România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Pentru o înţelegere mai deplină a rădăcinilor Europei

 "Vânturile s-au îndepărtat apoi pentru a se întoarce acasă în largul mării trace: iar aceasta a gemut zbuciumându-se în valuri."

                                                       (Homer, Iliada 23. 229-30)

Permiteţi-mi să le mulţumesc, în primul rând, organizatorilor pentru această importantă reuniune, precum şi acestui istoric oraş pentru ospitalitatea sa.

Doresc să mulţumesc, mai ales, doamnei profesoare Ioana Ungureanu şi domnului profesor Victor Crăciun, pentru invitaţie, şi adresez salutările mele tuturor personalităţilor şi specialiştilor prezenţi.

Permiteţi-mi să le mulţumesc, în primul rând, organizatorilor pentru acest important Memorial şi, în special, doamnei profesoare Ioana Ungureanu şi domnului profesor Victor Crăciun, pentru invitaţie, precum şi Academiei României pentru ospitalitate.

Adresez salutările mele tuturor specialiştilor veniţi aici din diverse ţări europene şi chiar extraeuropene, Ambasadei României şi tuturor autorităţilor italiene şi române.

Mă simt onorat pentru că am fost invitat aici, astăzi, ca reprezentant al Fundaţiei Europene Drăgan, de către Liga culturală pentru unitatea Românilor de pretutindeni, o organizaţie prestigioasă condusă, în trecut, de personalităţi influente, precum Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, al căror nume a intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei universale, şi care este condusă, în prezent, cu tot atâta pricepere şi sensibilitate, de către preşedinţia şi directorii actuali.

Comemorarea a 19 secole, a 1900 de ani de la sfârşitul războaielor dacoromane, constituie un eveniment important nu numai pentru România şi pentru Români. În realitate, aceasta trebuie să fie considerată drept un eveniment semnificativ şi pentru Italia, în special, şi pentru toată Europa, în general, ţinând cont de bogata moştenire pe care istoria Romei le-a lăsat-o acestora.

Evenimentele petrecute după cucerirea Daciei de către Roma şi permanenţa ocupaţiei romane în secolul al II-lea şi în cea mai mare parte a secolului al III-lea, au marcat etnogeneza poporului român, în urma contopirii elementului dac şi a elementul roman, care, în ciuda numeroaselor invazii pe care le-a suferit pământul românesc, au continuat să constituie, în decursul celor aproape 2000 de ani de istorie, baza etnică şi culturală a poporului şi a civilizaţiei române.

Comemorarea celor 1900 de ani de la terminarea războaielor daco-romane, are, de fapt, o importanţă deosebită pentru Europa, deoarece, datorită asimilării daco-romane, aceasta a putut beneficia de aportul daco-getic-roman şi, ca atare, de aportul civilizaţiei şi spiritualităţii române.

Sărbătorirea acestui eveniment, chiar în aceste zile, este cum nu se poate mai potrivită, dat fiind că, peste puţine săptămâni, la l ianuarie 2007, va avea loc intrarea României în Uniunea Europeană.

A vorbi însă despre extinderea Uniunii Europene poate da naştere unor echivocuri: nu trebuie să vorbim atât despre o extindere a UE şi, cu atât mai puţin, despre o extindere a Europei, cât despre o reconstituire a Europei. O reconstituire care să includă partea orientală a Vechiului Continent, ce fusese, printr-un accident al istoriei secolului XX, separată, în mod arbitrar, de acesta, în urma nefastei împărţiri a sferelor de influenţă, la Yalta.

Ne vom reuni, aşadar, cu europenii din România, la fel cum, cu 19 secole în urmă, romanii s-au amestecat şi s-au contopit cu geto-dacii din acea vreme.

Când vorbim despre poporul român trebuie să avem mereu în vedere faptul că vorbim despre un adevărat "miracol istoric".

Profesorul Mariano Baffi şi-a început una din conferinţele ţinute la Academia României, exact cu treizeci de ani în urmă, şi publicată apoi de către Editura Nagard a Fundaţiei Europene Drăgan, în volumul La România alia ricerca dl Roma (România în căutarea Romei) comentând această definiţie de necontestat a poporului român.

El a afirmat că poporul român a fost definit, pe bună dreptate, drept "o enigmă şi un miracol al istoriei". Enigma a fost, în mare parte, rezolvată, dar miracolul rămâne. Şi a vorbi despre un miracol, nu este nicidecum o exagerare, dacă ne gândim numai la faptul că, în ciuda atâtor vicisitudini, poporul român a reuşit să menţină intact, de-a lungul secolelor, patrimoniul limbii şi culturii sale.

Românii, latinii din est, sunt singurii dintre toţi descendenţii Romei care se pot lăuda că deţin un autentic act de naştere sculptat în marmură, constituit de basoreliefurile care împodobesc splendida operă a lui Apolodor din Damasc, şi anume Columna Traiană, simbolul ciocnirii şi întâlnirii dintre daci şi romani, simbolul poporului român, s-ar putea spune, şi, după cum se ştie, simbolul pe care 1-a adoptat şi Fundaţia Europeană Drăgan.

Geţii sau dacii, cum îi numeau romanii, făceau parte din marea familie a tracilor, cu rădăcini adânci în istoria antică, care şi-au făcut apariţia în regiunile carpato-danubiene la sfârşitul neoliticului, cu 2000 de ani înainte de Isus Hristos. Herodot îi considera pe traci ca fiind poporul cel mai numeros din antichitate, după indieni, iar în volumul al IV-lea al operei sale Istorii (IV, 93), i-a definit pe geto-daci drept "cei mai curajoşi şi mai drepţi dintre traci".

Al doilea război daco-roman, cel decisiv, s-a încheiat în anul 106 d.I.Hr. Dacia a devenit astfel o provincie romană. Prada de război luată de Traian a fost imensă: aurul Daciei a salvat finanţele Imperiului Roman, încă de pe atunci, contribuţia populaţiei existente în Dacia a fost fundamentală pentru continuitatea Imperiului Romei.

Împăratul Iulian a afirmat că "Geţii erau oamenii cei mai viteji din antichitate... mai ales datorită faptului că Zamolxis, pe care ei îl adorau, îi învăţase să fie astfel. Considerau moartea drept o simplă schimbare de domiciliu".

Dispreţul fată de moarte şi de durere, împreună cu credinţa în nemurire, reprezintă caracteristicile fundamentale ale religiei geto-dace. Lumea antică a fost atât de impresionată de ideea superiorităţii spiritului încât însuşi Platon a ţinut cont de aceasta când a scos în evidenţă îndemnul adresat de Zamolxis discipolilor săi, privind faptul că atunci când se cercetează starea de sănătate a unui om "trebuie să examinăm, în acelaşi timp, şi corpul şi sufletul, la fel cum nu am lua în considerare ochii fără a ţine cont de cap, sau capul fără a ţine cont de întregul corp" (Platon, Carmide).

Acest principiu ar trebui amintit şi astăzi, mai mult ca oricând, dat fiind că de prea multe ori, în tratarea unei boli, s-a ajuns la o fracţionare specifică a examinării corpului, pierzându-se din vedere atât corpul, în ansamblul său, cât şi fiinţa omenească, în totalitatea ei.

Cercetătorii au încă opinii diferite cu privire la rolul lui Zamolxis, unii considerându-1 o divinitatea cerească, alţii una terestră, dar un lucru este cert: înalta spiritualitate a cultului său.

Vorbeam mai înainte despre miracolul istoric pe care îl reprezintă Românii, acest popor latin care a reuşit să supravieţuiască în extremitatea cea mai estică a Europei şi să păstreze intact patrimoniul istoric şi cultural al predecesorilor săi. Au existat numeroase iniţiative menite să difuzeze cunoaşterea acestui patrimoniu şi trebuie să recunoaştem că multe dintre acestea au aparţinut Ligii culturale pentru unitatea Românilor de pretutindeni, fapt pentru care îi suntem recunoscători.

Fundaţia Europeană Drăgan şi Centrul European de Studii Trace, un departament intern al acesteia, şi-au adus, la rândul lor, contribuţia în acest sens, organizând diverse congrese internaţionale şi publicând numeroase opere referitoare la această tematică. In volumul Fondazione Europea Drăgan. Le pubblicazioni sunt prezentate cele 380 de monografii publicate de Fundaţie, pe lângă periodice, în cadrul cărora un loc important îl ocupă studiile de tracologie şi de istorie europeană, în general, şi română, în special.

Trebuie să continuăm în această direcţie, dat fiind că a sosit momentul să ne reluăm, cu mai multă intensitate, activitatea de cercetare ştiinţifică, de difuzare a rezultatelor acesteia, de sensibilizare a publicului în raport cu instituţiile.

Trebuie să ne ghidăm după cele realizate până acum, dar trebuie, totodată, să ducem la bun sfârşit o fază a cercetării, în anumite privinţe, deja iniţiată, lăsând la o parte orice urmă de retorică naţionalistă sau de emfază şi procedând cu sobrietate şi coerenţă.

Pentru a realiza acest obiectiv, trebuie să operăm cu obiectivitate, folosind metode riguroase şi surse de informaţie autentice, să fim însufleţiţi, aşadar, de un spirit ştiinţific care nu stabileşte dinainte concluziile la care vrea să ajungă, ci pune în discuţie datele în posesia sa, pentru ca acestea să devină, apoi, de necontestat. Numai în acest fel vom reuşi să stârnim interesul sincer al specialiştilor din întreaga lume, cu privire la rezultatul cercetărilor şi al studiilor întreprinse de noi, atrăgând mai mult atenţia asupra realităţii daco-romane.

Diverse personalităţi ca, de exemplu, Tomashek, Jirecek, Haşdeu, Pârvan, Patsch, aparţin glorioasei tradiţii trecute a tracologiei, căreia trebuie să-i dăm un nou impuls. Alte personalităţi, legate de tradiţia mai recentă, precum profesorul Alexander Fol - care a colaborat cu noi, în cadrul centrului European de Studi Trace al FED - sunt încă destul de puţin cunoscute în afara lumii specialiştilor în domeniu.

Este necesar, aşadar, să dăruim o nouă sevă studiilor trace, atât pentru dezvoltarea cercetării, cât şi pentru difuzarea, discutarea şi asimilarea rezultatelor.

Din punct de vedere istorico-geografic, tracii aparţin, în primul rând, Europei: cu alte cuvinte, sunt mereu situaţi în interiorul hotarelor răsăritene şi în lumea cea mai apropiată de cea greacă şi cea mai familiară acesteia. Când delimitarea europeană nu mai este suficientă, anumiţi istorici se grăbesc să vorbească despre tracii din Asia. În realitate, însă, Tracia asiatică a fost un spaţiu cucerit de către tracii europeni în expansiune. Ca atare, tracii şi patrimoniul lor cultural aparţin Europei.

Acum, când este pe punctul de a-şi reconstitui integralitatea şi de a-şi defini rădăcinile sale culturale, şi prin intermediul obositorului proces de elaborare a Constituţiei sale şi de extindere, Uniunea europeană are, în acelaşi timp, sarcina să nu uite nici unul din izvoarele sale, nici una din rădăcinile sau originile sale.

Europa trebuie, aşadar, să reconsidere şi să aprofundeze contribuţia traco-getică şi, ca atare, şi contribuţia daco-romană, şi deci românească, la formarea civilizaţiei europene.

Faptul că tracii aparţin lumii occidentale este mai presus de orice îndoială, mai ales dacă ne bazăm pe mărturia diverselor izvoare. Unul dintre acestea este, de exemplu, opera lui Hecateu. Rămâne de precizat în ce măsură acest spaţiu occidental a rezistat influenţei lumii antice greceşti şi ce elemente a asimilat din această lume.

Nu se ştie cu certitudine în ce a constat aportul efectiv al culturii trace la formarea şi dezvoltarea civilizaţiei greceşti, chiar dacă există date incontestabile în acest sens. Astfel, ştim că muzica este considerată de către greci ca făcând parte din patrimoniul trac. Tradiţia literară greacă, referitoare la muzica tracilor, se bazează pe diverse surse. Pe de o parte, scriitorii antici ne-au transmis topos-ul patriei trace a unor cântăreţi şi muzicieni legendari, vatră a unor înclinaţii muzicale misterioase şi supraomeneşti. Totodată, textele literare conţin câteva referinţe, chiar dacă fragmentare şi subordonate opticii autorului, cu privire la istoria şi tradiţia muzicală a tracilor.

Homer consacră topos-ul bogăţiei trace şi, totodată, pe acela al războinicului trac. Horaţiu a scris: "Thracas Gallosque, ferocissimas gentium".

Multe izvoare susţin, de asemenea, că religia greacă s-ar fi născut, în parte, pe meleagurile Traciei. Mă opresc însă aici, limitându-mă la aceste câteva exemple. Ceea ce doresc să subliniez este faptul că trebuie să reluăm aceste tematici, să examinăm izvoarele scrise, să dezvoltăm direcţiile de cercetare care ne pot ajuta să aprofundăm aportul efectiv pe care cultura tracă l-a adus în dezvoltarea culturii greceşti, formată ea însăşi, după cum se ştie, printr-un sincretism.

Ca atare, este necesar să înţelegem contribuţia pe care cultura tracă şi, în special, cea geto-dacă, au avut-o în dezvoltarea civilizaţiei greceşti, iar, mai târziu, prin intermediul culturii greceşti, pe de o parte, şi în urma întâlnirii cu Roma, pe de altă parte, în formarea civilizaţiei Europei.

Homer a scris în Iliada:

"Vânturile s-au îndepărtat apoi pentru a se întoarce acasă în largul mării trace: iar aceasta a gemut zbuciumându-se în valuri.

Acum, când România, la l ianuarie 2007, se va întoarce în casa europeană comună, este necesar să reconsiderăm rolul întinsei "mări trace" sau, lăsând deoparte metafora, pe cel al marelui patrimoniu trac, pentru a înţelege pe deplin care sunt rădăcinile Europei şi ale casei noastre europene comune.

                              Guido RAVASI

Secretar general al

 Fundaţiei Europene Drăgan

- Italia -

(N.R. Invitat de onoare la Congresul Spiritualităţii Româneşti).