România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cărarea spre Eminescu

 Cărarea care duce mereu spre Eminescu, domnilor "patapievişti", nu este drumul ce se îngustează, la capătul căruia poetul ar putea fi "un cadavru în debara", ci pasul care deschide mereu ochiul spre o lumină aparte, luată ca brazdă hrănitoare şi protectoare, spre trăirea unei lumi încrustată în pagină adânc de un abil cioplitor şi fântânar care, precum ţăranul român, şi-a purtat în desagă alfabetul, făcând din el partener al suferinţei, bucuriei şi nopţilor albe, un răspuns la vremea ce trece, vremea ce vine, ce te poate anula oricând sau înfrumuseţa sufleteşte după bunul ei plac, adunând "cele bune", spălând "cele rele".

Ea este drumul lung pe care îl străbaţi cu sufletul: Eminescu este însuşi lungul drum a! limbii române spre ea însăşi, scuturată din "colbul vremii" cu daci şi romani, făcută pod peste Dunăre, Tisa, Nistru şi Prut, port la Marea cea Neagră, precum o faleză pietruită încet, încet de puritatea ei albastră, de larma dalbă a pescăruşilor, de frământatele catarge, unsă cu linia orizontului şi puncte cardinale, de valurile ce se sparg la ţărm, dar şi poiana învăţată de codri seculari să se răsfeţe în clinchetul verde al sângelui, acolo, la răscrucea izvoarelor de neam, unde curcubeiele îşi ţes culorile din frunzăritul apei, dar şi stânca ce-şi sprijină moalele capului de cerul nemărginit, scăldată deopotrivă de ploile calde ale verii, de unghiul cocorilor şi drumurile din palme ale speranţei.

Întrebaţi tăcerea Blajului, adunată ghem deasupra HULII, acest început de cărare prin limba română, atunci şi acolo când micul prinţ saluta o altfel de Romă în numele eternităţii, a semnului mirării şi cel al întrebării, rezemat de Şcoala Ardeleană, de orizontul fără sfârşit al lui Clain, de uriaşul strigăt de pe Câmpia Libertăţii: "Noi vrem să ne unim cu Ţara", de viitorul imn "Deşteaptă-te, românei". Acolo, de deasupra Blajului, ca un cuib tinereţea lui se prelinse pe băncile şcolilor blăjene, carte de recitire a umilinţelor, trecutului eroic cu nume de Cel Bun, Cel Mare, Cel Viteaz, de lancea lui Horea, fluierul Iancului, de Decebal şi Sarmizegetusa, de Gemina treisprezece şi Cetatea Craivii...

Acestei rostogoliri tânărul voievod avea să-i creeze o albie aparte în cea mai firească întrebare, ca o exclamaţie de doină şi dor: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", făcând din ea alaiul de Scrisori nemuritoare,  -Fiice ale istoriei noastre, înfrumuseţată de şcolile Blajului, de neastâmpărul Târnavelor, cărarea "Eminescu" a trecut pe Mureş la Mihalţ, pentru a ajunge în Alba Iulia, acolo unde spaţiu şi timp deveniseră, de fapt, corola unei seminţe mirabile:   Unirea dintâi sub sceptrul voievodului Minai unificatorul, al dezlănţuirii culturale Astra sprijinită pe mari, longevive cariatide ale înţelepciunii şi umanităţii, acel segment al Europei culturale inimitabil. Cărarea "Eminescu" se contopi cu însăşi aura greu închegată a limbii ce-o vorbim, răzuită mai apoi de sensibilitatea, maturitatea şi inteligenta lui fără seamăn, aprofundată, răsărit de soare, pe generaţiile ce-au venit şi vin.

Pe-această cărare a pornit inima românităţii să se bucure de seva ei încărcată de rădăcina faptelor, câmpurilor de bătaie pentru formarea, consolidarea şi valorificarea înaltelor idealuri, expresie a iubirii din noi, deopotrivă tradiţie şi contemporaneitate. Din păcate, unii, alţii, ce nu-şi văd lungul nasului prin aceste rădăcini atât de tulburi, au încercat şi încearcă să umilească această cărare, devenită floare de leac pentru poporul român, denigrându-i frumuseţea, ineditul orizonturilor, segmentele de perfecţiune încercând să facă din ea o sintagmă vetustă, perimată, de scos din manuale, fără a înţelege că tocmai cărarea "Eminescu" este însăşi: istoria, însuşi manualul, bunul simţ al dascălului, oglinda alfabetului devenit şi el puritatea laptelui de mumă ce nu se vinde sau înstrăinează, că-i însăşi Ţara, ţara sfântă.

Cărarea Eminescu este "Pe lângă plopii fără soţ", "Doină", "Ce te legeni", "Floare albastră", dar şi "Luceafărul", Geniu Pustiu, miile de articole ale jurnalistului, scrierile filosofului, aripile demiurgului, aşa că domnilor ce prefabricaţi insulte, umbre, paranormalisme, cortegii de bube şi noroi lăsaţi-vă de glume proaste, păstraţi-vă creierul pentru o scaldă în nămol şi injurii şi reîncercaţi, citind bineînţeles, să vedeţi imaginar cum a început cărarea "Eminescu", care au fost obstacolele peste care a trecut cum a fost luminată în pagină neîntrerupt să rămână "mult e dulce şi frumoasă", adică o comoară a sufletului românesc. Nu vorbiţi din amintiri, de pe internet, din cititul altora pentru voi, că o să vă bată Dumnezeu. Cărarea "Eminescu" trebuie învăţată cu inima, de la primul până la cel mai recent pas în biografia noastră comună. Repetam: cine-şi huleşte valorile naţionale păcătuieşte adânc şi iertarea nu se va arăta la orizont.

Doamne, am călătorit şi călătoresc cu această "cărare" în sânge, prin cărţi şi manuale şi am învăţat cea mai mare lecţie de geografie a limbii române: veşnicia. La mulţi ani, frate Eminescu!

 

 

Îmbătrânim în jurul lui Eminescu

 

Îmbătrânim lângă tânărul Eminescu, fiecare cum poate, fiecare cum ştie, şi mai ales cum îl lasă Dumnezeu. În jurul lui vârsta oricărui creator descrie cercuri mai mici sau mai mari purtând mereu o floare în mână, ca o spirală a dreptului  de a fi o fărâmă din respiraţia Limbii Române , din care El, măria sa Dânsul - a făcut o aură aparte printre seminţele urcate în grai ale pământului. Şi cercurile acestea intime nu sunt altceva decât reverberaţiile unei lumi pe care cândva le-ai descoperit răsfoind sau citind şi mai ales buchisind opera Eminescului - deopotrivă început de flacără timidă de Cernăuţi, de rostogolire de vâlvătaie blăjană purificând silabele şi consoanele alfabetului răzuite de Şcoala Ardeleana, de primele şcoli de obşte , de revoluţia din 1848 cu chipul Iancului şi ale lui Bărnuţiu, Cipariu, cu foşnetul de otavă al Câmpiei Libertăţii şi cel de otravă al gloanţelor puterii, cu portretul dezlănţuit al Alba Iuliei, de revărsare în românitate cu strigătul acela adolescentin : "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie" împovărat de lecţia de a nu crede "să-nveţe a muri vreodată".

Şi lumea aceasta de la necuvinte cu obraji de floare albastră, de codri de aramă, scrisori, luceafăr, mal al mării, vânturi, valuri, plopi fără soţ, ce te legeni, somnoroase păsărele, sau trecut-au anii, la cuvinte luate ca nume şi' prenume precum Mircea, Baiazid, România , Cătălin, Cătălina, Horea, Ştefan cel Mare, Veronica , Alba Iulia , Blaj, Târnave, etc. s-a închegat într-o năprasnică frescă a unei vieţi pe care a slujit-o cu sufletul curat, cu sufletul acru de boală, cu sufletul acru de cerneală, torturat de nevoinţi, cu chiliile acelea strâmte în care a locuit, subsolice, năpăstuite deasupra capului său ca un acoperiş prin care auzea şoarecii cum îi rod cărţile, gândurile, ca nişte picături reci de ploaie.

Când erai mai necăjit puneai mâna în raft şi luai o carte cu poeziile sale şi îţi trecea de foame sau de sete pentru că, citindu-le te aflai chiar în centrul lumii, lumină aparte. Cândva le ştiai pe de rost, dar peste ele s-au suprapus propriile tale pagini, încâlcindu-se într-o horă din care tot El ieşea învingător. Oricât ar fi vrut unii sau alţii să-i îngreuneze numele cu pietre, false piste dereglări, nebunie, prin miopiile teribilismului poezia LUI A IEŞIT LA LIMAN dintre sute şi mii de catarge, cu adâncite răni, dar şi mai strălucitoare pentru că el este chiar aura simplităţii lumii în care trăim: dealul, valea , muntele, doina, dorul, răsăritul soarelui, amiaza, amurgul, aripa, iarba, floarea, izvorul, linia orizontului, cititul în stele, poveştile cu a fost odată, cărările, suferinţa, rugăciunea, Maica Preacurată, Iisus, Dumnezeu, istoria însăşi cu lărgitele-i săbii în teacă, în care a ştiut s-o îmbrace în desfătările versului, ale rimei şi ritmului, ungându-le mereu cu parfumul talentului, ca busuioc, floare de leac, nemuritoare şi rece.

Poezia lui se fredonează, se cântă, se ascultă cu sfinţenia ochilor închişi, pentru că este tocmai felul în care viaţa dă năvală în casa sufletului cu un buchet de flori în mână, cu brâu de înţelepciune. Şi acest fel de năvălire ne convine pentru că nu ne acreşte sufletul ci dimpotrivă ne bandajează rănile, crăpăturile viselor, oglinzile sparte ale speranţei.

Acesta este cadoul pe care Eminescu, lăsându-l posterităţii, îl înfierbântă mereu în noi cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi atunci, cum să nu-ţi convină să îmbătrâneşti frumos cu un astfel de tablou în suflet?

Săruţi acest cadou şi-i urezi la mulţi ani de Ziua lui, desprinsă din calendarul propriului tău sânge , aşternută covor de înţelepciune pe Aleea Scriitorilor în Parcul "Eminescu" la Alba Iulia, şi ea fiică a Limbii Române, la Blaj, şi el fiu al Limbii Române...

Ion MĂRGINEANU