România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Viteazu şi Satu Mare

1. Mihai Viteazu în conştiinţa românilor şi a Europei

Prin acţiunile pragmatice şi concepţiile politice şi militare, Mihai Viteazu a fost o personalitate de tradiţie europeană a timpului său. Prin curaj, îndrăzneală şi eroism, cu rol pilduitor pentru toţi românii, a dat încredere întregului neam în forţa şi tăria sa, de a trăi demn şi unit într-o singură Ţară Românească de la Tisa, Nistru, Dunăre şi până la Marea cea Mare.

Prima unire a românilor pe pământul Daciei străbune, înfăptuită de Mihai Viteazu, a adunat laolaltă pe românii despărţiţi artificial de vitregia soartei a fost cel mai măreţ act istoric al evului mediu românesc.

Nicolae Bălcescu referindu-se la marea personalitate şi actul unirii înfăptuit de Mihai Viteazu spunea: "A fost cel mai vestit şi mai mare dintre Voievozii românilor. El s-a ridicat în fruntea Ţării Româneşti în octombrie 1593 în condiţii foarte grele. Ţara era sărăcită de boierii lacomi şi turci prădalnici".

 Nicolae Iorga scria "Mihai Vodă era înainte de toate un brav ostaş în cel mai frumos înţeles al cuvântului. El nu a fost un ostaş de pradă, cum erau atâţia pe vremea lui. Banii luaţi erau pentru plata lefurilor oştirii fără de care nu se putea avea o armată gata oricând de luptă împotriva oricui".

Perioada în care a domnit Mihai Viteazu, doar opt ani, a fost foarte scurtă dar extrem de bogată în înfăptuiri. Istoria ne arată că foarte mulţi regi sau împăraţi, au stat mulţi ani pe tronuri, dar peste care s-a aşternut praful şi uitarea. Despre Mihai Viteazu, pe măsură ce timpul trece, personalitatea lui şi faptele sale vor creşte în măreţie.

Pentru a-şi putea îndeplini strategia de eliberare şi unire a tuturor românilor, Mihai Viteazu face primul său pas spre întărirea alianţelor cu ţările surori: Ardealul şi Moldova. În acelaşi timp când a fost nevoie a apelat la toţi românii indiferent de starea lor socială pentru apărarea vetrei strămoşeşti.

După victoriile de la Giurgiu, Hârşova, Stăneşti, Şerpăteşti, Rusciuk, apoi prin strălucita victorie de la Călugăreni din anul 1595, ele au atras atenţia lumii creştine că oştile turceşti în faţa cărora tremura Europa întreagă puteau fi învinse. Numele lui Mihai Viteazu şi a Ţării Româneşti, au strălucit ca un fulger.

Albert Kiraly participant direct la lupta de la Călugăreni, căpitan, în fruntea unei cete de secui îi scria lui Bathory Sigismund: "Lupta a ţinut de dimineaţa până seara. O hărţuială atât de serioasă, cum a fost aceasta, n-am mai cunoscut şi nici n-am auzit de una care să fi durat atât de mult. Însuşi Sinan Paşa ar fi spus că a rămas uimit de atacul supraomenesc al românilor lui Mihai şi că trebuie să se ruşineze că o oaste atât de mică a pus pe fugă forţele împăratului turc şi trei paşale".

Kiatip Zelebi - cronicar turc, martor şi la marea luptă de la Călugăreni a spus: "În locul acela mlăştinos şi păduros, Sinan Paşa pe când fugea a fost rănit şi căzând de pe cal, a fost salvat de către Deli Hasan, luându-l în spinare, l-a scos din mlaştină".

Agentul englez la Constantinopol, şi el a avut cuvinte de laudă la adresa lui Mihai Vieazu spunând: "Cu siguranţă că este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie, că ceea ce n-au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi prinţi, a izbutit un MIHAI cel mai neînsemnat şi mai sărac dintre duci, anume să învingă oştile marelui sultan".

Mare personalitate de conducător de oşti, Mihai Viteazu, cu profundă gândire politică, a devenit speranţa de libertate şi a altor popoare subjugate de turci din Peninsula Balcanică - bulgar, sârb, grec, din rândurile cărora mii de voluntari s-au înrolat în armata Ţării Româneşti.

Pentru a crea o forţă militară puternică, care să facă faţă pericolului extern, Mihai Vieazu, a reluat dorinţa lui Petru Rareş pentru a realiza planul dacic, care, prevedea unirea Ţărilor Române, fiind convins să uneşte acelaş neam.

Dacă ar fi urmărit să fie un "cuceritor" aşa cum l-au numit unii pseudo-istorici străini la care se mai adaugă din păcate şi istorici români din zilele noastre (manuale alternative) atunci Mihai Viteazu ar fi ales planul bizantin care era foarte tentant.

Alegerea planului de refacere a vechii Dacii lansat de Petru Rareş, explică crezul lui Mihai Viteazu, exprimându-se: "şi hotarul Ardealului, pohta ce-am pohtit, Moldova şi Ţara Românească".

La cererea repetată a lui Bathory Sigismund - Principele Ardealului, ca Domnul Ţării Româneşti să părăsească tronul, Mihai Viteazu răspunde prin lupta din 18 noiembrie 1599 de la Şelimbăr.

Despre această luptă ne lasă mărturie Szamoskozi Istvan, cronicar ungur care spunea: "Abia se încăieraseră, unul dintre cei ce stătea pe loc, anume Daniel Zalasdi, valah de origine, împreună cu ai lui, aducându-şi aminte de pecetea sufletului şi a trupului său, a trecut de partea lui Mihai".

După acea fulgerătoare victorie, Alba Iulia - capitala Ardealului - în memorabila zi de 1 noiembrie 1599 l-a primit triumfal pe marele unificator de neam şi limbă românească. Mihai Viteazu a intrat în Alba Iulia în sunetul clopotelor, a trâmbiţelor şi a salvelor de tunuri.

Acest entuziasm autentic, era dictat de credinţa sfântă că s-a împlinit năzuinţa purtată de secole în inimile românilor de a se uni într-o singură ţară şi într-un singur neam.

Într-o scrisoare a lui Mihai Viteazu mărturiseşte: "Această slujbă a mea ce am făcut-o pentru Ardeal, că mi-am dat ţara mea pradă turcilor şi tătarilor, şi atâţia ani am stat împotriva turcilor şi a tătarilor cu oamenii mei şi cu puţinul ajutor al ţării mele, necruţând sângele nostru pentru Ardeal, niciodată, care, într-u nimic n-a cunoscut nici o pagubă şi este întreg".

Pentru a înţelege mai bine stăpânirea lui Mihai Viteazu în Ardeal, un izvor de mare preţ îl constituie "catastiful Ţării Ardealului despre judeţe şi vămile Ocnele din 12 noiembrie 1599 în limba română". Acesta este un important izvor nu numai pentru cunoaşterea veniturilor visteriei domneşti de la cele 14.424 porţi, din ocne şi mine, de la oraşe şi comunităţi religioase, dar mai ales pentru întinderea acestei stăpâniri. "Este vorba despre judeţele din Principatul Ardealului, districtele, scaunele secuieşti şi cele săseşti, judeţele mărginaşe din Partium - Crişana, Solnocul de Mijloc, Maramureşul cu Hustul, Zărand, parte din Bihor şi Satu Mare cu Baia Mare şi o parte din Banat-Caransebeş, Lugoj şi Lipova. Toate acestea le împărtăşea Mihai Viteazu într-o singură scrisoare trimisă împăratului Rudolf al II-lea, îndată după înscăunarea sa la Alba Iulia (Oradea cu ţinutul Bihorului şi Hustul cu ţinutul Maramureşului şi ţinutul Crasnei şi al Solnocului şi al Zărandului şi Nagibaia (Baia Mare) cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi toate ţinuturile lor".

Unirea Ardealului nu era nici viabilă nici completă fără Moldova. În ziua de 24 aprilie 1600, oastea lui Mihai Viteazu a intrat în Moldova într-un marş triumfal.

Miron Costin consemna: "Suceava şi Cetatea Neamţului s-au închinat în faţa lui Mihai, a cărui faimă era cunoscută şi în acele părţi". În ziua de 27 mai 1600, din Iaşi, Mihai Viteazu se intitula: "domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Modovei".

Nicolae Bălcescu consemna : "Mihai ajunsese acum în culmea slavei şi a mărimei ce el voise. Căci anii abia trecuseră de când el trăsese sabia pentru a apăra Ţara de tirania turcească şi după o mulţime de triumfuri eroice respinse potopul turcesc departe de dânsul şi de Europa Creştină. Nu numai atât. El vroia a-şi crea o Patrie Mare pe cât ţinea pământul românesc, şi norocul ajutându-l, în câteva luni, Ardealul, Moldova şi o parte din Banat sunt unite cu Ţara Românească. Mihai, realizase acum visarea iubită ai voievozilor cei mari ai românilor. Acum românul s-a înfrăţit cu românul şi cu toţi au una şi aceeaşi vatră, una şi aceeaşi ocârmuire naţională, astfel cum au fost din vremurile uitate al vechimii".

Aron Florian consemna: "Unind pe toţi românii într-un singur stat, restatornicind Dacia Veche, Mihai a făcut o Dacie Mare, demnă de a fi recunoscută de alte naţii. Ca un alt Temestocle, se sili să-şi dezrobească Ţara, să facă respectat Statul Românesc şi să dea în mâna Românilor puterea de a-şi ţine demnitatea lor".

A.D. Xenopol cosemna: "Prin aceasta Mihai realizase, fie cât şi numai pentru o clipă, Unitatea politică a Ţărilor Române, fapt de o însemnătate nemăsurată, dacă nu ca o încununare a năzuinţelor trecute, desigur ca o apucare înaintea ţintei pe care Poporul Românesc, ca şi orice popor se afla în starea lui, trebuie să aibă pentru viitor; aceea de a-şi întinde hotarele politice până unde se întind cele ale naţionalităţii sale. Aceasta este gloria cea mai mândră a lui Mihai, steaua care aprinsă de el în trecut va străluci întotdeauna viitorul Poporului Român, şi a cărei lumină va fi pururea îmbinată cu figura lui Mihai".

Ioanis Besselius consemna: "Numele lui Mihai câştigă tot mai mult. Victoriile asupra turcilor şi Unirea Ţărilor Române, face ca toată lumea să-l considere o celebritate, toată lumea este plină de acest nume, toţi turcii şi tătarii tremură de puterea armatelor sale. Mihai se bucură de mare stimă în faţa popoarelor creştine, care cu plăcere şi aplauze comentează faptele şi victoriile lui".

Mihaly Szekely consemnează într-o scrisoare trimisă Împăratului Rudolf al II-lea: "Nu este bine a se da crezare tuturor relelor. Nici un Împărat Roman n-a avut vreodată un asemenea slujitor, care să fi săvârşit cu atât de puţine mijloace o victorie atât de zdrobitoare ca cea de la Călugăreni. Pe de altă parte, nu a avut şi nici nu are asemenea inamic cum va deveni Mihai, dacă nu vor şti să şi-l menţină, căci el este viteaz şi iute şi izbuteşte să atragă pe oşteni prin rapiditate şi generozitatea sa, iar dacă nu va avea ajutorul Împăratului turc, cine oare îi va mai putea ţine piept? Dacă pierdem pe Mihai, va fi o pierdere cum una la fel nu s-a mai văzut secole de-a rândul; căci el nu poate cere ceea ce nu i se poate oferi atât de mult, pe cât este el în stare să ne dea nouă, ......... Compensaţie, decât dacă ar avea încă o viaţă. Cine va sprijini pe Mihai, să o facă fără nici o condiţie".

 

2. Destrămarea unirii realizată de Mihai Viteazu

 

Erau prea mari înfăptuirile lui Mihai Viteazu, ridicarea lui în faţa Europei, într-o epocă în care marii rivali - turcii, habzburgii, polonii - urmăreau creşterea puterii lor unul în dauna celuilalt pe seama ţărilor din vecinătatea lor, au semănat în permanenţă ură şi invidie, au urzit comploturi şi răzbunări împotriva lui Mihai Viteazu şi a planurilor sale de unire a tuturor românilor într-un singur stat.

În cea de-a doua jumătate a anului 1600, Mihai Viteazu nu-şi va putea să-şi continue politica sa, datorită imperiilor vecine, la care s-a mai adăugat şi trădarea nobilimii ungureşti din Ardeal, care găseşte în preajma generalului Basta György, un duşman redutabil care urmărea cu insistenţă scoaterea domnului unificator din Ardeal.

Bătălia de la Miraslău din trista de zi de 18 septembrie 1600, a însemnat decăderea planurilor lui Mihai de a ţine unite ţările române.

P.P. Panaitescu consemna: "Căderea lui Mihai nu se datoreşte nici unor greşeli în politica lui socială sau naţională, nici unor greşeli militare; el a căzut pentru că n-a avut înăuntru o temelie economică a operei sale, iar în afară a fost victima imperiilor ce-l înconjurau, toate unite împotriva lui".

Într-o scrisoare a lui Mihai Viteazu adresată Împăratului Rudolf al II-lea consemna: "După ce, nereculegându-mi încă puterile, intrai în Ţara Românească, mă simţi împresurat din toate părţile de inamici, devastând câmpiile, satele şi oraşele, răpind turme de oi, cirezi de vite, ducând pe bietul popor în prinsoare. Faţa Ţării Româneşti era cu mult mai deplâns, decât în zilele lui Sinan Paşa, când oastea turcească cotropea tot ce le ieşea în cale. În acest pericol, oricât de mare era nu m-aşi fi temut niciodată, numai de poloni dacă nu ar fi început în altă parte lupta cu turcii. Din Ardeal unde credeam că am prieteni şi nu duşmani, Szekely Moise a năvălit şi el în Ţara Românească".

Într-o altă scrisoare a lui Mihai Viteazu adresată lui Rudolf al II-lea, în luna ianuarie 1601, consemna: "Ţara Românească nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se chiamă Constantinopol, decât cale de cinci zile. În această ţară puteam eu petrece foarte bine, în pace, singur şi fără nici o frică, dacă nu mă simţeam chemat de credinţa mea către toată creştinătatea. Eu însă, nevrând să adaug puterea turcilor prin ostaşii mei, de bună voie m-am arătat gata de a lua parte la legătura creştină - LIGA SFÂNTĂ - prin care faptă pe sultan mi l-am făcut duşman de moarte şi însetat după sângele meu. Cu acest duşman am dat piept pururea, câştigând o mulţime de biruinţe din cele mai strălucite ceea ce nu se poate să nu fi adus la cunoştinţa Măriei Tale şi creştinătăţii întregi, deşi au fost unii care pe nedrept se lăudau cu faptele mele, căutând a-şi lua locul ce mi se cuvenea mie".

 

3. Înţelegerile dintre Mihai Viteazu şi Împăratul Rudolf al II-lea

 

În urma evenimentelor petrecute în Ardeal, Împăratul Rudolf al II-lea, a acordat lui Mihai Viteazu fonduri băneşti - 110.000 taleri, pentru a pregăti o puternică armată şi să pună ordine în Ardeal.

În ziua de 11 mai 1601, Mihai Viteazul îşi face intrarea solemnă în Kossice. Aici, are loc întâlnirea dintre Mihai Viteazu şi generalul Basta György, mijlocită de Împăratul Rudolf al II-lea din două considerente: în primul rând de a-i împăca pe cei doi comandanţi de oşti şi în al doilea rând pentru a pregăti lupta de eliberare a Ardealului.

Mihai Viteazu cu oastea sa a plecat la Debreţin, iar generalul Basta György la Satu Mare.

La sfârşitul lunii iunie 1601, Mihai Viteazu şi-a stabilit tabăra militară la Debreţin, unde sosesc oşti, printre care şi 800 de soldaţi din Ţara Românească condusă de Banul Mihalcea.

 

4. Tabăra militară a lui Mihai Viteazu de la Moftin

 

La începutul lunii iulie 1601, Mihai Viteazu îşi schimbă tabăra militară de la Debreţin, trece prin Carei, apoi se aşează la Moftin pe malul stâng al râului Crasna.

Se pun mai multe întrebări. În primul rând de ce a fost aleasă localitatea Moftin ca loc de tabără militară? În al doilea rând despre care Moftin e vorba? (pentru că au fost două localităţi cu acelaşi nume), una aşezată pe malul drept al râului Crasna şi alta, care, din cauza deselor inundaţii s-a mutat pe malul stâng al râului Crasna. În al treilea rând la Moftin au staţionat în tabără armatele lui Mihai Viteazu şi Basta György?

Pe baza documentelor pe care le-am publicat până acum, bazate pe cercetările făcute de mine personal, am ajuns la concluzia certă-ştiinţifică, că la Moftin, pe vatra actuală a localităţii Moftinu Mic şi pe două movile învecinate pe drumul de legătură cu Sânmiclăuş, a staţionat numai oastea lui Mihai Viteazu, iar oastea lui Basta György a avut tabăra la Satu Mare.

Fac această precizare din două considerente: în primul rând că despre tabăra militară de la Moftin sunt foarte puţine informaţii, iar în al doilea rând că oricât a încercat Împăratul Rudolf al II-lea apropierea dintre Mihai Viteazu şi generalul Basta György, şi unul şi celălalt şi-au ţinut armata separat.

Un alt argument foarte important este şi acela că Mihai Viteazu a preferat să-şi stabilească tabăra militară la Moftin pe malul stâng al râului Crasna, care în acea perioadă avea mai multe braţe, greu de trecut, iar podurile erau foarte răzleţe.

De asemenea, tabăra militară de la Moftin nu a fost aleasă întâmplător. În primul rând tabăra se afla între două cetăţi puternice: Satu Mare şi Carei. În al doilea rând, tabăra era înconjurată de o imensă întindere de apă, cu grinduri mişcătoare. În al treilea rând terenul mlăştinos semăna foarte mult cu cel de la Călugăreni. În al patrulea rând tabăra militară avea în vecinătatea sa lacul Ecsed cu o suprafaţă de 450 Kmp. Acel lac era în contact direct cu râurile Crasna, Ier şi Someş. În timpul ploios sau primăvara când se topeau zăpezile, făceau masă comună realizând un luciu foarte mare de apă. În al cincilea rând, trestia şi papura înaltă până la trei metrii, precum şi vegetaţia de arin, răchită, plopul pitic, salcâmul dominau acest teritoriu, iar împreună cu lăstărişul împletit cu volbură erau obstacole de netrecut nici cu bărci şi nici pedestru.

La începutul lunii iulie 1601, în tabăra militară a lui Mihai Viteazu de la Moftin se aflau peste 16.000 de oameni, din care 8.000 erau călăreţi.

În tabăra lui Basta György de la Satu Mare erau 8.500 de ostaşi.

În oastea lui Mihai Viteazu în perioada celor aproape 30 de zile, au mai fost primiţi ca soldaţii lefegii peste 1.000 de persoane, marea lor majoritate din Ţara Oaşului.

În ziua de 31 iulie 1601, a sosit în tabăra de la Moftin şi 2.000 de silezieni conduşi de generalul Rothal.

De remarcat că Mihai Viteazu din tabăra de la Moftin s-a deplasat de mai multe ori în cetăţile din Carei şi Satu Mare, pentru a definitiva strategia de eliberare a Ardealului.

Din tabăra militară de la Moftin, Mihai Viteazu a trimis mai multe scrisori Împăratului Rudolf al II-lea, prin care îi cerea fonduri pentru întreţinerea armatei.

La 14 iulie 1601, oastea lui Bathory Sigismund şi-a stabilit tabăra în localitatea Tăşnad, aşezată pe un loc mai înalt pentru a se apăra de inundaţii. Apoi, încet, încet s-a apropiat de tabăra lui Mihai de la Moftin până în localitatea Sânmiclăuş la o distanţă de 3-4 km. În aceste condiţii, aproape în fiecare zi aveau loc ambuscade între cercetaşii celor două armate.

La 30 iulie 1601, oastea lui Bathory Sigismund se punea în mişcare spre Zalău.

La 1 august 1601, pe baza înţelegerilor dintre Mihai Viteazu şi generalul Basta György la care a consimţit şi generalul Rothmel, se pun şi ei în mişcare pentru a surprinde oastea lui Bathory Sigismund. Ei s-au deplasat pe traseul: Sânmiclăuş, Istrăv, Ghirolt, Mihăieni, Acâş, Unimăt, Supurul De Jos, Supurul De Sus. În noaptea din 1 spre 2 august poposesc în localitatea Bobota. Acest traseu este menţionat de Nicolae Farcas De Herina, într-o scrisoare adresată judelui primar al Bistriţei în care se arăta: "În 2 august Mihai Viteazu a părăsit Supurul de Sus, iar Bathory Sigismund se afla cu oastea sa la Vârşolţ".

Armatele reunite a lui Mihai Viteazu, generalului Basta György şi a generalului Rathmel, au înaintat pe valea râului Crasna, apoi pe valea râului Zalău, pe direcţia Sălăjeni, Bocşa, Borla, Guruslău, poposind în noaptea de 3-4 august în pădurea de la Sărmăşag şi Guruslău. În acelaşi timp oastea lui Bathory Sigismund s-a deplasat şi ea de la Vârşolţ spre Guruslău.

Lupta decisivă de la Guruslău a început în dimineaţa zilei de 3 august 1601. Aici s-au confruntat două armate cu efective diferite şi anume: cea a lui Bathory Sigismund a cărui număr depăşea 40.000 de oşteni cu 45 de tunuri şi cealaltă cu un efectiv de peste 25.000 de oşteni şi 38 de tunuri.

Şi de această dată s-au demonstrat înaltele calităţi de comandant şi strateg militar a lui Mihai Viteazu, care a spulberat armata lui Bathory Sigismund.

După strălucita victorie de la Guruslău, armata lui Mihai Viteazu şi cea a generalului Basta György se despart. Armata generalului Rothmel îl urmează pe Mihai Viteazu.

Din localitatea Guruslău, Mihai Viteazu trimite două scrisori: una Împăratului Rudolf al II-lea, iar cealaltă Arhiducelui MATHIAS, prin care le vesteşte despre strălucita victorie. "În această mare bătălie - scria Mihai Vitezu, au fost ucişi peste 11.000 de duşmani, iar dintre ostaşii mei au pierit 2.000. Am capturat 166 de steaguri, 48 de tunuri, 2.000 de căruţe cu muniţie, tezaurul armatei, cai şi vite precum şi alte efecte militare".

În zilele de 5-6 august 1601, Mihai Viteazu şi-a stabilit tabăra lângă Zalău, iar armata lui Basta György s-a îndreptat prin Şimleu la Cluj.

În ziua de 7 august, oştirea lui Mihai Viteazu trece prin poarta Meseşului, cu gândul statornic de a se opri la Alba Iulia.

La Cluj, Mihai Viteazu poposeşte cinci zile, oastea sa se stabileşte în tabără pe malul râului Someş. În acea perioadă s-a dus la Turnul Croitorilor, pentru a cinsti memoria eroului căpitan Baba Novac, pe care nobilimea ungurească după ce l-a ars pe rug, rămăşiţele pământeşti au fost trase în ţepi, în Piaţa Centrală din Cluj.

Tot la Cluj, Mihai Viteazu primeşte delegaţiile de boieri din Ţara Românească şi Moldova, care, îl anunţă că a fost ales din nou Domn.

În ziua de 16 august 1601, Mihai Viteazu se deplasează cu oastea sa la Turda, iar pe câmpia din apropiere îşi stabileşte tabăra militară.

Tocmai când gloria lui Mihai Viteazu strălucea din nou, în dimineaţa zilei de 19 august, a fost asasinat mişeleşte din ordinul Împăratului Rudolf al II-lea prin criminalul Basta György, punând capăt unei vieţi remarcabile al epocii sale, mare în gând şi în faptă, viteaz şi luptător neînfricat pentru neamul său românesc.

 

***

Marele act al unirii a celor trei ţări româneşti surori: Ardealul, Moldova şi Ţara Românească, chiar dacă nu a putut dura, a înflăcărat dealungul secolelor inimile şi minţile tuturor generaţiilor de români, realizându-se prin unirea cea mică în anul 1859, şi apoi s-a desăvârşit unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918

Numele şi figura lui Mihai Viteazu sunt şi vor fi păstrate în moştenirea sacră a românilor de pretutindeni.

Grigore Tocilescu scria: "Mihai a rămas pururea eroul naţional al tuturor românilor, simbolul de unire al fraţilor despărţiţi de vitregia soartei şi de vecinii cotropitori".

Dimitrie Onciu, scria: "Mihai a devenit pentru generaţiile viitoare, reprezentantul măreţului ideal al unirii. El a căzut jertfă pentru ca să adeverească cuvântul: nici o idee nu va învinge fără sacrificiul suprem".

Nicolae Iorga scria "A-l uita pe Mihai Viteazu, acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră".

Zilele lui Mihai Viteazu au fost curmate de adversarii lui, dar ei n-au putut ştirbi sau scădea faima de care s-a bucurat ca apărător de neam şi ţară, precum şi apărător al creştinătăţii.

Cei care au scris "ISTORII" în secolele XVI-lea şi XVII-lea au recunoscut în mare lor majoritate că Mihai Viteazu a fost o mare personalitate, un excelent strateg şi mare comandant de oşti, un luptător neobosit pentru apărarea vetrei strămoşeşti, a linişti şi păcii popoarelor din Sud-Estul Europei.

Putem afirma cu certitudine, că oricât au încercat şi încearcă şi azi unii pseudo-istorici răuvoitori să diminueze faptele lui Mihai Viteazu (vezi manualele alternative sau Grupul de Dialog Social sau Asociaţia Academică precum şi unii analişti), etichetându-l pe nedrept: aventurier, jefuitor, naiv, mercenar, surpător de tronuri, neloial şi alte răutăţi cu profunde conotaţii politice, nu au putut şi nu vor putea ştirbi faptele marelui unificator de români.

Nicolae Bălcescu referindu-se la Bathory Sigismund, Bathory Andrei, Împăratul Rudolf al II-lea, generalul Basta György, la nobilimea ungurească din Ardeal, apoi la Statul Polon, care tot timpul se înşelau reciproc pentru a-şi cuceri nu numai aprecieri personale cât şi spaţii teritoriale, scria: "Acest chip viclean de a lucra din partea acestora, era de a-l osândi pe Mihai Vodă, care dintre toţi este lesne de a fi înţeles şi de iertat. Mihai Vodă era ameninţat tot timpul cu viclenii şi uneltiri până la comploturi".

Pentru poporul român, înfăptuirea epocală a lui Mihai Viteazu, înseamnă o flacără vie ce nu s-a stins şi nu se va stinge niciodată. Dacă la Mănăstirea Dealu, capul sfânt al marelui voievod şi-a găsit odihna veşnică, sufletul său a colindat de veacuri, neobosit, toate ţinuturile locuite de români, însufleţindu-le un dor neostoit de unitate şi libertate.

La 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit unirea cea mare. ţara întregită şi-a regăsit inima - Ardealul, capul lui Mihai Viteazu şi-a recâştigat trupul, iar umbra sa şi-a regăsit odihna veşnică.

Este adevărat că Omul Mihai s-a prăbuşit în moarte, însă de atunci, o bucăţică din sufletul fiecărui român de la Tisa - Nistru - Dunăre şi până la Marea cea Mare, îi poartă cu demnitate şi mândrie numele şi chipul său nemuritor.

                              Prof. Dr. Ioan CorneanU

 

 

NOTE

1. Dinu C. Giurăscu: Istoria ilustrată a României, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 141-161.

2. Nicolae Iorga: Istoria lui Mihai Viteazu, vol. I-II, Bucureşti, 1936, 296 p.

3. Mihai Viteazu în conştiinţa europeană: Documente externe, vol. I, Editura Academiei României, Bucureşti, 1982, 692 p.

4. Mihai Viteazu în conştiinţa europeană, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, vol. II, Editura Academiei României, Bucureşti, 1981, 521 p.

5. Nicolae Bălcescu: Românii supt Mihai Voievod Viteazu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 31.

6. P.P. Panaitescu: Mihai Viteazu, Bucureşti 1936, p. 53-54.

7. O istorie a lui Mihai Viteazu de el însuşi: Memoriul către Marele Duce de Toscana Ferdinand de Medici din 16 februarie 1601, prezentare, traducere de A. Decei, în Literatura Română veche 1402-1647. Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p. 43.

8. A.D. Xenopol: Istoria Românilor, vol. III, Iaşi, 1980, p. 68.

9. Dimitrie Onciul: Studii de Istorie, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 122.

10. Adrian Păunescu: Poezia "Capul de la Turda".

11. Maria Morcan: Bobota, Mihai Viteazu şi Zalăul în comunicarea ştiinţifică din Carei la Săptămâna cultural-ştiinţifică, august 1976.

12. Ioan Corneanu: Note şi Documente, Carei, 1976, p. 80-120.

13. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la Statul Geto-Dac la Statul Român Unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 144-162.

14. Mircea Muşat, Vasile Arimia: Analele de Istorie nr. 3, Bucureşti, 1981.