|
Numai adevărul (1)
- Se întâmplă la istoricii şi publiciştii români,
exclud samsarii de idei plătite la bucată sau în vrac care au
proliferat explosiv după decembriadă, cei mai
mulţi deghizaţi în zisa castă elitistă a
politologilor, deci se întâmplă la bună parte din istorici
şi publicişti un complex de predibonderie agrementat cu o ţâră
de oportunism şi un fel de amnezie când este vorba să abordeze
teme spinoase. Spinoase în sensul că adevărul istoric ori are
asemănări cu prezentul; ori sensibilizează factori de
putere interni sau externi; ori agită complicităţi ale unor
urmaşi de siluitori ai românilor într-un veac sau altul; ori, pur
şi simplu, adevărul istoric nu convine puteri, care, vai, este
atât de perisabilă şi fragilă şi lacomă în a se
autodevora, dar care, la un moment al curgerii, poate folosi cnutul spre a
izgoni adevărul din cetate. Unul din multele exemple: 1907 la români.
Numai
adevărul (2) – În
perioada postbelică până-n decembriadă, răscoala
ţăranilor de la 1907 a constituit unul din argumentele forte ale
propagandei care incrimina regimul politic „burghezo-moşieresc”,
asasinul a 11.000 de ţărani exploataţi la sânge, acuzându-l
nu numai de genocid; dar mai ales, de incapacitatea de a rezolva marile
probleme socio-economice ale ţării, motivul principal al ridicării
ţărănimii din Vechiul Regat.
În principiu, propaganda regimului socialist totalitar administrativ avea
dreptate. Îi dădeau dreptate până şi şefii de guvern
care au gestionat criza atât de nefericit şi incriminatoriu pentru
partidul liberal aflat la putere, de asemenea pentru opoziţia
conservatoare şi Parlamentul timpului.
Ambiguităţile n-au lipsit atunci, motivând ambiguităţi
ulterioare. Aveau dreptate şi liberalii şi conservatorii din
rotativa politică a vremii, avea dreptate şi propaganda
Partidului Comunist Român, cu sublinierea că, şi unii şi
alţii, din aceleaşi blestemate motive
conjuncturale, n-au numit autorii cauzelor care au generat răscoala,
recurgând la categorii sociale: guvernanţii de la 1907 acuzând
arendaşii şi trusturile arendăşeşti, guvernanţii
postbelici adăugând pe bună dreptate clasa feudală a
boierimii.
Obiectiv fiind, sunt obligat să recunosc că cei de la 1907 au făcut
măcar aluzie la o categorie feroce de arendaşi, lucru pe care
istoriografia postbelică i-a evitat, după cum îi evită bună
parte din istoricii şi publiciştii postdecembrişti.
Numai
adevărul (3) –
1907, începutul lui martie. În nordul Moldovei a început răscoala
pe moşia prinţului Gr. M. Sturdza, arendată trustului
evreiesc al fraţilor Fischer. La putere partidul conservator. În
opoziţie partidul liberal. Şeful statului regele Carol I. Alt
prinţ, A.D. Sturdza, liberal, împreună cu Ionel Brătianu,
interpelează guvernul în chestiunea arendaşilor şi
trusturilor arendăşeşti, ca şi când aceştia
şi acestea ar fi arendat moşiile împăratului Chinei şi
nu moşiile boierimii din care făceau parte (mă autocritic
pentru faptul că n-am mers cu documentarea până la capăt
spre a stabili gradul de rudenie dintre cei doi prinţi Sturdza pomeniţi).
1907,
3 martie. Camera deputaţilor.
Din interpelarea lui Ionel Brătianu: …"starea populaţiei
rurale, în genere, necesită imperios o grabnică şi eficace
îndreptare. În ultimii ani o nouă împrejurare a îngreuit tare
această stare în multe localităţi. O mână de oameni,
străini de interesele mari ale dezvoltării noastre economice
şi sociale, s-au făcut stăpâni prin arendare pe întinderi
tot mai mari de suprafaţă cultivată a ţării. O
singură familie asociată (predibondul politician n-o numeşte,
obligându-mă s-o fac – Fischer) posedă o întindere superioară
multora din districtele ţării. (n.n. cine a arendat-o?)
Sute de mii de hectare şi deci sute de mii de ţărani stau sub
dominaţia monopolistă a câtorva indivizi care n-au nici o grijă
de starea în care vor rămâne localităţile ce le stăpânesc
după sfârşirea contractelor lor, servindu-se de influenţe
puternice pe care le dau relaţiile plătite de care dispun,
pentru a nesocoti cele mai elementare noţiuni de dreptate. Ei nu
exploatează atât forţele secundare ale naturii, cât exploatează
cămătăreşte munca şi nevoile ţărănimii"
(n.n. cititorul este liber să facă orice comparaţie cu
prezentul fără a fi instigat de semnatarul acestui articol).
Răspunsul la interpelare îl dă alt prinţ, Gh. Cantacuzino,
conservator, preşedintele Consiliului de miniştri: „Precum am
avut onoarea să declar în adunarea deputaţilor, acapararea moşiilor
prin arendă în mase mari şi compacte de către trusturi
puternice, constituie un pericol economic şi naţional de o
gravitate însemnată… Soluţionarea acestei chestiuni nu este uşoară
prin multiplicitatea intereselor ce o înconjoară, pentru că ea
ridică o sumă de greutăţi judiciare în dezlegarea ei
şi se loveşte necontenit de chestiunea importantă a
drepturilor câştigate.
1907,
9 martie. Regele Carol I
cere guvernului să vină negreşit cu o lege împotriva
trusturilor arendăşeşti. Ţara arde Răscoala
cuprinde Vechiul Regat.
1907,
12 martie. Cade guvernul
conservator, înlocuit de un guvern liberal
prezidat de Dimitrie Sturdza. Notez şi subliniez spre a
nominaliza responsabilii represiunii: Ionel Brătianu, ministru de
interne; generalul Al. Averescu, ministru la război. Dorobanţii,
călăraşii, roşiorii, vânătorii, infanteriştii
de linie care în Războiul Independenţei avuseseră 20 de
ani, aveau acum 50 de ani. Ei îi dăduseră regelui coroana de oţel.
Şi tot ei vărsară sânge spre a împlini Independenţa,
lăsând pe câmpurile de luptă ale Bulgariei, la Plevna, Rahova,
Griviţa, Smârdan 10.000 de morţi. La care, generos, Carol I
şi cei mai sus numiţi adaugă incă 11.000, drept recunoştinţă.
Dincolo
de omisiuni şi conjuctural. Alianţa
Universală Israelită
căuta, spre a doua jumătate a secolului al 19-lea, o patrie în
care să sedentarizeze evreimea fugară din imperiul ţarist.
Se fixase pentru o Judexland, care ar fi cuprins Galiţia, Podolia,
Basarabia, Ucraina pănă la Bug.
1896.
Marele rabin Reichorn din Praga, cunoscător al Estului european, alcătuise
planul de iudaizare a proprietăţii funciare după cum urmează:
… „În numele justiţiei sociale şi a egalităţii,
vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind
lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind
datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne,
noi vom fi proprietari şi puterea va fi a noastră”…
1904.
Trustul arendăşesc al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi,
Kalman, Fróm, Schoel şi Avrum stăpânea şi exploata la sânge
237863 ha pământ arabil, iazuri şi păşuni, alcătuind
o feudă cu 79 de comune rurale botezată Fischerland, pe
teritoriul căreia circula moneda Fischerilor şi nu moneda naţională.
Fraţii Fischer reuşiseră să realizeze un stat în
stat, Fischerland, premergătorul acelui Judexland,
planificat de Alianţa Universală Istraelită. Se
notează că unii boieri au arendat trustului până şi
bisericile de pe moşiile lor, încât preoţii şi enoriaşii
trebuiau să plătească arendaşilor o taxă
suplimentară ca aceştia să deschidă biserica pentru
slujbele duminicale, botezuri, cununii şi înmormântări.
Răscoala de la 1907 a izbucnit în Moldova, pe moşia Flămânzi
(nume predestinat) exploatată de trustul Fischer.
Ecouri
în presa vremii.
Voinţa Naţională – 9 martie 1907 – articolul: „Răscoala
şi guvernul”… „Trustul fraţilor Marcu, Kalman, Fróm, Gál
şi Avrum Fischer ţine în arendă 69 de moşii…. în
ultimii doi arenzile au fost urcate de două ori… acolo sute de mii
de suflete erau încinse de cercul de fier al trusturilor de arendaşi
străini… Dacă nenorociţii ţărani încercau să
iasă din acel cerc, la dreapta sau la stânga, în sus sau în jos…
se izbeau de aceiaşi exploatatori”…
Universul
– 28 februarie 1907 – prin telefon: … „La Bădeni, ţăranii
au atacat moara şi au alungat pe evrei de acolo… Ţăranii
din Cepelniţa, Bădeni, Cotnari şi Hodora au făcut ca
toţi evreii de acolo să fugă, lăsând avutul lor în
prada rebelilor. Au fost maltrataţi şi numeroşi comercianţi
evrei…”
Universul – joi, 1 martie - … „Solidaritatea studenţilor din Iaşi cu
ţăranii revoltaţi…”.
Universul – vineri, 2 martie – din Manifestul studenţilor bucureşteni,
citez: „Români! Ţăranii din judeţele Dorohoi, Botoşani,
Iaşi şi din tot Nordul Moldovei, ajunşi la sapă de
lemn, se agită… cei ce au datoria de a veghea asupra intereselor
acestei ţări au lăsat ca trustul străin să
acapareze toate moşiile şi acum, stăpân pe pământ,
voieşte a slei şi a înmormânta populaţia noastră
rurală…”
Conservatorul – 2 martie - … „De la Podul Iloaiei sosesc ştiri grave… s-au
întors vreo şapte sate, provocând scene violente, spărgând
şi devastând casele mai multor arendaşi evrei…”
Comentariu
(1) Ceea ce n-au rezolvat
partidele politice şi guvernele din pricina intereselor marilor moşieri,
a presiunii uriaşe diplomatice, economice şi financiare a Alianţei
Universale Israelite şi a presei mondiale subordonate, a rezolvat
ţărănimea cu bâta, securea şi focul, jertfind 11.000
de suflete. Arendat pe 90 de ani trusturilor străine, pământul
ţării era în primejdie să fie vândut la mezat acestora.
Având motivaţia răscoalei, guvernul liberal desfiinţează
trusturile arendăşeşti,
după ce a tras cu tunurile în câteva sate olteneşti.
Comentariu
(2) Corpurile legiuitoare
votează o serie de legi menite să amelioreze viaţa satului:
legea învoielior agricole, a păşunilor comunale, a obştiilor
şi a Casei Rurale. Se înfiinţează băncile populare.
Casa Rurală cumpără moşiile puse în vânzare de
proprietari, le parcelează şi le vinde ţăranilor,
instituind asupra parcelelor un privilegiu ipotecar.
Răscoala din 1907 impune problema ţărănească atât
politicii cât şi culturii, spiritualităţii şi artelor
româneşti. Problema care devine fundamentală în tot secolul XX,
rămasă nerezolvată până astăzi, când se reiau
sub alte formulări, manevrele de anulare a satului românesc ca
nucleu primordial de etnicitate specifică, păstrător de
tradiţii, ortodoxism şi spiritualitate naţională.
1907, un semnal pentru istorie!
Radu
Teodoru, Grădiştea
pe Argeş
|
|
