România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

CĂLCAREA DE LA PALAT

Ale nopţei valuri negre pe pămînt se coborâse,

            Clopotul în vânt suna,

Anunţând în Capitală ora trista ce venise  

            Pe trădare a deştepta.

Turnurile 'nfiorate, zguduindu-şi temelia, 

            S-aplecau spre a şopti;

Sentinela credincioasă presimţindu-şi mişelia,

            Fără voie se roşi.

 

Din instinct ostaşu-n sine astă dată se-ndoieşte,

            Despre jurământu-i chiar,

Căci nu ştie unde-l duce şeful care-i aminteşte

            Ora unui scop barbar.

 

Ici şi colo câte o umbră se strecoară, ocoleşte

            Întunericul cătând;

Totul tace, şi-n tăcerea ce oroarea povesteşte,

            Zbirii se aud râzând.

 

În palat li-e victima, care-i dispreţuise,

            Sigur de al său popor,

Din palat ei vor să smulgă pe cel care pregătise

            Mândrul ţării viitor.  

 

Trădători făr' de ruşine, cutezarea vă e mare!

            Ştiţi voi răul ce ni-l daţi?

Ştiţi c-ambiţiunei voastre celei fără de hotare,

            Un popor sacrificaţi!

 

Jurământul şi onoarea nu sunt decât o minciuna,

            Ziceţi voi, cutezători!

Cela ce-ţi plăteşte crima, cel ce-ţi dă leafă mai bună,-

            Este zeul ce adori.

 

Profitând de ignoranţă, mânjind fără ruşinare

            Junii nobili de noroi,

Aţi târât ca şi bacanta după voi pe fata mare

            Trădători, pigmei, strigoi!

 

Ora trei şi jumătate bate gravă, dar silită

            De infamii ce-o aştept;

Trădătorii stau la pândă, dar cu faţa lor pierită

            Şi cu agonia-n piept....

 

Un moment... Şi-nverşunarea în palat îi năpusteşte

            Cu pistoalele în mâini;

Coridoarele sunt pline, uşa nu se-mpotriveşte;

            Pe victimă sunt stăpâni.

 

Epoletul României, Suveranul trist priveşte,

            Şi atunci braţul hotărât,

Arm-asvârle jos din mână şi-n durerea lui rosteşte:

"O! păcat! cât v-am iubit!

 

"Mă-ncredeam în voi ca-n mine după-atâtea-ncercări grele

            "Însă azi voi mă trădaţi!

"Şi-acea pată ce o puneţi pe stindardul ţării mele

            "Nu uitaţi să o spălaţi.

 

"Nu deplâng a mea iubire, binefaceri numeroase,

            "Ce mereu v-am arătat;

"Nu deplâng decât ruşinea unei crime odioase,

                        "Care spada va-ntinat.

 

"Din-popor născut, ursita m-aşeză pe tronul ţării;

"În popor mă voi întoarce, cu un nume nepătat;

"Cetăţean ca şi când soarta îmi dă scaunul puterii;

"Să trăiască România, voi striga neîncetat.'"

 

Astfel brav, plin de mărire, Suveranul României,

Liniştit, descinde scara însoţit de-ai săi călăi,

Fără-a murmura în contra demonilor infamiei,

Ce veniră să insulte pe "Alecsandru Ioan întăi".

 

 

În zări clopotul răsună cu lugubra sa bocire

            Ca să facă cunoscut

La poporul ce se-ntreabă că, trădat de-a lui oştire,

            Domnul "Cuza" a căzut!

 

…………………………………………………………….

 

Iar voi, trădători ai ţării, sbiri ai intrigei străine,

            Hoţi de noapte, vânzători;

Nu-ncetaţi de a corupe, inimi rele şi meschine,

            Junii noştri, luptători.

 

Răsculaţi prin mârşăvie spiritele viţioase,

            Cum tiranii noştri vor;

Săturaţi cu bani, cu posturi gurile nesăţioase

            Şi ambiţiunea lor.

 

Însă cugetaţi că, mâine, pe-ale voastre reci morminte,

            Când se vor opri în loc

Fiii voştri să vă plângă, când îşi vor aduce aminte,

            Vă vor blestema cu foc.

 

……………………………………………………………….

 

Cugetări armare, negre, O! fugiţi, fugiţi departe,

            Şi lăsaţi-ne a spera;

România mai trăieşte, şi-e scris să aibă parte

            Mult mai demnă pentru ea!

 

În zadar duşmanii ţării se încearcă să lovească

            Ne-ncetat prin sbirii lor;

Un piept ce de mii de-atacuri a ştiut să se ferească

            Va fi tot învingător.

 

Gloria şi mândrul nume ce Românu-n frunte poartă

            De-atâţi secoli nu s-a şters;

După-atîtea suferinţe, cu aşa amară soartă,

            România tot a mers.

 

Salutare dar speranţă! astăzi gloria străbună

            Ne îndeamnă a spera:

Zile dalbe şi senine, dup-o crâncenă furtuna

            Vin durere-a alina.

 

Sunt doi ani de suferinţe, demni şi bravi ostaşi ai ţării,

            De cînd zi şi noapte, voi

Aţi secat în mii de lupte cupa neagră a durerii

            Cu virtutea de eroi.

 

Căci e crud şi-amar destinul celui ce-i dator s-asculte

            Şi să dea viaţa sa,

Când acela ce ordonă, vine poate să-l insulte,

            Şi mai rău decât aşa. 

 

Bravi ostaşi, cei cu credinţă, închinaţi-vă la-altare,

            Şi rugaţi pe Dumnezeu,

Ca să ia din corpul nostru pe acei ce la trădare

            Vă îndeamnă tot mereu:

 

Pe acei ce infamia i-a împins, ca să~voiască,

            În ambiţiunea lor,

Ca să treacă de exemple şi-ntre voi să cucerească

            Numele de salvator.

 

Rugămintea voastră cerul o va primi de bună,

            Ca tot lucrul ce e drept

Şi el poate să inspire cu virtutea cea străbună

            Pe acei care-o aştept.

 

Pe aceia cari speră în a cerului răsplată,

            Ce curând va umili

Pe ăşti superbi fii ai trădării, cari port pe ei o pată

            Ce nu-i lasă a trăi.

 

Căci e sigur că aceia ce odată prin trădare

            A voit a se sui

Mâine pot fără-ndoială să mai cerce o vânzare,

            Şi a lor crimi a reînoi!

           

                                               GH. BARONZI