România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

VLAHII BALCANICE ŞI RELAŢIILE LOR CU BIZANŢUL. 1185-1204

 Victoria răsculaţilor vlaho-bulgari din Paristrion şi Munţii Haemus (Munţii Balcani), cu sprijinul cumanilor nord-dunăreni, asupra Imperiului Bizantin în 1185-1186, a dus la constituirea între Balcani şi Dunăre a Imperiului Vlaho-Bulgar sau Imperiul Asăneştilor, în frunte cu conducătorii mişcării, fraţii vlahii, Asan şi Petru. Succesele înregistrate împotriva forţelor bizantine, destinate înăbuşirii mişcării, au impus autorităţilor de la Constantinopol o primă recunoaştere a noii organizări politice, în anul 11881.

În condiţiile politice complexe din Peninsula Balcanică, la sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul secolului următor, alături de Imperiul Vlaho-Bulgar vor lua naştere, la sud de Munţii Balcani şi alte formaţiuni politice vlahe, autonome, aflate în raporturi conflictuale cu Bizanţul. Cauzele care au determinat acestă evoluţie politică a vlahilor balcanici au fost multiple. Dintre cele identificate de noi, considerăm două ca determinante: aria de răspândire a vlahilor, sub forma unor insule compacte între celelalte populaţii din regiune, ceea ce a împiedicat o acţiune comună a acestor enclave împotriva Bizanţului; rivalităţile existente la nivelul fruntaşilor vlahi, dornici de parvenire, speculate şi întreţinute cu abilitate de diplomaţia bizantină.

a. Vlahia macedoneano-thessaliană. Incapabil să anihileze prin forţa armelor răscoala vlaho-bulgară, Imperiul Bizantin a recurs, în acest scop, la serviciile abilei sale diplomaţii, care a găsit în rivalităţile dintre fruntaşii vlahi din diferitele regiuni ale Balcanilor terenul ideal de acţiune.

O primă încercare a diplomaţiei bizantine de a rupe coeziunea forţelor răsculate, mai exact de a împiedica o acţiune comună a tuturor vlahilor, parţial încununată de succes, s-a produs chiar în faza de început a mişcării vlaho-bulgare, prin 1185-1186. În acest scop, autorităţile constantinopolitane au susţinut acţiunile „separatiste” ale unui fruntaş vlah din Macedonia, Dobromir Chrysos, pe care l-au dirijat împotriva conaţionalilor săi, răsculaţi împotriva dominaţiei bizantine sub conducerea lui Asan şi Petru. „Acest Chrysos – scrie Niketas Choniates – era vlah după neam [...], şi nu se înţelesese cu Petru şi Asan când ei s-au ridicat împotriva romeilor (bizantinilor, n.n.), ba chiar ridicase armele împotriva lor; împreună cu cinci sute de oameni din acelaşi neam cu el, pe care-i avea şi devenise un aliat al romeilor”2.

Acţiunea curţii bizantine, care înregistrase pentru moment succes, a sfârşit însă prin a se întoarce împotriva imperiului deoarece, după câţiva ani petrecuţi în slujba Bizanţului, fruntaşul vlah manifestă tendinţe vădite de a abandona legăturile cu acesta şi de a se apropia de cei de o etnie cu el. Tentativa fruntaşului vlah, o grea lovitură pentru politica imperiului în regiune, a fost temporar anihilată de Bizanţ. „Nu după mult timp – relatează Choniates – surprins că înclină spre cei de un neam cu el, înaintând mereu [pe acest drum], şi năzuind să dobândească o putere [autonomă], e aruncat în închisoare”3.

Când a avut loc defecţiunea lui Chrysos de la colaborarea cu Bizanţul, izvoarele contemporane nu ne spun. În ceea ce ne priveşte, pe baza informaţiilor pe care le deţinem, credem însă că actul s-a produs cel mai târziu la sfârşitul anului 1187 sau la începutul anului 1188, când succesul răscoalei vlaho-bulgare era cert, iar statul Asăneştilor devenise o realitate politică recunoscută de Bizanţ.

Abil, Chrysos va reuşi să înlăture suspiciunile curţii bizantine, care planau asupra lui, şi să-i recâştige încrederea. Situaţia gravă a imperiului în Balcani şi criza sa de aliaţi în regiune vor fi lucrat cu siguranţă în favoarea fruntaşului vlah, perceput încă de autorităţile imperiale ca adversar ireconciliabil al Asăneştilor, având propriile sale ambiţii politice. Ca urmare, el „fu eliberat şi trimis să păzească Strumitza (Strumica, în Macedonia, n.n.)4, funcţie ce-i asigura nu numai o importantă putere militară ci şi controlul asupra unui puternic punct strategic.

Odată instalat în noul post, fruntaşul vlah trece hotărât la punerea în aplicare a mai vechilor sale planuri politice, favorizat fiind de această dată, atât de înalta funcţie militară deţinută, ce-i asigura avantajele menţionate mai sus, cât şi de densa locuire vlahă din regiune, animată de puternice sentimente antibizantine. Ca urmare, notează Choniates, Chrysos „a înşelat speranţele împăratului care l-a trimis acolo şi şi-a pus în gând să fie şi el pentru romeii din vecinătate o pacoste neruşinată”5.

Când s-a produs cu exactitate noua „trădare” a intereselor imperiului de către Chrysos, nu ştim cu exactitate. În opinia noastră, ea s-a consumat înainte de 1197, an în care el atacă regiunea oraşului Serrai, iar împăratul Alexios III Angelos (1195-1203) renunţă la o proiectată campanie militară împotriva sa, ordonând demobilizarea armatei imperiale concentrate în acest scop la Kypsella (Ipsela, în Turcia europeană) şi „lăsând aşadar ţinuturile dinspre Apus în aceeaşi stare de suferinţă în care fuseseră şi mai înainte”6, spre nemulţumirea reprezentanţilor aristocraţiei bizantine din themele europene, care deţineau domenii în regiune.

Eşuarea acţiunii bizantine, încă înainte de a începe, nu a avut alt rezultat decât consolidarea poziţiilor politice şi militare ale lui Dobromir Chrysos care, trecut în tabăra ostilă imperiului, a întreprins numeroase acţiuni militare antibizantine, încununate de succes, în regiunea văilor Strymonului (Strumei) şi Axiosului (Vardarului), în zona oraşului Serrai, în urma cărora „îşi însuşise Strumitza şi cucerise cetăţuia numită Prosakos (Prosek, în Macedonia, n.n.) şi-şi înjghebase acolo reşedinţă de tiran”7. La capătul acestor acţiuni, fruntaşul vlah punea bazele unei formaţiuni politice locale, unei noi Vlahii autonome, cu reşedinţa la Prosakos, care, favorizată de conjunctura politică din Balcani, se va consolida şi extinde în perioade următoare.

Eşecul tuturor acţiunilor militare bizantine întreprinse împotriva lui Dobromir Chrysos a determinat diplomaţia bizantină să recurgă din nou la metodele sale specifice pentru reatragerea acestuia în sfera de influenţă a imperiului. Pentru a-şi atinge scopul, în anul 1199, împăratul Alexios III Angelos îi „cedează lui Chrysos Prosakos şi Strumitza şi ţinuturile din jurul lor şi consimte să-i dea de soţie [...] pe una din femeile din neamul său. Şi intrând în Bizanţ, despărţi pe fiica protostratorului (Manuel Kamytzes, n.n.) de soţul ei şi i-o trimite lui Chrysos”8. Actul prezenta în esenţa sa o importanţă deosebită: recunoaşterea oficială de către Bizanţ a existenţei şi autonomiei Vlahiei întemeiate de Dobromir Chrysos.

Succesul Imperiului Bizantin a fost din nou unul efemer deoarece după eliberarea socrului său, protostratorul Manuel Kamytzes, din captivitatea vlaho-bulgară, la începutul anului 1201, Chrysos şi-l asociază pe acesta la conducerea formaţiunii sale politice, rupe legăturile cu Bizanţul şi atacă stăpânirile imperiului din Macedonia şi din nordul Greciei. Rezultatele înregistrate sunt spectaculoase căci, aşa cum arată Choniates, „ei cuceresc repede Pelagonia (Bitola, n.n.) şi supun cu uşurinţă Prilapos (Prilep, n.n.) iau în stăpânire şi celelalte oraşe din apropiere, le răzvrătesc pe cele mai depărtate, trec prin Tempele thessaliene, cuprind şesurile, pun în mişcare Elada, răzvrătesc Peloponezul”9. În una din scrisorile sale, adresată împăratului, din martie-aprilie 1202, Niketas Choniates oferă unele înformaţii care permit conturarea cu mai multă precizie a limitelor maxime ale Vlahiei întemeiate de Chrysos. Prezentând, într-un stil metaforic, acţiunile întreprinse de aliatul şi asociatul acestuia, Manuel Kamytzes, împotriva imperiului, istoricul bizantin afirmă: „Iar după ce dintr-o dată a fost eliberat sărind pe câmpiile din apropiere cu capul falnic ridicat, înainta atingând pământul numai cu vârful copitelor ca să se îmbăieze în apele Axiosului sau ale Peneiosului (Pinios, în Grecia centrală, n.n,) şi ca să zburde prin luncile lor”10.

Coroborând toate aceste informaţii, suntem în măsură să afirmăm că formaţiunea politică organizată de Chrysos se întindea în urma acestor succese din valea Strymonului până în cea a Piniosului, unde sub controlul său intra, cu certitudine, oraşul Stanos (Kallambaca), pe cursul superior al râului şi, probabil, oraşul Larissa, pe cel inferior, cu regiunea înconjurătoare, desemnată de cronicarul bizantin cu termenul de „şesuri”. Sub autoritatea sa intrau întinse teritorii din Macedonia şi din nord-estul Greciei, respectiv Thessalia, regiune cunoscută sub numele de Vlaha Mare, din cauza numărului mare de vlahi care o locuiau. Totodată, prin acţiunile sale, Chrysos declanşa o puternică reacţie antibizantină, secesionistă, în întreaga Grecie, respectiv în themele Hellada (Grecia centrală) şi Achaia (Peloponezul), îndeosebi în regiunile locuite de vlahi: Epirul, Munţii Pindului, nordul Peloponezului. În urma acestor succese, Vlahia macedoneano-thessaliană, întemeiată de Chrysos, atingea, atât întinderea, cât şi forţa sa maximă11.

Pericolul reprezentat de acţiunile fruntaşului vlah a determinat curtea imperială să-şi intensifice eforturile pentru anihilarea sa. Nici un mijloc nu a fost considerat reprobabil pentru atingerea scopului, fapt subliniat de acelaşi Niketas Choniates care afirmă că împăratul Alexios III Angelos „s-a folosit şi de alte mijloace ca şi de înşelăciune pentru a şi-l apropia pe Chrysos”12. În primul rând, diplomaţia bizantină a acţionat pentru ruperea alianţei dintre Dobromir Chrysos şi Manuel Kamytzes, prin îndepărtarea fruntaşului vlah de socrul său. În acest scop, încercând să-l lege cât mai strâns de Chrysos de curtea imperială, basileul „i-a dat de soţie pe nepoata lui Theodora [...], trimiţând să o aducă la Bizanţ. Şi cu astfel de tertipuri redobândeşte Pelagonia şi Prilapos”13.

Prin această politică, curtea imperială, pe lângă faptul că recupera unele din teritoriile pierdute, reuşea să îl despartă pe Chrysos de socrul său, văzându-şi astfel atins primul obiectiv propus. A urmat apoi înlăturarea, pe rând, a celor doi foşti aliaţi. Primul lovit a fost Manuel Kamytzes care, confruntat de unul singur cu ofensiva bizantină, nu s-a putut menţine, obligat fiind să-şi abandoneze teritoriile controlate pe cursul superior al râului Pinios din Thessalia, cu importantul oraş Stanos. Odată anihilat Manuel Kamytzes, Bizanţul s-a întors împotriva lui Dobromir Chrysos, rămas izolat, dându-i lovitura decisivă. În primăvara anului 1202, imperiul îşi vedea realizat şi obiectivul final propus: neutralizarea completă şi definitivă a fruntaşului vlah din Macedonia şi desfiinţarea formaţiunii sale politice. În urma acestor acţiuni diplomatice şi militare, arată Choniates, basileul „a cucerit Strumitza învingându-l de astă dată pe Chrysos prin înşelăciune”14. Teritoriile Vlahiei macedoneano-thessaliene, care îşi înceta existenta, erau reintegrate imperiului.

 

Ţara lui Petru. Încercarea autorităţilor bizantine de a-l atrage de partea imperiului pe Dobromir Chrysos nu a fost una singulară. După constituirea Imperiului Vlaho-Bulgar (c.1187), atenţia diplomaţiei de la Constantinopol s-a îndreptat chiar asupra conducătorilor de la Târnovo. Cel vizat de acţiunile diplomaţiei imperiale a fost Petru, nemulţumit probabil de faptul că trebuia să ocupe doar al doilea loc în ierarhia politică a statului, după fratele său Asan, acesta după ce, conform informaţiilor transmise de unii cronicari bizantini, în prima fază a răscoalei vlaho-bulgare (c.1185-c.1186), lui i-a revenit, se pare, rolul esenţial ceea ce l-a determinat, ca la un moment dat, să se autoproclame împărat (c.1186-1187)15.

Conjunctura politică de la Târnovo devenea astfel favorabilă acţiunii versatei diplomaţii bizantine, care va căuta să se folosească la maximum de divergenţele dintre cei doi fraţi încercând să-l atragă pe Petru de partea imperiului şi să facă din acesta interpusul politicii sale. Momentul producerii acestei acţiuni diplomatice bizantine nu-l cunoaştem cu exactitate, dar puţinii autori bizantini care îl menţionează, îl plasează la începutul anului 1193.

Referitor la această problemă, retorii bizantini contemporani, Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas susţin, în două cuvântări adresate basileului Isaac II Angelos (1185-1195), că acţiunea bizantină s-a încheiat cu deplin succes. Primul, într-un lung discurs, din ianuarie 1193, afirmă că „unul dintre cei doi fraţi răzvrătiţi, acest Petru [...], se pocăieşte [acum] de răul [făcut] şi, căindu-se sincer pentru ce făcuse la beţie şi neavând încotro e nevoit să se roage de iertare [...]. De aceea şi inima-i învârtoşată şi-o schimbă şi după ce şi-o întărise, [...], şi-o înmoaie şi din dârză cum era mai înainte, o face docilă şi moale şi spre ascultarea poruncilor tale [...]. Şi aşezând alături una de alta tihna supunerii şi viaţa plină de primejdii a celui care se răzvrăteşte şi cântărindu-le pe amândouă în balanţa propriei conştiinţe, [...], acesta se hotărăşte pentru ce e mai bun şi socoteşte că e cu mult mai sănătos ca el să treacă în rândurile slujitorilor şi să rămână liniştit şi să trăiască în pace, bucurându-se de iertarea stăpânului, [...], deşi trebuia să fie zdrobit şi şters de pe faţa pământului împreună cu tot neamul lui [...]. Tu însă te-ai purtat cu blândeţe şi pentru că s-a îndreptat şi s-a înţelepţit şi ţi s-a supus şi ţi-a cerut iertare, l-ai lăsat să trăiască mai departe şi să mărturisească despre iertarea ta şi să fie pildă pentru fratele său, pentru ca acesta privind la ruda sa şi cunoscând pilda să gândească şi el ca fratele său şi să se îndrepte şi să se mântuiască”16. Al doilea, nu numai că reia aceeşi opinie, dar exagerând-o vădit, susţine chiar faptul că, intrat în serviciul imperiului, Petru a devenit adversarul fratelui său, Asan: „Astfel, după ce pe unul dintre fraţii răzvrătiţi (Petru, n.n.) din părţile Apusului (Peninsula Balcanică, n.n.) l-ai făcut să treacă de partea ta, împărate [...]; şi nu numai că-l rânduieşti între ai tăi [pe fostul răzvrătit], ci îl faci să fie piatră de poticneală pentru fratele său şi-i stă acum acestuia împotrivă cel ce-i stătea alături şi i-a ajuns duşman cel din casa lui”17.

Două probleme importante ridică informaţiile retorilor bizantini, şi anume: când s-a produs, cu exactitate, intervenţia diplomaţiei bizantine pentru atragerea lui Petru de partea imperiului şi care a fost rezultatul real al acestei intervenţii.

Elogii la adresa împăratului, cele două cuvântări impun o abordare şi o acceptare critică a informaţiilor oferite. Totuşi, opiniile retorilor bizantini au fost adoptate şi de unii specialişti contemporani, străini sau români, care acceptă faptul că prin anul 1193 s-a produs o ruptură completă între Petru şi Asan, în urma căreia, al doilea a preluat puterea deplină18.

În ceea ce ne priveşte, plecând de la faptul că discursul lui Georgios Tornikes II din ianuarie 1193 consemnează un fapt consumat deja, considerăm că tentativa diplomaţiei bizantine de a-l atrage de partea imperiului s-a produs în două etape distincte: prima dată, prin anii 1187-1189, adică imediat după investirea ca ţar a lui Asan, când nemulţumirea lui Petru, care pierduse puterea supremă, trebuie să fi fost maximă; a doua oară, după 1190, respectiv după eliminarea pericolului reprezentat de cruciaţii germani la trecerea prin imperiu, acţiune care concentrase pentru rezolvarea sa, toate eforturile şi resursele diplomaţiei imperiale, iar Petru însuşi eşuase, aşa cum vom vedea, în tentativa de a obţine din partea împăratului Friedrich I Barbarossa (1152-1190) tronul Bizanţului.

În ceea ce priveşte rezultatele înregistrate de diplomaţia imperială, constatăm că derularea evenimentelor posterioare anului 1193 infirmă însă categoric afirmaţiile autorilor menţionaţi. De altfel, nici anterior anului 1190, ca şi după această dată, nu dispunem de nici un element care să confirme vreun succes bizantin în tentativa de atragere a lui Petru de partea imperiului. Simptomatic rămâne faptul că nici un alt izvor, contemporan sau tardiv, fie bizantin, fie de altă provenienţă, nu menţionează vreo acţiune de tipul celei prezentate de Georgios Tornikes II şi Sergios Kolyvas.

Asupra factorilor care au stat la baza insuccesului bizantin ne vom opri în continuare. La eşuarea tentativei diplomaţiei bizantine de atragere a lui Petru de partea imperiului a contribuit, în primul rând, politica abilă a lui Asan. Confruntat cu demersurile curţii bizantine pe lângă fratele său, de care, cu certitudine avea cunoştinţă, acesta şi-a asociat fratele la conducerea statului delegându-i, totodată, unele competenţe ale puterii politice, creindu-i, astfel, dacă nu calitatea de partener egal, cel puţin iluzia participării egale la exercitarea autorităţii supreme.

În acest scop, Asan i-a încredinţat fratelui său, spre guvernare directă, teritoriile răsăritene ale statului, grupate în jurul vechilor centre Preslavul Mare şi Probatos, constituite într-o organizare politică autonomă în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar, aşa-numita Ţară a lui Petru. Faptul îşi găseşte confirmarea în relatările cronicarilor bizantini Georgios Akropolites şi Theodoros Skutariotes (secolul XIII). Primul, în lucrarea sa Istoria, afirmă că ţarul vlaho-bulgar „despărţind o parte din stăpânirea sa, i-a poruncit să o conducă el (Petru, n.n.). Căci Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor au fost dăruite lui Petru de fratele său Asan, ca posesiune proprie; din această pricină până astăzi ele poartă numele de Ţara lui Petru”19. Cel de-al doilea, preluându-l în totalitate pe predecesorul său, susţine aceeaşi opinie, şi anume că „lui Petru, tăindu-i o parte din stăpânirea lui, i-a poruncit (Asan, n.n.) să o conducă (Marele Preslav şi Probatos şi [localităţile] din jurul lor i-au fost date lui Petru, din care pricină, şi până astăzi, ele poartă numele de Ţara lui Petru)”20.

Măsura politică iniţiată de Asan a reprezentat nu doar un artificiu de guvernare, ci însăşi actul de constituire a unei entităţi politice distincte, autonome, în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar. Reşedinţa formaţiunii politice autonome conduse de Petru va fi fi fost, foarte probabil, vechea reşedinţă a ţarilor bulgari, Marele Preslav. Totodată, prin măsura iniţiată, Asan îl îndepărta, cu abilitate, pe nesigurul său frate de centrul puterii vlaho-bulgare.

Asocierea lui Petru la conducerea Imperiului Vlaho-Bulgar, politica sa antibizantină, dar şi ambiţiile sale imperiale, precum şi larga autonomie de care beneficiau teritoriile aflate sub directa lui guvernare îşi găsesc confirmarea, chiar dacă indirect în relatările unor surse apusene, cum este cazul cronicii atribuite canonicului Ansbertus, cel care l-a însoţit pe împăratul german Friedrich I Barbarossa în cea de-a doua cruciadă. Cu prilejul trecerii cruciaţilor germani prin teritoriile Imperiului Asăneştilor (1190), relatează Ansbertus, „Petru, domnul vlahilor şi bulgarilor”, i-a oferit împăratului german un ajutor militar de „40.000 de vlahi şi cumani”, cifră mărită apoi la „60.000 de sârbi şi vlahi”, pentru cucerirea Constantinopolului, solicitând, în schimb, pentru sine, tronul basileilor de la Bizanţ21; tratativele nu s-au finalizat însă.

Foarte probabil acum, diplomaţia bizantină relua demersurile pentru atragerea lui Petru de partea imperiului. Acţiunea, la care fac referire cei doi retori bizantini, se consumase deja la începutul anului 1193 fără a aduce rezultatele spectaculoase proclamate de aceştia. Un element semnificativ din acest punct de vedere rămâne acela că, atât după acestă dată, cât şi în scurta sa domnie dintre 1196-1197, Petru a continuat cu fidelitate politica antibizantină a fratelui său, Asan, rămânând acelaşi adversar neîmpăcat al Imperiului Bizantin. Eşecul înregistrat îşi găseşte, de asemenea, o certă confirmare în faptul că diplomaţia bizantină s-a văzut obligată, după 1193, să-şi canalizeze eforturile în direcţia atragerii de partea imperiului a unui alt fruntaş vlah, Ivanco, rudă apropiată a suveranilor de la Târnovo, acţiune al cărei succes, cert de această dată, se materializa în anul 1196 prin asasinarea lui Asan.

O ştire importantă, chiar dacă indirectă, privind împărţirea puterii şi a guvernării teritoriilor Imperiului Vlaho-Bulgar între Asan şi Petru, ne transmite Niketas Coniates. Conform relatării cronicarului bizantin, în momentul morţii lui Asan, Petru nu se afla la Târnovo, ci în altă parte, de unde va reveni în grabă cu forţe proprii asediindu-l pe asasinul fratelui său, care ocupase capitala22.

Faptul că în momentul morţii fratelui său Petru nu se afla la Târnovo, unde va reveni apoi cu forţe proprii punând capăt uzurpării lui Ivanco, reprezintă, în opinia noastră, o altă confirmare certă, atât a asocierii la domnie a celor doi fraţi, cât şi a împărţirii şi guvernării separate a teritoriilor statului vlaho-bulgar. Unde va fi fost Petru în momentul consumării dramaticelor evenimente de la Târnovo, nu credem că este greu de stabilit. Foarte probabil, fruntaşul vlah, în calitate de coregent, se afla la propria sa reşedinţă de la Preslav.

Măsura politico-administrativă, atât de importantă pentru evitarea unor confruntări fratricide şi menţinerea coeziunii factorilor politici ai tânărului stat sud-dunărean, iniţiată de Asan, a fost, după părerea noastră, de scurtă durată, ea fiind menţinută doar până prin anii 1196-1197. Dacă nu Petru care, odată urcat pe tronul de la Târnovo (1196), în calitate de succesor al fratelui său, va fi reintegrat deplin aceste teritorii Imperiului Vlaho-Bulgar, atunci acest lucru va fi fost făcut, cu certitudine, de ultimul dintre fraţi, Ioniţă, care a ocupat scaunul imperial în anul 1197. De altfel, credem că dispariţia Ţării lui Petru din sursele bizantine, în primul rând, după această dată, deşi amintirea existenţei ei era încă vie în mintea cronicarilor din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, nu a fost deloc întâmplătoare, ea datorându-se, în opinia noastră, tocmai acestui fapt.

 

Vlahia din Thracia. Ceea ce nu a putut realiza cu Petru, diplomaţia bizantină a reuşit cu un alt fruntaş vlah, Ivanco, văr primar cu suveranii de la Târnovo. În anul 1196, la instigaţiile curţii imperiale de la Constantinopol, Ivanco îl asasinează pe Asan şi încearcă să ocupe tronul. Implicarea curţii imperiale în asasinatul de la Târnovo este subliniată de Niketas Choniates care relatează: „Se spune chiar că Asan a fost omorât de Ivanco la sfaturile sebastocratorului Isaac (sebastocratorul Isaac Comnenos, la data respectivă prizonier la Târnovo, n.n.), care-l îndemnase cu multe făgăduieli la aceasta, dar mai ales îl înflăcărase promisiunea că-l va căsători cu fiica lui Theodora”23. Spre aceeaşi concluzie conduce şi informaţia aceluiaşi istoric, conform căreia, după asasinat, confruntat cu puternica opoziţie a lui Petru, susţinut de fracţiunea naţională a elitei politice vlaho-bulgare, „Ivanco, făcând cunoscut împăratului ce se întâmplase, îl îndemna să trimită pe cineva cu oaste să preia Târnovo şi împreună cu el să lupte pentru a cuceri întreaga Misie (Bulgaria dintre Balcani şi Dunăre, n.n.)24.

Eşuarea expediţiei bizantine trimise în ajutorul lui Ivanco, sub comanda protostratorului Manuel Kamytzes, ducea însă la prăbuşirea iremediabilă a planurilor Constantinopolului de a ocupa Târnovo şi de a desfiinţa statul vlaho-bulgar. Lipsit de ajutor extern, Ivanco nu se poate menţine, tronul Imperiului Vlaho-Bulgar fiind ocupat de Petru, care şi-l va asocia, la rândul său, la domnie pe fratele mai tânăr Ioniţă (viitorul ţar Ioniţă Asan Kaloiannes, între 1197-1207).

Refugiat le Constantinopol, Ivanco, care îşi schimbă numele în Alexios, după cel al basileului, era primit cu multă consideraţie, numit strateg şi însărcinat cu apărarea themei Philippopolis, calitate de care s-a achitat cu prisosinţă. „Şi bărbatul acesta – scrie Choniates – a depus cele mai mari eforturi în părţile Philippopolisului şi era pentru romei ca un stăvilar îndrăgit în calea năvălitorilor din neamul lui, care cu ajutorul sciţilor (cumanilor, n.n.) prădau ce le cădea în cale; uneori luptând alături de împărat s-a arătat deosebit de viteaz”25.

Numit strateg într-o themă cu o numeroasă populaţie vlahă, Ivanco va profita de situaţie şi va acţiona în direcţia atingerii propriilor sale scopuri politice: realizarea unei stăpâniri proprii autonome faţă de Bizanţ. Timp de circa patru ani (1196-1200), fruntaşul vlah, ascunzându-şi cu grijă intenţiile, s-a arătat fidel şi s-a făcut, mai ales, util imperiului în calitatea lui de strateg al themei Philippopolis. În toată această perioadă însă, sub masca servirii imperiului, el îşi va consolida, cu perseverenţă, propriile poziţii. Căci, aşa cum arată Choniates, „de cum s-a domnit peste ţinuturile de acolo, pe toate le sucea şi le învârtea, căci era un om abil şi energic în orice lucru ce venea în întâmpinarea năzuinţelor şi voinţei lui. Şi pe cei dintr-un neam cu dânsul îi învăţa meşteşugul războiului îmbogăţindu-i prin daruri şi întărindu-i cu armament şi refăcând fortăreţele, a făcut aproape de necucerit ţinuturile din faţa Haemusului”26.

Încrederea curţii bizantine în Ivanco avea să se năruiască însă brutal la începutul anului 1200, odată trecerea fruntaşului vlah la acţiune deschisă împotriva imperiului. Răzvrătit împotriva Bizanţului, aliat cu vărul său Ioniţă Asan Kaloiannes, noul ţar vlaho-bulgar de la Târnovo, cu care se împăcase, beneficiind de o capacitate militară apreciabilă, Ivanco ocupă importante teritorii bizantine în Thracia, punând bazele unei formaţiuni politice proprii, unei Vlahii, cu centrul foarte probabil la Kritzimos (Kričim, în Bulgaria, pe râul Vača, la sud-vest de Philippopolis)27.

După ce cu sprijinul ţarului de la Târnovo respinge un atac al forţelor bizantine comandate de ginerii basileului, Theodoros Laskaris şi Alexios Paleologos, şi de protostratorul Manuel Kamytzes, în cursul căruia ultimul este făcut prizonier (primăvara 1200), Ivanco declanşează o puternică contraofensivă în zona Munţilor Rodopi şi în sudul Thraciei; acţiunea, o grea lovitură pentru stăpânirile bizantine din regiune, se soldează cu succese importante, consemnate de istoriografia bizantină a epocii. Într-un interval de timp scurt, fruntaşul vlah a scos de sub stăpânirea imperiului şi „a atras de partea sa şi a despărţit de romei toate regiunile care se întind până la Mosynopolis (Gümiurgina, în Grecia, n.n.) şi chiar până la Xantheia (Xanthi, în Grecia, n.n.) şi de la muntele Pangaion (Kušnica, în Bulgaria, n.n.) şi la Abdera. Şi-a supus negreşit şi thema Smolenon (themă la sud de Philippopolis, n.n.) şi se întindea în împrejurimi ca o boală molipsitoare, robind şi ucigând pe romei, luând de la unii bani de răscumpărare şi lăsând să rămână la casele lor pe aceia din neamul său care i se supuneau de bunăvoie”28.

În urma acestor succese, Vlahia constituită de Ivanco ocupa o arie relativ întinsă în Thracia. Hotarele sale, imprecis delimitate, urmau, după părerea noastră, cursul superior al Hebrosului (Mariţa) de la vest de Philippopolis (Plovdiv) şi râul Nestos (Mesta), la apus, pantele meridionale şi răsăritene ale Munţilor Rodopi, la sud, est şi nord, şi, din nou, râul Hebros, în nord-est, atingând litoralul Mării Egee în zona oraşului Abdera29. Succesele vlaho-bulgare din primăvara anului 1200 consfinţeau existenţa autonomă a Vlahiei din Thracia, conduse de Ivanco.

Ca şi în celelalte cazuri prezentate, succesele obţinute de Ivanco evidenţiau clar potenţialul militar al vlahilor din regiune, iar alianţa şi colaborarea cu Imperiul Asăneştilor tendinţele unificatoare ale Vlahiilor balcanice. La fel ca şi ceilalţi conducători vlahi din Peninsula Balcanică – Asăneştii de la Târnovo; Dobromir Chrysos şi Manuel Kamytzes –, Ivanco şi-l asociază la conducerea formaţiunii sale politice pe fratele său Mitos30.

Din păcate însă, Vlahia din Thracia, creată de Ivanco, va avea o existenţă meteorică, doar de câteva luni (primăvara-vara 1200). În vara anului 1200, după ce eşuase în tentativele de a-l înlătura prin forţă pe acest nou şi incomod adversar, împăratul Alexios III Angelos recurge la o reprobabilă stratagemă diplomatică, condamnată chiar şi de apropiaţii săi, pentru a-şi atinge scopul. Prezentând această acţiune, Niketas Choniates relatează că „încheindu-se într-un târziu tratativele şi jurămintele aşa cum ceruse Alexios (Ivanco, n.n.) mai pe urmă împăratul ia o hotărâre despre care dacă era demnă de un general sau de un împărat; căci aceştia trebuie mai ales să aşeze mai presus de orice respectarea jurămintelor. A trimis aşadar la Alexios (Ivanco, n.n.) cu dumnezeieştile Evanghelii [...] şi l-a atras pe sine şi, după ce, aşa cum spuneam, s-au făcut jurămintele, l-a prins şi l-a pus în lanţuri [...]. Şi apoi îşi supune oraşele şi fortăreţele pe care le cârmuia Alexios (Ivanco, n.n.) fără greutate, iar pe fratele acestuia, pe Mitos, îl face să fugă”31. În urma acestei acţiuni reprobabil, justificată însă prin raţiuni de stat, Vlahia autonomă din Thracia, din zona Rodopilor, îşi înceta existenţa, teritoriile sale fiind reîncorporate imperiului.

*

Anihilarea celor două formaţiuni politice vlahe autonome, constituite concomitent cu Imperiul Asăneştilor – Vlahia macedoneano-thessaliană, întemeiată de Dobromir Chrysos, şi Vlahia din Thracia, fondată de Ivanco, – a fost facilitată de un întreg complex de factori. Identificarea acestora reprezintă o problemă esenţială a studiului nostru.

În primul rând, potenţialul lor economic, demografic şi militar, net inferior celui bizantin, epuizat repede, nu le-a permis o rezistenţă îndelungată în confruntările cu imperiul. Din acest punct de vedere, superioritatea Bizanţului s-a dovedit decisivă. De asemenea, nici căderea lor imediat după ce nu au mai beneficiat, dintr-un motiv sau altul, de susţinerea politică şi militară a Imperiului Vlaho-Bulgar, nu credem că este una întâmplătoare.

În al doilea rând, absenţa unei organizări statale propriu-zise şi, implicit, a instituţiilor specifice statului feudal – monarhia, biserica, armata, administraţia etc. – a imprimat acţiunilor antibizantine ale acestor organizări mai mult un caracter spontan, decât unul organizat, cu scopuri politice bine definite. Conducătorii lor au acţionat, mai degrabă în direcţia instaurării şi conservării unor stăpâniri proprii asupra unor regiuni mai mult sau mai puţin întinse, decât pentru constituirea unor organizări statale solide.

Se adaugă factorilor menţionaţi mai sus, o serie de alţii subiectivi, specifici, care, prin manifestarea lor au favorizat acţiunile represive bizantine. Între aceştia se detaşază îndeosebi neînţelegerile existente în anumite momente între conducătorii formaţiunilor respective, generate de ambiţii personale, care i-au împins la acţiuni separate, divergente, în totală opoziţie cu tendinţele unificatoare care se manifestau în societatea vlahă, în ansamblul său. Ostilitatea arătată Asăneştilor, atât de Dobromir Chrysos, cât şi de Ivanco, care s-au făcut instrumente ale politicii Imperiului Bizantin, acţionând împotriva conaţionalilor lor, primul între 1185-1187/1188, cel de-al doilea între 1196-1200, nu a fost în măsură să le atragă cu uşurinţă nici încerderea nici sprijinul factorilor politici de la Târnovo, în momentul în care au trecut în tabăra ostilă Constantinopolului.

În sfârşit, absenţa unei concepţii şi a unor obiective politice ferme şi coerente la conducătorii formaţiunilor politice respective, pe care posibilităţile de parvenire, prin ocuparea unor funcţii în ierarhia curţii bizantine, cu care au fost ademeniţi de diplomaţia bizantină, i-au determinat să abandoneze lupta în favoarea unor înţelegeri proprii cu imperiul. Acest lucru le-a sporit vulnerabilitatea şi a jucat un rol important în anihilarea lor.

 

                              prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ

 

NOTE

1 Pentru desfăşurarea răscoalei vlaho-bulgare şi constituirea Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneştilor, vezi: N. Choniates, Istoria, Despre Isaac Angelos, I, 4-5, în F.H.D.R., vol. III, Bucureşti, 1975, p. 252-257 (în continuare: Choniates); G. Akropolites, Istoria, 11, în F.H.D.R., III, p. 396-399 (în continuare: Akropolites); Th. Skutariotes, Cronică pe scurt, în F.H.D.R., III, p. 412-417 (în continuare: Skutariotes); Efraim, Cronica, v. 5756-5816, în F.H.D.R., III, p. 463-465. Pentru discuţii: A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire Byzantin, tome II (1081-1453), Paris, 1932, p. 88; G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München, MCMLXIII (1963), p. 335; S. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981, p. 157-158.

2 Choniates, Despre Alexios Angelos, II, 3, în loc. cit., p. 288-289.

3 Ibidem.

4 Ibidem.

5 Ibidem.

6 Ibidem, în loc. cit., p. 288-291.

7 Ibidem, Despre Alexios Angelos, III, în loc. cit., p. 292-293; Fr. Dölger, Regesten der Kaiserurkunden des oströmischen Reiches von 565-1453, II: Regesten von 1025-1204, München, 1925, reg. 1653 (în continuare: Regesten, II).

8 Ibidem, Despre Alexios Angelos, III, 1, în loc. cit., p. 298-299; Fr. Dölger, Regesten, II, 1653.

9 Ibidem, Despre Alexios Angelos, III, 7, în loc. cit., p. 310-311.

10 Idem, Cuvântări şi scrisori, în F.H.D.R., III, p. 364-365.

11 V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 54 (în continuare: Imperiul Bizantin şi Ţările Române).

12 Choniates, Despre Alexios Angelos, III, 7, în loc. cit., p. 310-311.

13 Ibidem.

14 Ibidem, în loc. cit., p. 310-313.

15 Ibidem, Despre Isaac Angelos, I, 4, în loc. cit., p. 256-257; Skutariotes, în loc. cit., p. 414-415.

16 G. Tornikes II, Cuvântare către Isaac Angelos, în F.H.D.R., III, p. 386-389.

17 S. Kolyvas, Cuvântare către împăratul Isaac Angelos, în F.H.D.R., III, p. 374-375.

18 A. Každan, La date de la rupture entre Pierre et Asen (vers 1193), în Byzantion, XXXV, 1965, 1 (Mémorial Henri Grégoire, I), p. 167-174; V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999, p. 262.

19 Akropolites, 12, în loc. cit., p. 398-399.

20 Skutariotes, în loc. cit., p. 434-435.

21 Ansbertus, Historia de expeditione Friderici imperatoris (ed. A. Chroust), în M.G.H.S., vol. V, Berlin, 1928, p. 17-67.

22 Choniates, Despre Alexios Angelos, I, 5, în loc. cit., p. 284-287; Cf. Skutariotes, în loc. cit., p. 424-427.

23 Ibidem, Despre Alexios Angelos, I, 6, în loc. cit., p. 284-285; Cf. Ibidem, în loc. cit., p. 426-427.

24 Ibidem.

25 Ibidem, în loc. cit., p. 288-289.

26 Ibidem, Despre Alexios Angelos, III, 2, în loc. cit., p. 300-301.

27 Cf. S. Brezeanu, op. cit., p. 160, unde fixează ca centru al Vlahiei lui Ivanco, oraşul Philippopolis (Plovdiv).

28 Choniates, Despre Alexios Angelos, III, 2, în loc. cit., p. 304-305.

29 V. Mărculeţ, Imperiul Bizantin şi Ţările Române, p. 57.

30 Cf. Choniates, Despre Alexios Angelos, III, 4, în loc. cit., p. 306-307.

31 Ibidem