neîntreruptă fereastră spre lume

Există încă un sentiment prolific al aurului, de-a lungul vremii cândva "ochi al diavolului", "stâlp de casă părintească", "cântarul din umbră a tot şi toate", "moneda de schimb între moralitate şi imoralitate". Şi sintagmele nu se opresc aici, pentru că aurul este considerat copilul minune al lumii, adică: ai aur ai parte, ai aur îţi poţi permite orişice pe plan naţional şi internaţional, el fiind îmbrăţişarea pusă la bătaie pentru seva marilor pasiuni. Aurul nu e de azi, nici de ieri, ci de alaltăieri care se pierde în acel prezent istoric greu de stabilit ca început de meşteşug, ca act de cultură şi civilizaţie, în numele căruia s-au purtat războaie, au avut loc invazii, destrugerea unor comunităţi, dar şi cetăţi defrişate, arse. Războaiele dintre Traian şi Decebal poartă amprenta aceasta. Traian a pornit un război de cotropire, nu de "romanizare", avea nevoie de aurul dacic pentru a-şi putea continua existenţa pe multiplele fronturi. Şi au cărat, şi-au tot cărat şi aurul musteşte încă, sub văi, şi case, sub arbori, şi izvoare. E de neînchipuit cât de avizi au putut fi romanii cu aurul românesc şi ce vestigii au ridicat - coloană fără de sfârşit a hărniciei, prelucrării acestui nobil metal, minunându-se, de altfel, de frumuseţea devenirii lui sub mâinile atât de pricepute ale dacilor, făcători de minuni - şi le-a convenit să fie stăpâni, să ţină cât mai mult sub control respiraţia lui dacică. Şi iată, că la Alba Iulia, într-o Sală de expoziţii s-a desfăşurat, de curând, un spectacol al lumii cu personaje "de prin lume readunate şi iară dacilor date", că, în fond ce-ar putea fi cele cinci brăţări de aur spiralat de aproape 1 kg, greutate fiecare dacă nu chiar felul în care ne privesc dacii, moşii şi strămoşii noştri, pe noi contemporanii, parcă făcându-ne cu mâna, îndemnându-ne să desluşim în fiecare gram prelucrat timpul eroic al înţelepciunii lor, încărcat de briliantele inimii, ale sufletului sculptate cu migală în aceste fantastice rădăcini, pentru că fiecare picătură galbenă prelucrată este chiar seminţia unei mirabile seminţe, lăsată urmaşilor fereastră neîntreruptă. Priveam vitrina cu aceste cinci brăţări şi miile de ani năvăleau în sânge recunoscându-mă de fiu, mulţumind, parcă, minţilor puse în mişcare pentru a le readuce la lumină ca moştenire fără preţ. Le priveam şi gândul m-a dus la vorba unui "academician": "Dacii, după părăsirea aureliană" n-au mai prelucrat aur două sute de ani". Sărmanul "academician"! El există! Dar îl protejez. Mi-au cerut-o chiar cele cinci degete ale mâinii cu care scriu, luate ca Litere mari ale Limbii Române, ca spirale dacice.

Ne privim încă şi ne vom privi până când le voi revedea luând forma unui poem nesfârşit, până când se înţelege că "iubirea de moşie e un zid" pe care trebuie să-l apărăm cu orice preţ, pe care trebuie s-o păstrăm ca sentimentul cel mai curat.

Sărut mâna, meşteri daci!

Ioan Mărgineanu