentru ca să adeverească cuvântul: nici o idee nu va învinge fără
sacrificiul suprem".
Nicolae Iorga
scria "A-l uita pe Mihai Viteazu, acum şi întotdeauna, ar fi să
ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea
noastră".
Zilele lui Mihai
Viteazu au fost curmate de adversarii lui, dar ei n-au putut ştirbi
sau scădea faima de care s-a bucurat ca apărător de neam
şi ţară, precum şi apărător al creştinătăţii.
Cei care au
scris "ISTORII" în secolele XVI-lea şi XVII-lea au
recunoscut în mare lor majoritate că Mihai Viteazu a fost o mare
personalitate, un excelent strateg şi mare comandant de oşti, un
luptător neobosit pentru apărarea vetrei strămoşeşti,
a linişti şi păcii popoarelor din Sud-Estul Europei.
Putem afirma cu
certitudine, că oricât au încercat şi încearcă şi
azi unii pseudo-istorici răuvoitori să diminueze faptele lui
Mihai Viteazu (vezi manualele alternative sau Grupul de Dialog Social sau
Asociaţia Academică precum şi unii analişti), etichetându-l
pe nedrept: aventurier, jefuitor, naiv, mercenar, surpător de
tronuri, neloial şi alte răutăţi cu profunde conotaţii
politice, nu au putut şi nu vor putea ştirbi faptele marelui
unificator de români.

|
Nicolae Bălcescu
referindu-se la Bathory Sigismund, Bathory Andrei, Împăratul
Rudolf al II-lea, generalul Basta György, la nobilimea ungurească
din Ardeal, apoi la Statul Polon, care tot timpul se înşelau
reciproc pentru a-şi cuceri nu numai aprecieri personale cât
şi spaţii teritoriale, scria: "Acest chip viclean de
a lucra din partea acestora, era de a-l osândi pe Mihai Vodă,
care dintre toţi este lesne de a fi înţeles şi de
iertat. Mihai Vodă era ameninţat tot timpul cu viclenii
şi uneltiri până la comploturi".
Pentru poporul
român, înfăptuirea epocală a lui Mihai Viteazu, înseamnă
o flacără vie ce nu s-a stins şi nu se va stinge
niciodată. Dacă la Mănăstirea Dealu, capul
sfânt al marelui voievod şi-a găsit odihna veşnică,
sufletul său a colindat de veacuri, neobosit, toate ţinuturile
locuite de români, însufleţindu-le un dor neostoit de unitate
şi libertate.
La 1 decembrie
1918 s-a desăvârşit unirea cea mare. ţara întregită
şi-a regăsit inima - Ardealul, capul lui Mihai Viteazu
şi-a recâştigat trupul, iar umbra sa şi-a regăsit
odihna veşnică.
Este adevărat
că Omul Mihai s-a prăbuşit în moarte, însă de
atunci, o bucăţică din sufletul fiecărui român
de la Tisa - Nistru - Dunăre şi până la Marea cea
Mare, îi poartă cu demnitate şi mândrie numele şi
chipul său nemuritor. |
Prof. Dr. Ioan CorneanU
NOTE
1.
Dinu C. Giurăscu: Istoria ilustrată a României, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 141-161.
2.
Nicolae Iorga: Istoria lui Mihai Viteazu, vol. I-II, Bucureşti,
1936, 296 p.
3.
Mihai Viteazu în conştiinţa europeană: Documente
externe, vol. I, Editura Academiei României, Bucureşti, 1982,
692 p.
4.
Mihai Viteazu în conştiinţa europeană, Cronicari şi
istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, vol. II,
Editura Academiei României, Bucureşti, 1981, 521 p.
5.
Nicolae Bălcescu: Românii supt Mihai Voievod Viteazu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1970, p. 31.
6.
P.P. Panaitescu: Mihai Viteazu, Bucureşti 1936, p. 53-54.
7.
O istorie a lui Mihai Viteazu de el însuşi: Memoriul către
Marele Duce de Toscana Ferdinand de Medici din 16 februarie 1601,
prezentare, traducere de A. Decei, în Literatura Română veche
1402-1647. Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 43.
8.
A.D. Xenopol: Istoria Românilor, vol. III, Iaşi, 1980, p. 68.
9.
Dimitrie Onciul: Studii de Istorie, Editura Albatros, Bucureşti,
1971, p. 122.
10.
Adrian Păunescu: Poezia "Capul de la Turda".
11.
Maria Morcan: Bobota, Mihai Viteazu şi Zalăul în comunicarea
ştiinţifică din Carei la Săptămâna cultural-ştiinţifică,
august 1976.
12.
Ioan Corneanu: Note şi Documente, Carei, 1976, p. 80-120.
13.
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la Statul Geto-Dac la Statul Român
Unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, p. 144-162.
14. Mircea Muşat,
Vasile Arimia: Analele de Istorie nr. 3, Bucureşti, 1981.
|
|