România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Biserica Ortodoxă Română între responsabilitatea naţională şi vocaţia europeană

-         Ortodoxia, Europa, Basarabia: repere de reflecţie –

           Biserica Ortodoxă Română, considerată drept instituţia „numărul 1” a Statului Român deoarece – într-o proporţie imensă – cetăţenii statului nu sunt altceva decât credincioşii ortodocşi ai Bisericii, are în perioada contemporană o dublă preocupare identitară: pe de o parte, este instituţia garant a valorilor tradiţionale, naţional-româneşti, iar pe de altă parte, este forul profetic care tutelează înaintarea lentă, dar fermă, a neamului românesc spre universul cultural şi civilizaţional european. Cele două mişcări sunt complementare (precum fazele sistolă şi diastolă ale inimii) şi absolut naturale, realizate cu o înţelepciune, un echilibru şi o măiestrie specifică unei instituţii care are o vechime de 2000 de ani.

 

Sarcinile Ortodoxiei într-o Europă post-iluministă

 

De ce Ortodoxia românească a simpatizat Europa?

Încă înainte de a fi România membră a Uniunii Europene, B.O.R. şi-a găsit multiple motive pentru a admira calităţile Europei unite. Românii s-au simţit în Europa încă înainte de a fi integraţi instituţional. Aceasta pentru că spaţiul nostru cultural românesc are nişte afinităţi ontologice cu civilizaţia europeană occidentală.

1. În primul rând, Ortodoxia a descoperit în modelul stabil de convieţuire exemplară, în duhul păcii, a popoarelor integrate Europei, o întrupare – pe cât posibil pământenilor trăitori în istorie – a Ierusalimului ceresc pluri-etnic. Europa a reuşit să impună un climat de respect reciproc între popoare, de egalitate, în ciuda diversităţilor culturale şi a disparităţilor economice. Ea oferă şansa convieţuirii în diversitate, fără a oprima nici una din identităţile ce o compun, şi fără a impune o supercultură sau un unic instrument de comunicare.1 Ortodoxia, promotoare prin însăşi natura ei a valorilor naţionale, descoperă astfel în spaţiul european un mediu propice de manifestare a propriei ei orientări tradiţionale, sau mai bine zis a propriei ei convingeri istorice străvechi, aceea că între un popor şi credinţa ortodoxă are loc o adevărată nuntă, care va pune în valoare, iar nu va strivi cele două identităţi.2

2. În al doilea rând, Ortodoxia se regăseşte acasă în Europa pentru că descoperă aici, în general, un spaţiu garant al valorilor creştine secularizate. Secularizate, dar totuşi creştine. Ea este o întrupare a multor valori pe care creştinismul le-a proclamat şi promovat dintru început, dar pe care iluminismul le-a dezbrăcat de învelişul religios (şi cărora le-a retezat amplitudinea transcendentă). Între acestea amintim: egalitatea între cetăţeni, între popoare, fraternitatea, libertatea, dreptatea socială etc.

Toate aceste valori europene, deşi sunt acum motivate doar filosofic, sunt de fapt, decupate din ethosul biblic şi inspirate din tradiţia patristică, fortificate de viziunea şi trăirea creştină. Identitatea europeană vrea să se contureze pe baza filosofiei iluminismului, uitând de secolele în care credinţa creştină a fost cea care a fermentat pozitiv aluatul civilizaţiei europene. Lucrul reconfortant pentru creştini este faptul că, în ciuda schimbării de coordonate a propriei imagini a Europei, totuşi pionii esenţiali rămân tot valorile creştine, chiar dacă sorgintea creştină a acestora nu mai este etalată sau recunoscută public.

3. În Europa s-a manifestat o inteligenţă socială a credinţei. Adică bisericile creştine de aici au ştiut să-şi convertească credinţa în acţiune socială. De acest mod de prezenţă a Bisericii în societate are mare nevoie şi lumea românească. Exigenţa lumii noastre este ca Biserica să nu fie exclusiv contemplativă, ci trăirile ei mistice şi slujirea ei liturgică să aibă repercutări constante în istorie, în favoarea celor mai defavorizaţi din societate: orfanii, bătrânii, înfometaţii, handicapaţii etc. Aceştia nu trebuie nicidecum abandonaţi în grija, puţin paternală, a statului.

4. Din punct de vedere teologic se cuvine să mai observăm un fapt special: Europa încearcă să fie (şi într-o mare măsură a reuşit până în prezent) o concretizare şi o întrupare macrosocială multi-naţională a principiului formulat de Sfinţii Părinţi la Calcedon (Sinodul IV Ecumenic): o convieţuire între popoare „fără amestecare şi fără schimbare, fără împărţire şi fără despărţire”. Adică multele naţiuni care o alcătuiesc vor trăi în comuniune fără să se amestece (în sensul de a-şi pierde identitatea); pe de altă parte, nu vor mai fi împărţite, frontierele statelor fiind spiritualizate, dar nu vor fi nici amalgamate, întrucât graniţele din interiorul Europei, aşa cum sunt ele, sunt definitive. O să primeze influenţele culturale asupra „apartenenţei etnico-teritoriale”.

5. Noi românii, se cuvine să mai învăţăm din experienţa europeană faptul că perseverenţa în împlinirea unui ideal pământesc are întotdeauna rezultate palpabile. Germania, statul care a fost înfrânt în două războaie mondiale, a devenit acum, după o jumătate de secol, lider absolut de opinie în Europa, locomotiva economică a Europei. La rândul ei, Italia, de asemenea învinsă în al Doilea Război Mondial, se numără printre economiile cele mai performante ale Europei. Cu alte cuvinte, realităţile acestei vieţi pământeşti nu trebuie desconsiderate, iar înaintea lui Dumnezeu acestea îşi au valoarea lor. Şi istoria este un spaţiu al construirii fericirii umane prin efort asiduu, perseverenţă, smerenie şi acţiune dinamică.

 

***

 

Iată de ce Ortodoxia consideră că integrarea europeană nu constituie o piedică, ci o şansă pentru viitorul Bisericii. Este o şansă pentru extinderea misiunii ei, o invitaţie la extindere „la mai mult decât este (deocamdată) credinţa”. Multe din confesiunile creştine occidentale s-au dovedit a fi epuizate în a proclama într-o manieră captivantă mesajul lui Hristos pentru omul contemporan. Ortodoxia, plină de o vitalitate duhovnicească călită în persecuţiile comunismului ateu, are acum şansa să reverse o lumină de sens şi de forţă psihică asupra a sute de milioane de oameni anesteziaţi sub aspect duhovnicesc de prea-multul confort material dobândit prin ignorarea preocupărilor sufleteşti. Omul occidental a renunţat la iubire de dragul confortului, iar acest lucru l-a însingurat, la izolat, l-a aruncat în depresie şi non-sens. Iată deci un spaţiu imens de acţiune pentru ortodocşi. Porţile Europei s-au deschis pentru un transfer epocal de mari valori: valorile interiorităţii, ale omului lăuntric, ale dimensiunii profund-umaniste, dinspre Est spre Vest, şi ale valorilor materiale, tehnice, imanente, dinspre Vest spre Est. Şi astfel, o ruptură în Europa care era contra-firii (anterior materializată în zidul Berlinului), războiul ideologiilor, se încheie definitiv şi ireversibil.

     

Vocaţia europeană a Basarabiei

 

O problemă esenţială a politicii externe pe termen scurt, mediu şi lung a României este reunificarea naţională. Printr-o ironie a sorţii, în virtutea unei slăbiciuni româneşti şi graţie voinţei îndârjite a imperialismului post-sovietic, românii s-au trezit la început de mileniu III scindaţi în două state, disproporţionate sub aspect teritorial, cu orientări de moment nu întru totul coincidente, dar în fibra lor adâncă perfect compatibile şi identice sub profil identitar.

Biserica Ortodoxă Română a încercat în 1990, într-un avânt de curaj eroic hiper-entuziast, să realizeze reunificarea bisericească cu Moldova prin crearea Mitropoliei Basarabiei, iniţiativă care, dacă ar fi reuşit, ar fi fost cea mai bună platformă de realizare a unirii politice (şi garanţie a realizării acesteia din urmă într-un timp record).

O singură eroare s-a strecurat în strategia bisericească de reunificare: Biserica a subevaluat consecinţele pe termen lung ale unei rusificări forţate de aproape două secole (să nu uităm că din 1812 Basarabia este sub ocupaţie rusească, iar de momentul 1859, al unificării lui Al. I. Cuza, de ascuţire a conştiinţei româneşti, ea a fost privată; cele două secole sunt sparte doar de scurta paranteză românească 1918-1940(’44)).3

În Basarabia există astăzi, la nivel colectiv mental, o derută reală de identitate naţională: pe de o parte în rândul maselor lipsite de pregătire, care nu au deschise culoarele de contact cu România pentru a conştientiza singure propria identitate românească (de limbă, cultură, simţire etc.) întrucât preocupările zilnice, agrare, le rup de reflexia intelectuală; iar pe de altă parte, în rândul elitei intelectuale de la vârful politic al societăţii, care actualmente este încă sub seducţia ideologiei comunist-exsovietice, de orientare pro-rusă, adeptă a conservatorismului (nostalgică după perioada de strălucire a imperialismului roşu anti-american), militând pentru perpetuarea propriului confort material, chiar cu preţul trădării şi inhibării identităţii româneşti a supuşilor.

Trăind într-o lume deschisă, liberă, democratică, coerentă, se va produce, inevitabil, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, o zvâcnire, o trezire, şi chiar o explozie a conştiinţei naţionale româneşti şi a identităţii de sine în Basarabia. La aceasta vor contribui, inevitabil, cei aproape 10.000 de studenţi şi elevi care studiază în România, miile de moldoveni care deja lucrează în România, legăturile strânse dintre cele două maluri ale Prutului, legături care trebuie viguros încurajate.4 

Înaintea lui Dumnezeu, a istoriei şi a propriei conştiinţe naţionale, România este datoare să efectueze o absorbţie culturală şi bisericească a Basarabiei contemporane (ca prefaţă a reunificării politico-teritoriale), şi aceasta fără nici un fel de sfială, întrucât fenomenul se poate realiza în perfect acord cu toată legislaţia europeană. Basarabia are o vocaţie europeană pentru simplul fapt că este locuită într-o majoritate covârşitoare de români, care fără voia lor s-au trezit revendicaţi inexorabil şi expuşi maximal şi total radiaţiei ideologice comunist-atee moscovite şi asiatice.

Este atât de tragic că încă Basarabia mai este subiect de negociere tacită, surdă, mută, între Occident şi Rusia; dar să nu uităm că în urmă cu aproximativ 15 ani România însăşi îşi negocia cu Rusia apartenenţa (sau nu) la NATO, promiţând supuşenie eternă şi dezinteres pentru integrarea în U.E.! Iar astăzi suntem atât membri NATO, cât şi UE. Istoria evoluează şi popoarele îşi regăsesc adevăratul loc în familia naţiunilor.

Dacă pentru restul românilor situaţi în afara graniţelor ţării, România este datoare înaintea propriei conştiinţe să ofere garanţii pentru perpetuarea identităţii lor de sânge şi simţire românească peste decenii şi secole (aceştia rămânând, inevitabil, în afara graniţelor ţării, dar totuşi pe harta etnică a României), faţă de românii din Republica Moldova ea are o răspundere situată la alt etaj de acţiune (şi simţire): reunificarea. Aceasta pentru că legile europene o permit, precedente istorice există, şi chiar situaţii întrucâtva similare mai există pe glob (cele două Corei), iar conştiinţa colectivă europeană şi mondială este deschisă spre astfel de reparaţii istorice, în ciuda opoziţiei agresive a celui care – ieri şi astăzi – a avut de câştigat de pe urma scindării.5 Principiul divide et impera este o dogmă a imperialismului satanic care nu trebuie să mai aibă consecinţe în Europa mileniului III.

                  Conf. univ. dr. pr. Teofil Tia

 

 

Note

1 Bunăoară, limba română, este o limbă europeană, comisarul român răspunde tocmai de multiculturalitate şi multilingvism. Uniunea Sovietică impunea limba rusă ca super-limbă, ca super-instrument de comunicare în spaţiul euro-asiatic. Şi o făcea cu convingerea subconştientă a unei superiorităţi implicite a culturii ruse.

2 Diferită a fost atitudinea în istorie a catolicismului latin, care cu o forţă uraganică a încercat să reprime identităţile locale în numele unei culturi latine superioare şi faraonice. Efectele au fost însă desfigurante pentru cultura locală, uniformizante şi aplatizante.

3 ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, foloseşte o comparaţie foarte sugestivă pentru a exprima starea lucrurilor de după 1989: Basarabia este asemenea Ilenei Consânzeana din poveştile româneşti populare, care a fost răpită de un zmeu-căpcăun (U.R.S.). A fost sechestrată timp îndelungat, iar când, în cele din urmă, Făt-Frumos (Statul Român) a reuşit să ajungă la ea în locul de sechestrare, dorind să o elibereze şi să o ia de soţie, ea a mărturisit: „Făt-Frumos, îmi pare rău, eu m-am îndrăgostit de zmeu!”.

4 Aceasta pentru că în Basarabia încă este stăpână o zvonistică şi o sub-cultură de masă anti-românească, întreţinută perfid de unele cercuri ideologice interesate, care vorbesc despre faptul că unirea cu România ar însemna violenţe culturale (introducerea cu forţa a „stilului nou” care ar fi „al diavolului”), sau degradarea şi pierderea credinţei (o altă stupefiantă convingere sub-culturală răspândită voit prin Basarabia ar fi că unor episcopi ortodocşi din România, după moarte, le-ar creşte coarne! – demonstraţie a faptului că sunt „unelte demonice”, iar nu slujitori ai lui Hristos; în aceeaşi categorie se încadrează fenomenul de intoxicare a oamenilor de rând cu idei de genul: „episcopii români sunt masoni” etc.). Ca antidot la toate aceste enormităţi ar fi poate proclamarea în spaţiul public basarabean a faptului că cel mai mare român al tuturor timpurilor este totuşi un moldovean, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea cât de sfâşiată a ajuns măreaţa lui Moldovă.

5 Constatăm, cu entuziasm, că Europa a ajuns la frontierele Basarabiei, dar observăm, cu indignare, că Rusia a rămas tot „în coasta ei”. Aceasta este unica explicaţie logică a rezultatelor unui sondaj de opinie comandat de Bruxelles în România, care a concluzionat că există în România un anti-rusism difuz şi o respingere mai mult sau mai puţin subtilă a oricăror propuneri publice (sau perspective) de apropiere de Rusia.