România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ORIGINEA DACO-ROMANÂ A POPORULUI ROMÂN ÎN SPIRITUALITATEA NAŢIONALĂ

       Pentru un popor ca al nostru, căruia i s-a contestat de atâtea ori şi i se mai contestă şi azi legitimitatea şi autenticitatea istorică în ţinuturile vechii Dacii, leagănul etnogenezei şi dăinuirii sale, conştiinţa originilor, a nobilei plămade din care se trage, a jucat un rol important în constituirea conştiinţei de sine. Aceasta a fost determinată şi de o împrejurare geopolitică: situarea ţării noastre la răscrucea unor mari drumuri europene, la interferenţa dintre civilizaţia occidentală şi cea orientală, ceea ce a determinat, încă de timpuriu un puternic sentiment al originilor şi al identităţii sale naţionale - pârghie esenţială de autoconstrucţie istorică a specificităţii sale spirituale, de afirmare a unor valori psiho-spirituale ce au stârnit admiraţia, interesul, solidaritatea şi sprijinul opiniei publice internaţionale1.

În constituirea spiritualităţii specifice a fiecărei comunităţi umane, a ceea ce numim identitatea inconfundabilă a unui popor, există un origo, un set de valori arhetipale în care mitul şi conceptul istoric, legenda şi istoria interferează şi parţial coincid. Pentru noi există două asemenea momente matriciale, de geneză.

Din plămada nobilă a etnogenezei noastre, ideea romanităţii a fost cu deosebire cultivată secole întregi de către românii de pretutindeni şi difuzată larg în toate straturile poporului pe cale orală, iar din secolul XVI şi pe calea cuvântului tipărit - ceea ce a constituit un moment de răscruce în trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale2. Din ideea romanităţii, care este, în primul rând, ideea descendenţei, “din coloniştii romani transplantaţi în Dacia”, decurg logic o serie de idei înrudite şi adiacente, complementare alcătuind toate conceptul istoric de romanitate, cum ar fi: “ideea stăruinţei elementului roman în Dacia după retragerea administraţiei imperiului, ideea unităţii de neam a românilor din întregul cuprins al fostei provincii romane, în accepţiunea întinderii ei etnico-geografice mai largă decât cea strict politico-administrativă; ideea esenţei romane a unor obiceiuri, datini şi credinţe populare”3.

Cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii politice şi spirituale - de la Ioniţă cel Frumos, din dinastia Asăneştilor, ce a domnit în veacul XII asupra Imperiului vlaho-bulgar4 până la Ion Heliade Rădulescu şi ceilalţi cărturari şi revoluţionari ai perioadei paşoptiste, ai luptei pentru unire şi pentru independenţă naţională - au susţinut cu mândrie şi simţ patriotic ideea romanităţii poporului nostru - iar poziţia lor fermă şi consecventă a fost necesară spre a ne afirma în planul istoriei europene şi a comunităţii naţiunilor5, spre a combate şi a respinge - aşa cum am menţionat deja - tendinţele şi curentele ce contestau romanitatea şi continuitatea istorică.

Romanitatea sud-dunăreană a fost şi mai este controversată, dar nu se poate contesta faptul că într-o anume epocă ea a constituit o realitate, un principiu de cultură, în statul Asăneştilor, cum reiese şi din corespondenţa împăratului Ioniţă cel frumos şi papa Inocenţiu al III-Iea. Acesta din urmă scria: “Am auzit si noi că din nobilă viţă a Romei îşi trag originea strămoşii tăi şi că de la ei ai moştenit nobleţea sângelui”, iar în răspunsul său din 1202, Ioniţă cel Frumos evocă pe larg “amintirea sângelui şi a patriei (Roma, n.ns.), din care coborâm”6. Tocmai această conştiinţă a latinităţii îi determina pe împăraţii din dinastia Asăneştilor să-şi trimită fiii la Roma spre a studia şi a-şi însuşi noi dovezi, noi elemente despre originea lor romană şi a-şi forma o cultură temeinică necesară în conducerea imperiului dualist din Balcani. Este impresionantă şi pilduitoare această timpurie conştiinţă romanică şi pornirea ei generoasă spre cetatea eternă - adică spre izvoarele unei istorii de mari biruinţi; ea va cunoaşte apoi noi şi noi momente de înflorire, odată cu desăvârşirea politică a procesului de etnogeneză şi, mai ales, în epoca renaşterii, care a contribuit enorm la proiectarea şi amplificarea principiului romanităţii în conştiinţa politică şi cultural-europeană. Pentru noi, revitalizarea acestei idei a fost numai un factor de universalizare, de racordare la universalitatea culturală - mai exact la cultura europeană - ci mai ales reînvierea unei nobile stârpe şi a unei continuităţi de civilizaţie, care ne dă dreptul la unitate şi liberă rostuire politică şi culturală. Cu peste un secol înaintea lui Grigore Ureche, o personalitate proeminentă a culturii europene, Nicolaus Olahus - ce se mândrea cu originea sa valahă - evoca romanitatea noastră cu argumente de ordin lingvistic, în diploma de înnobilare a sa, dată de Ferdinand I, în anul 1549 se spune despre valahi, “conaţionalii tăi”, “nu sunt deloc ultimii, printre alte popoare” europene, subliniindu-se semnificativ: “Se ştie despre ei, că îşi trag originea din însăşi stăpâna lumii, cetatea Roma, şi că au fost condamnaţi în cea mai bogată parte a vechii Dacii... pentru a împiedica incursiunile duşmanilor de la hotare asupra provinciilor romane. Motiv pentru care îşi zic în limba lor, români”7.

După cum se ştie, o trăsătură specifică a Renaşterii româneşti (pe care o vom analiza în alt capitol), a constituit-o tocmai conştiinţa romanităţii poporului român, în condiţiile prezenţei unor puternice elemente de cultură bizantină şi slavonă, ceea ce exprimă admirabil domnitorul filozof Neagoe Basarab; învăţăturile către fiul său Teodosie recomandă, între altele, urmaşului său, prudenţă, înţelepciune în conducerea ţării, o activitate diplomatică susţinută şi judicios calculată8, care să asigure interesele vitale ale ţării. Prin propria sa activitate diplomatică înţeleaptă, cumpănită, Neagoe Basarab a atras el însuşi atenţia Europei asupra originii noastre daco-romane, asupra locului şi rolului ţării sale în lupta pentru asigurarea independenţei proprii şi în acelaşi timp a securităţii celorlalte popoare europene, în confruntarea cu armatele otomane şi ale altor imperii opresoare.

Un moment de referinţă în afirmarea conştiinţei originii daco-romane o constituie activitatea istorico-literară a cronicarilor, care “realizează pentru prima dată sinteza dintre fondul conştiinţei autohtone a romanităţii şi argumentarea ştiinţifică”. Ei au inaugurat astfel “scria misionarilor naţionali ai romanităţii românilor”9. Primul dintre reprezentanţii acestei “epoci de aur” a fost marele vornic moldovean Grigore Ureche, care a afirmat obârşia comună, romană a tuturor românilor, într-o formă simplă şi clară; “Românii, câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag” 3. “Şi locuitorii Ţării Româneşti, arăta, într-un alt loc, cronicarul, sunt creştini şi o seminţie” (cu moldovenii, n.ns.)11. În capitolul următor al Predosloviei, intitulat: Pentru limba noastră moldovenească, Grigore Ureche demonstra, deopotrivă, latinitatea limbii române. Enumerând mai multe exemple din lexicul românesc de origine latină, cronicarul conchide edificator: “şi altile mulţi de limba latinească, că de le-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”12.

Continuatorul lui Grigore Ureche în scrierea istoriei Moldovei, marele logofăt Miron Costin a făcut şi el, se ştie, din aflarea originii neamului său o preocupare de căpetenie. Cele câteva versuri adăugate la Psaltirea lui Dosoftei, stihurile despre “descălecatul ţării” cuprinse în Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei, scrierile sale în limba polonă prin care dorea să demonstreze vecinilor de la nord, originea romană a românilor şi, apoi, De neamul moldovenilor, sunt mărturii peremptorii ale unor continui frământări ce i-au dominat viaţa, ale cercetărilor întreprinse şi a unor răspunsuri pe care le-a găsit şi le-a comunicat. Lucrarea, De neamul moldovenilor trebuie considerată, în acest sens, cum bine s-a afirmat, “primul tratat savant consacrat exclusiv originii neamului’2. Această lucrare sintetizează, încă din Predoslovie, concepţia lui Miron Costin asupra originii românilor: “Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţării noastre, Moldovei si Ţării Munteneşti si românii din Ţările Ungureşti ... că toţi un neam si o dată descălecaţi sântu”14. În sprijinul ideii sale, Miron Costin aduce şi numele de român (rumân), afirmând că “numele vechiu şi mai dreptu este rumân, adecă râmlean, de la Roma”15.

Contemporanul său muntean, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, preocupat de aceeaşi componentă fundamentală a neamului său, a formulat cu deosebită claritate, originea comună a tuturor românilor: “Însă rumânii înţeleg, nu numai ceştia de aici (din Ţara Românească, n.a.), ce şi din Ardeal, carii încă mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă... Ce dară pe aceştia ... tot români îi ţinem că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură 16.

În Transilvania, unde procesul destrămării feudalismului era mai avansat decât în celelalte provincii româneşti, iar asupririi sociale a maselor i se adaugă cea naţională austro-ungară, formarea conştiinţei naţionale a avut loc mult mai devreme iar afirmarea şi manifestarea ei apare mult mai puternică. Concludentă la acest sens este poziţia militantă a episcopului-Clain, care susţinea în faţa autorităţilor imperiale atât originea daco-romană cât şi dreptul legitim al naţiunii române la unitate politică, statală. El ameninţa autorităţile imperiale că va trece în fruntea credincioşilor în Ţara Românească17 pentru a scăpa de apăsătorul jug al asupririi naţionale.

Un rol cu totul excepţional în demonstrarea romanităţii românilor l-a jucat, se ştie, Şcoala Ardeleană. Reprezentanţii de seamă ai acestei grupări au demonstrat, pe baza unor izvoare documentare de primă importanţă, descendenţa romană a poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor, caracterul latin al limbii române, militând pe baza acestor fapte probante pentru unitate naţională. Prin vastitatea materialului consultat în vederea realizării scopului pe care şi 1-au propus, opera reprezentanţilor Şcolii Ardelene, a corifeilor săi, cu deosebire - Samuel Micu, Gh. Şincai18, Petru Maior, Ion Budai Deleanu - are valoarea unui adevărat “manifest politic”. Conchizând asupra datelor care atestă ocuparea Dacici de către romani şi apariţia poporului român, Petru Maior arăta: “Deci romanii aceia, la anul de la urzirea Romei 858... trimişi de împăratul Traian, ca să stăpânească satele si oraşele, cuprinseseră Dacia toată prin Banat până la Dunăre... De la aceşti stăpânitori ai Daciei romane este acel neam... carii pre limba lor se cheamă romani adică români”1.

În toate epocile istoriei moderne pentru nici un alt popor romanic, conştiinţa ascendenţei latine, a romanităţii, nu a fost invocată atât de constant şi de pertinent ca de români, datorită vitregiilor istoriei, numeroşilor detractori, care din interese egoiste cu pronunţat caracter politic, au încercat şi încearcă să ne tăgăduiască aceste nobile origini. Demonstrarea latinităţii, romanităţii şi continuităţii noastre a reprezentat “reazimul constant si de nebiruit al unei lupte milenare pentru păstrarea fiinţei etnice”20.

Conducătorii revoluţiei de la 1848 au acţionat în acelaşi sens, afirmând originile naţionale, latinitatea şi romanitatea, aspiraţiile şi idealurile românilor sub influienţa spiritualităţii franceze şi italiene, naţiuni la rândul lor de origine şi cultură latină.

În epoca modernă neoclasicii şi simboliştii au urmărit, în genere, apropierea noastră ca popor de popoarele şi culturile romanice, văzând în aceasta nu numai continuitatea unor tradiţii, dar şi rezolvarea aspiraţiilor noastre naţionale, îndeosebi emanciparea şi împlinirea idealului de unitate naţională, în graniţele fostei Dacii.

Concomitent cu preocuparea pentru demonstrarea şi afirmarea romanităţii, în planul etnicităţii, numeroşi reprezentanţi ai vieţii spirituale româneşti au relevat, cu aceeaşi stăruinţă şi forţă de pătrundere ideea dacică, originea daco-romană a poporului nostru21.

Afirmarea pe multiple planuri a originii dacice a poporului român într-un articol ca acela al lui B.P. Haşdeu, intitulat Perit-au dacii?(1860) reprezintă o reacţie împotriva exceselor latiniste, îndeosebi, în perioada Şcolii Ardelene.

Imaginea şi orizontul Daciei ca expresie geografică şi tradiţie istorică, nu a părăsit niciodată conştiinţa neamului românesc fiind evocată în toate epocile evoluţiei noastre istorice de către cele mai avansate personalităţi politice şi culturale. Dacia latinizată prin limbă şi cultură, simboliza în conştiinţa militanţilor pentru unitate naţională temelia organică a viitoarei Românii, baza ei teritorială, naţională si spirituală. Orice spaţiu de pe o parte sau alta a Carpaţilor a fost pentru ei un spaţiu din vechea Dacie, o parte integrantă, organică din teritoriul stăpânit de armatele lui Burebista şi Decebal.

După cum remarcă istoricul Vasile Netea, nimeni n-a subliniat acest lucru cu mai multă pasiune patriotică şi elocvenţă ideea originii noastre dacice decât marele latinist şi corifeu al Şcolii ardelene, August Treboniu Laurian, în a cărui operă se vorbeşte argumentat despre: Dacia superioară, Dacia inferioară, Dacia transalpină, Dacia alpină, Dacia centrală, Dacia orientală, Dacia instramontană, Dacia ultramontană, Dacia inframontană, Dacia citramontană, Dacia supramontană ş.a.22 ).

În acelaşi sens, trebuie subliniat faptul, de loc întâmplător, că numeroase reviste de prestigiu tipărite de cărturari cei mai reprezentativi ai naţiunii noastre au purtat nume semnificative în ceea ce priveşte valenţele conştiinţei originii noastre daco-romane cum sunt: “Magazin istoric pentru Dacia”, “Dacia literară”, fondate de Nicolae Bălcescu şi multe altele. Este sugestiv, totodată, faptul că una din primele reviste ale mişcării socialiste din ţara noastră a adoptat denumirea de Dacia viitoare.

În numărul al doilea al organului de presă al socialiştilor români, din ianuarie 1883, intitulat, semnificativ “Dacia viitoare”, se arăta că “astă unire e incompletă. Voim Dacia aşa cum ea fu, fiindcă şi dreptul, tradiţiunea şi plebicitul, trecutul şi prezentul ne dau dreptul la o Dacie Romană, Transilvania şi celelalte părţi ale vechii Dacii unde românii sunt în majoritate, trebuie să fuzioneze mai curând sau mai târziu în statul roman23.

La rândul ei, revista “Emanciparea”, aparţinând tot mişcării socialiste, milita pentru promovarea unor schimbări sociale de structură în Noua Dacie ce avea să se înfăptuiască, obiectiv formulat expres de către redactorii săi. Într-un articol al revistei se specifica: “Vrem Dacia, dar nu Dacia cămătarului, Dacia proprietarului, Dacia patrie a stăpânitorilor şi stăpâniţilor”24.

Este de remarcat că folosirea denumirii de Dacia, ca simbol al unităţii de stat a poporului român, a avut o largă circulaţie în mişcarea de idei din România privind problema naţională, fiind frecvent utilizată de teoreticienii societăţilor cultural-patriotice şi politice care militau pentru unitate naţională, de altfel ca şi în producţia literară25. Faptul indică influenţa puternică a ideilor paşoptiste asupra gândirii şi acţiunii mişcării pentru unitatea politică statală a românilor din toate provinciile istorice.

În ultimele decenii ale secolului trecut în publicistica românească întâlnim numeroase reviste, care cultivă cu fervoare ideea originii noastre bivalente, daco-romane.

Aceasta se reflectă pregnant, îndeosebi, în presa literară, din vechea Românie, prin denumirea dată unor reviste de profil si anume: “Columna lui Traian”, “Traian” etc.

Apărută în anul 1869, revista (foaia) Traian, în conducerea căreia un rol proeminent l-a exercitat Bogdan Petriceicu Haşdeu (care încă din 1860 a criticat virulent excesele latiniste în articolul Perit-au Dacii?, a contribuit substanţial, ani la rând, la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale, politice a românilor.

Un sprijinitor apropiat al mentorului revistei este D. Bolintineanu, care, aderând la curentul latinist, publică în acelaşi an (1869) Viaţa lui Traian August, fondatorul neamului românesc.

În articolul Program al revistei Traian, B.P. Haşdeu, după ce evocă semnificaţia istorică a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a revoluţiei din anul 1848 etc. scrie: “A fi cineva român, iată singura nobleţă, singurul titlu, singura ilustraţiune pe care noi o admitem”26, ceea ce subliniază preocupările, proiectele revistei în direcţia formării conştiinţei naţionale.

Astfel, revista rezervă spaţii corespunzătoare pentru publicarea unor materiale cu caracter folcloric de inspiraţie patriotică naţională. În direcţia cultivării filiaţiei noastre, apartenenţei la Ginta latină, încă din anul 1869, în coloanele revistei este evocată personalitatea lui Napoleon ca un simbol al latinităţii. Articolul este semnificativ, întrucât, apare înainte de izbucnirea războiului dintre Franţa şi Prusia, reflectând astfel, sentimentele şi simpatia noastră pentru poporul francez, B.P. Haşdeu, citează unele cântece populare inedite, care evocă pe Bonaparte ca expresie a sentimentelor de preţuire de care împăratul se bucura în conştiinţa românilor. Astfel, sub titlul semnificativ Napoleon cel Mare şi Francia, el publică integral două versuri inedite din Cântecul lui Bonaparte27. Această lucrare este publicată în două versuri: una moldovenească şi alta ardelenească. De altfel, Haşdeu a publicat şi alte materiale folclorice sosite din toate provinciile istorice, referitoare la originea românilor (Moldova, Muntenia, Transilvania, Banat, Bucovina) . Contribuţii teoretico-istorice valoroase întâlnim şi în coloanele revistei Columna lui Traian cu privire la legitimitatea luptei românilor pentru unitatea naţională.

Românii, indiferent de categoria socială din care proveneau şi de îndeletnicirile lor - aşa cum am mai subliniat - au manifestat un puternic sentiment al istoriei, o receptivitate profundă faţă de problematica istoriei naţionale şi în acest context o predilecţie pentru evocarea şi demonstrarea nu numai a originii dar şi a aderenţei noastre nestrămutate la cultura şi limba latină, la comunitatea popoarelor neoromantice.

În timpul misiunii sale diplomatice de la Paris, ca reprezentant al domnitorului A.I. Cuza, V. Alecsandri, „se bucura sincer să afle documente despre istoria redescoperită a naţiei sale”29, în micile prăvălii de pe malurile Senei profilate pe vânzarea cărţilor vechi.

Imaginea ţării sale îi încălzea sufletul. Consacra ore în şir cercetării unor documente şi lucrări vechi de istorie, care, cuprindeau referinţe cu privire la trecutul poporului său. În corespondenţa trimisă în ţară, scria entuziast: “Am cetit într-un volum apărut de curând... că Justiţinian împăratul Bizanţiei s-a născut în Dacia dintr-o familie săracă de ţărani... O ştiai aceasta?”30, ceea ce reliefează puternica rezonanţă a ţării lui Decebal şi Burebista în conştiinţa viitorului rege al poeziei româneşti.

O mărturie elocventă a conştiinţei latinităţii şi romanităţii bardului de la Mirceşti, o reprezintă creaţia sa de valoare şi rezonanţă universală, Ginta latină, care avea să-i aducă în anul 1878 încoronarea în cadrul concursului de la Montpellier. Prin obţinerea premiului juriului pentru cea mai bună creaţie a poeţilor de limbi romanice, în care erau evocate valenţele nobile ale limbii şi conştiinţei latine, V. Alecsandri a demonstrat nu numai măiestria sa artistică, poetică, dar şi forţa simţămintelor naţionale ale românilor, a originii lor glorioase latine.

Aceste concluzii se desprind şi dintr-o scrisoare trimisă de poetul laureat lui Iacobn Negruzzi: “Când am primit programul Societăţii (Felibrilor, n.a) de la Montpellier, m-am hotărât a scrie şi eu ceva nu însă cu sperare de a câştiga premiul, dar cu simpla idee de a trimite un specimen de limbă română, spre a se constata încă o dată rudirea noastră cu toate ramurile gintei latine” 31. Norocul a vrut ca toate poeziile prezentate la concursul de la Montpellier să fie mai slabe “decât a mea şi astfel am ieşit eu triumfător”.

Marele poet şi patriot îşi cxprtima satisfacţia că astfel “România e astăzi mai cunoscută în lumea învăţaţilor” din Occident si ceea ce-1 bucura în mod deosebit era faptul că poezia sa “a motivat urările poeţilor latini pentru România”32 domeniu în care considera că a realizat un veritabil triumf.

Vasile Alecsandri vedea o legătură indisolubilă între acest succes literar al unui poet român şi interesele politice ale României, subliniind în încheierea scrisorii sale către Negruzzi: “Am câştigat un nou drept la simpatiile marilor popoare de viţă latină şi, poate, că acele simpatii, răsărite pe câmpul literar, vor rodi şi pe câmpul politic”33.

Problema romanităţii românilor şi a continuităţii lor în Dacia a constituit, de asemenea, subiectul de predilecţie izvorât dintr-o datorie ştiinţifică, moral-patriotică a celor mai de seamă istorici şi lingvişti români.

Într-o scrisoare diplomatică de răspuns la o circulară a guvernului ţarist, prin care se condamnau revoluţiile din 1848 din Principatele Române şi se contesta latinitatea românilor, marele istoric şi om politic, M. Kogălniceanu ţinea să sublinieze răspicat următoarele: “Cum că noi ne tragem din Romani, n-avem trebuinţă de multe dovezi. Limba noastră (.,.) ne dovedeşte şi istoria adevereşte”34.

Eruditul istoric V. Pârvan. Cel care avea să ne lase moştenire lucrarea monumentală Getica cu prilejul susţinerii unei dizertaţii consacrate împlinirii a optsprezece veacuri de la moartea lui Traian, va evoca, prin cuvinte profund emoţionante, ideea de permanenţă a românilor în teritoriul Daciei de altă dată: “Când Roma ne-a lăsat singuri în cetatea lui Decebal etern-veghetorul, valul năvălirii barbare ne-a acoperit cu totul. Cum se prind de pământ, proptindu-se în multele lor rădăcini copacii înecaţi de apele furioase ce vor să-i smulgă cu dânsele, aşa ne-am prins noi cu toată tăria sufletului nostru de străvechea noastră ţarină daco-romană, propitindu-ne în zidul munţilor ca să nu fim smulşi şi târâţi de puhoi.

În lucrarea “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”35, reputatul istoric Gh. Brătianu analizează cu obiectivitate ştiinţifică şi respinge cu argumente temeinice de natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică şi arheologică, teoria migraţiunii care se opune ideii continuităţii daco-romane. El menţionează, totodată, contribuţiile istoricului francez, Ferdinand Lot cu privire la combaterea teoriilor neştiinţifice, ale unor istorici maghiari şi austrieci, în legătură cu procesul de formare şi continuitatea poporului român în Transilvania. Respingând printr-o fundamentată argumentare ştiinţifică pseudo-teoriile lui Hunfalvy şi Rosler, privind aşa-zisa imigraţie în masă compactă a populaţiei din Dacia, odată cu retragerea romană, Ferdinand Lot le caracterizează ca fiind tendenţioase şi neîntemeiate din punct de vedere istoric şi politic. Gh. I. Brătianu subliniază că, dacă unii, îndeosebi istoricii unguri neagă teoria continuităţii, susţinând implicit formarea marii populaţii a vlahilor (a căror existenţă este pe deplin atestată, deci etnogeneza poporului ce se va numi românesc), la sudul Dunării, în Peninsula balcanică, iar alţii, îndeosebi istoricii bulgari, neagă cu vehemenţă şi acest lucru, se pune în mod firesc întrebarea “de unde s-a ivit acest popor devenit pe neaşteptate aşa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor vecinilor săi, fără a ţine seama de titlurile lor legitime de proprietate şi de prioritate”36.

De unde au venit deci românii, dacă potrivit acestor teorii trebuie să căutăm originea lor, pretutindeni în afară de România. Cu alte cuvinte, cel mai statornic popor în spaţiul carpato-dunărean, cu cea mai atestată vechime, pentru cine respectă adevărul lingvistic, etnografic, folcloric, arheologic şi artistic este transformat într-un popor fără istorie, fără origine, fără patrie. Pe bună dreptate, Brătianu aminteşte şi subliniază actualitatea protestării dramatice a lui Mihail Kogălniceanu din anul 1843, în lecţia de deschidere a cursului de istorie la Academia din Iaşi: “Neavând istorie, fiecare popor duşman, ne-ar putea zice: “Originea ta este necunoscută, numele tău nu-ţi aparţine, mai puţin pământul pe care locuieşti”. Cuvinte actuale în anul 1939, actuale şi azi în anul 2006 devreme ce există încă - nu popoare duşmane, dar istorici certaţi cu adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică, ce nu se sfiiesc să ajungă la cele mai aberante şi absurde concluzii în ceea ce priveşte originea noastră.

Procesul intens al romanizării a fost pus la îndoială, invocându-se desele războaie şi invazii, pentru a face mai credibilă teoria evacuării totale a Daciei. Efectele acestui proces al romanizării au fost însă cu atât mai durabile în cazul poporului nostru dacă ţinem seama de unitatea sa timpurie, originară şi în devenire istorică, sub raport etnico-lingvistic şi cultural.

Un reputat bizantinolog ca N. Bănescu explica rezistenţa populaţiei din Dacia romană în grelele condiţii după retragerea aureliană şi faptul că nu şi-a pierdut conştiinţa romanităţii prin aceea că legătura cu imperiul - cu cel de apus, dar apoi cu cel bizantin nu s-a rupt niciodată complet. “Pentru această dăinuire şi întărire pe pământul strămoşilor ei (“urmaşii romanităţii din Dacia”) sunt datori mai cu seamă Bizanţului, sentinelă de veghe la Dunăre, de care mereu s-au frânt valorile poporului barbar. “Sigiliul” “Romei străbune a hotărât originile poporului nostru, cel al Romei nouă, păstrarea şi evoluţia lui”37.

Virgil Cândea scria că de aici rezultă “voinţa daco-romanilor în epoca de formare a poporului român, de a-şi păstra modul de viaţă, limba, credinţa, obiceiurile, organizarea socială, teritorială şi militară decurgând din civilizaţia latină a înaintaşilor lor, şi această conservare a fost negreşit efectul apărării cu armele, al negocierilor cu populaţiile războinice ce s-au perindat în Dacia, iar nu o concesie a acestor populaţii...” Acest efort îndelungat s-a încheiat prin succesul localnicilor. După câteva secole de rezistenţă, când amintirea atâtor populaţii, care vânturaseră Dacia se pierduse cu desăvârşire, rămăsese pe întreg cuprinsul ţării poporul dominant, dând fostei provincii romane o nouă fizionomie, românească, prin neam, limbă, instituţii, obiceiuri.

Prin salvgardarea lor, dovadă supremă de fidelitate faţă de gintă şi civilizaţia din care se trăgeau, locuitorii Daciei şi-au manifestat dorinţa păstrării legii proprii (literal: a autonomiei). Era modul în care împrejurările istorice ale mileniului întâi au îngăduit acestui popor afirmarea unui crez de neatârnare. El avea să fie împlinit, pe măsură ce condiţiile social-economice şi conjunctura politico-militară au permis-o, prin întemeierea de state feudale, rezultat al unirii formaţiilor teritoriale româneşti anterioare”38.

 Academician Constantin Gh. Marinescu

Prof. univ. dr. Ion Gh. MARINESCU

NOTE

1 Cf. Mircea Muşat, Izvoare şi mărturisiri străine despre strămoşii poporului român, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, passim.

2 G. Călinescu, Specificul naţional, în vol, Carmen saecvlare Valachicum, Editura “Maerva” Bucureşti, 1979, pp. 75-78.

3 A. Annbruster, Romanitatea românilor. Istoria una idei, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

4 Cf. Dinu Giurăscu, Statul Asăneştilor, “Magazin istoric”, nr.3/1981, p. 13.

5 Cf. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Sinteze, Editura “Eminescu”, Bucureşti, 1973, p. 9.

6 I. Coja, Conştiinţa latinităţii - factor al luptei pentru neatârnare, în Omagiu lui Constantin Drăgan, vol. I. 1977, p. 139.

7 I. Coja, loc.cit., p. 133; Cf. şi V. Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Editura “Albastros”, 1980, p. 50.

8 Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1980, p. 265, passim.

9 A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 212.

10 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 134; Cf. şi Gândirea social-politică despre unire (1859), Culegere, Bucureşti, Editura Politică, p. 12.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 67.

13 A. Armbruster, Op.cit, p. 191; Cf. şi Gândirea social-politică despre unire, p. 15.

14 Miron Costin, De neamul moldovenilor, în M. Costin, Opere, ediţia P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 241; Cf. şi Gândirea social-politică despre unire, p. 15.

15 Ibidem.

16 C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în vol. Cronicarii, munteni, ediţia Mihail Grigorian, vol. I, Bucureşti, 1961, p. 52.

17 N. Togan, Românii din Transilvania la 1733. Conscripţia Episcopului loan Inochenţie Klain de Sadu, publicată după manuscripţii, aflate la muzeul Brukental din Sibiu, Tipografia arhidiacezaoă, 1898, p. 18.

18 Manole Neagoe, Prefaţă la Hronica românilor de Gh. Şincai, Editura Ştiinţifică. Bucureşti, 1967, p. 1.

19 P. Maior, Istoria pentru începutul românilor, în Dacia, Budapesta şi Gherla, 1883, p. 11; Cf. şi Antologia Gândirii social-potitice revoluţionare şi democratice româneşti, pp. 51 -52.

20 B. Teodorescu, N. Iorga si educaţia maselor, Bucureşti, 1967, p.27.

21 Pentru Nicolae Iorga, fiecare colţ de ţară vorbeşte de dacism, de latinitate, de fapte de cultură, economice, de biruinţă şi suferinţele, dârzenia strămoşilor; Cf. şi B. Teodorescu, Nicolae Iorga, Editura Tineretului, Bucureşti, p. 188.

22 V. Netea, Permanenţa unor valori esenţiale de civilizaţie. Emblemele continuităţii, “Contemporanul”, nr. 25 (754) din 20. VI. 1980, p. 5.

23 C. Titel Petrescu, Socialismul în România, 1835, 5 septembrie 1940, Biblioteca socialistă, Bucureşti, 1946, p. 55-56.

24 I. Bojan, Mişcarea muncitorească şi desăvârşirea unităţii naţionale, “Tribuna”, nr. 31 (591) din 29.05. 1968, pp. 1-6.

25 Astfel, apare semnificativă evocarea Dochiei, fiica lui Decebal, în poezia lui Alecsandri, Asachi, Bolintineanu. La Eminescu, un fragment din Memento mori este consacrat descrierii peisajului mirific, al vechii Dacii şi eroismului legendar al dacilor în confruntarea cu armatele romane. Numeroase pagini din opera lui M. Sadoveanu sunt consacrate evocării Daciei, despre care afirmă că a fost “un liman de viaţă uşoară; de aceea împotriva ei au venit dezmoşteniţii lui Babel”. Dominat de ideea trecutului istoric al neamului său, scriitorul se confensează că “după ce s-a isprăvit campania războiului celui mare” (primul război mondial, n.n.), am găsit un aliment nou sufletesc în întregirea Daciei”.

26 Ovidiu Papadima, Folclorul în periodicile lui Haşdeu, în vol. Studii de istorie a literaturii române, de la C. A. Rosetti la G. Călinescu, Editura Academiei, Bucureşti, l968, pp.221-234.

27 Ibidem.

28 Ibidem, p. 234.

29 Mihnea Gheorghiu, Scrisori din imediata apropiere, Editura “Albastros”, Bucureşti, 1971, p. 96.

30 Ibidem.

31 V. Alecsandri, Scrisori, Bucureşti, 1904, pp. 108-109; Apud, Maria Platon, Vasile Alecsaadri, poeţii febrili şi Cântecul Gintei latine, Editura “Junimea” Iaşi, 1980, p. 99.

32 Ibidem.

33 Ibidem.

34 Coja, Op. cit., p. 136.

35 Les invusions barbnres, Paris, Payot, 1938, p.283, apud Gbeorghe I. Brălianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatura şi Artă, 1940, pp. 13-14.

36 Gh. I. Brătianu, Op.cit. p. 26.

37 N. Bănescu, Bizanţul şi romanitatea, de la Dunărea de jos, în Discursuri de recepţie la Academia română, pp. 280-281.

38 Virgil Cândea, Conceptul de independenţă - o permanenţă a gândirii politice româneşti, în vol. Suveranitatea şi progresul, coordonator dr. Nicolae Ecobescu, Editura Politică, Bucureşti, 1977, pp. 61-62.