Ai noştri sunt aceşti munţi

pietroşi, mănoşi, cărunţi,

Căci noi ne-am căţărat pe ei spre cer,

noi le-am deschis adâncurile de aur şi fier

şi-am suferit cu ei prin ploi şi ger...

noi le-am spintecat uriaşele pântece,

noi le-am proslăvit frumuseţile-n cântece

şi le-am cunoscut sufletul şi furtunile mai bine ca oricine...

În haiducia grea ori doinind domol după oi

nimeni pe lume nu i-a cunoscut şi-ndrăgit ca noi...

da, acest mănos pământ daco-roman

Cine ar putea mai mult ca noi să spue c-al lui e?

Cine l-a arat

din începutul vremurilor, neîncetat

Cine l-a semănat?

Cine i-a fost slugă şi stăpân?

Care dintre neamurile vechi şi noi

au îngropat în sânul lui atâţia eroi?

şi cui doină de veacuri, aicea plânge?

Cine l-a apărat mai dârz de-al năvălirilor puhoi

şi l-a adăpat de atâtea mii de ani, cu sânge şi sudori ca noi?

Aron Cotruş

(Almanah, 1976 - Baden-Baden, p. 79)

Bibliografie:

Îndrumător pastoral, vol. XV, p. 99, editat de Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia, Cornel Nemeşm Alba Iulia, 2007, ianuarie.