|
Ale nopţei
valuri negre pe pămînt se coborâse,
Clopotul în vânt suna,
Anunţând în
Capitală ora trista ce venise
Pe trădare a deştepta.
Turnurile 'nfiorate,
zguduindu-şi temelia,
S-aplecau spre a şopti;
Sentinela
credincioasă presimţindu-şi mişelia,
Fără voie se roşi.
Din instinct ostaşu-n
sine astă dată se-ndoieşte,
Despre jurământu-i chiar,
Căci nu
ştie unde-l duce şeful care-i aminteşte
Ora unui scop barbar.
Ici şi colo câte
o umbră se strecoară, ocoleşte
Întunericul cătând;
Totul tace, şi-n
tăcerea ce oroarea povesteşte,
Zbirii se aud râzând.
În palat li-e
victima, care-i dispreţuise,
Sigur de al său popor,
Din palat ei vor să
smulgă pe cel care pregătise
Mândrul ţării viitor.
Trădători
făr' de ruşine, cutezarea vă e mare!
Ştiţi voi răul ce ni-l daţi?
Ştiţi
c-ambiţiunei voastre celei fără de hotare,
Un popor sacrificaţi!
Jurământul
şi onoarea nu sunt decât o minciuna,
Ziceţi voi, cutezători!
Cela ce-ţi plăteşte
crima, cel ce-ţi dă leafă mai bună,-
Este zeul ce adori.
Profitând de
ignoranţă, mânjind fără ruşinare
Junii nobili de noroi,
Aţi târât
ca şi bacanta după voi pe fata mare
Trădători, pigmei, strigoi!
Ora trei şi
jumătate bate gravă, dar silită
De infamii ce-o aştept;
Trădătorii
stau la pândă, dar cu faţa lor pierită
Şi cu agonia-n piept....
Un moment...
Şi-nverşunarea în palat îi năpusteşte
Cu pistoalele în mâini;
Coridoarele sunt
pline, uşa nu se-mpotriveşte;
Pe victimă sunt stăpâni.
Epoletul României,
Suveranul trist priveşte,
Şi atunci braţul hotărât,
Arm-asvârle jos
din mână şi-n durerea lui rosteşte:
"O! păcat!
cât v-am iubit!
"Mă-ncredeam
în voi ca-n mine după-atâtea-ncercări grele
"Însă azi voi mă trădaţi!
"Şi-acea
pată ce o puneţi pe stindardul ţării mele
"Nu uitaţi să o spălaţi.
"Nu deplâng
a mea iubire, binefaceri numeroase,
"Ce mereu v-am arătat;
"Nu deplâng
decât ruşinea unei crime odioase,
"Care spada va-ntinat.
"Din-popor născut,
ursita m-aşeză pe tronul ţării;
"În popor mă
voi întoarce, cu un nume nepătat;
"Cetăţean
ca şi când soarta îmi dă scaunul puterii;
"Să trăiască
România, voi striga neîncetat.'"
Astfel brav, plin
de mărire, Suveranul României,
Liniştit,
descinde scara însoţit de-ai săi călăi,
Fără-a
murmura în contra demonilor infamiei,
Ce veniră să
insulte pe "Alecsandru Ioan întăi".
În zări
clopotul răsună cu lugubra sa bocire
Ca să facă cunoscut
La poporul ce
se-ntreabă că, trădat de-a lui oştire,
Domnul "Cuza" a căzut!
…………………………………………………………….
Iar voi, trădători
ai ţării, sbiri ai intrigei străine,
Hoţi de noapte, vânzători;
Nu-ncetaţi de
a corupe, inimi rele şi meschine,
Junii noştri, luptători.
Răsculaţi
prin mârşăvie spiritele viţioase,
Cum tiranii noştri vor;
Săturaţi
cu bani, cu posturi gurile nesăţioase
Şi ambiţiunea lor.
Însă cugetaţi
că, mâine, pe-ale voastre reci morminte,
Când se vor opri în loc
Fiii voştri să
vă plângă, când îşi vor aduce aminte,
Vă vor blestema cu foc.
……………………………………………………………….
Cugetări
armare, negre, O! fugiţi, fugiţi departe,
Şi lăsaţi-ne a spera;
România mai trăieşte,
şi-e scris să aibă parte
Mult mai demnă pentru ea!
În zadar duşmanii
ţării se încearcă să lovească
Ne-ncetat prin sbirii lor;
Un piept ce de mii
de-atacuri a ştiut să se ferească
Va fi tot învingător.
Gloria şi mândrul
nume ce Românu-n frunte poartă
De-atâţi secoli nu s-a şters;
După-atîtea
suferinţe, cu aşa amară soartă,
România tot a mers.
Salutare dar
speranţă! astăzi gloria străbună
Ne îndeamnă a spera:
Zile dalbe şi
senine, dup-o crâncenă furtuna
Vin durere-a alina.
Sunt doi ani de
suferinţe, demni şi bravi ostaşi ai ţării,
De cînd zi şi noapte, voi
Aţi secat în
mii de lupte cupa neagră a durerii
Cu virtutea de eroi.
Căci e crud
şi-amar destinul celui ce-i dator s-asculte
Şi să dea viaţa sa,
Când acela ce
ordonă, vine poate să-l insulte,
Şi mai rău decât aşa.
Bravi ostaşi,
cei cu credinţă, închinaţi-vă la-altare,
Şi rugaţi pe Dumnezeu,
Ca să ia din
corpul nostru pe acei ce la trădare
Vă îndeamnă tot mereu:
Pe acei ce infamia
i-a împins, ca să~voiască,
În ambiţiunea lor,
Ca să treacă
de exemple şi-ntre voi să cucerească
Numele de salvator.
Rugămintea
voastră cerul o va primi de bună,
Ca tot lucrul ce e drept
Şi el poate să
inspire cu virtutea cea străbună
Pe acei care-o aştept.
Pe aceia cari speră
în a cerului răsplată,
Ce curând va umili
Pe ăşti
superbi fii ai trădării, cari port pe ei o pată
Ce nu-i lasă a trăi.
Căci e sigur
că aceia ce odată prin trădare
A voit a se sui
Mâine pot fără-ndoială
să mai cerce o vânzare,
Şi a lor crimi a reînoi!
GH. BARONZI
|
