Relaţiile
comerciale şi politice ale spaţiului românesc, înainte şi
după constituirea statelor medievale, cu republicile maritime
italiene, Genova şi Veneţia, cu Roma papală sau cu alte
formaţiuni politice italiene au favorizat, cum era şi firesc, pătrunderea
unor influenţe culturale provenite din peninsulă în aceste
regiuni1. Ceea ce
caracterizează însă legăturile culturale italo-române
este faptul că, pe parcursul existenţei lor, acestea nu au atins
nici un moment amploarea celor comerciale şi politice, fiind, de
altfel, o consecinţă a acestora. Această trăsătură
nu le face însă mai puţin importante.
Un rol important
în răspândirea influenţelor culturii italiene în spaţiul
românesc a revenit, atât unor personalităţi politice,
religioase, diplomaţi sau oameni de cultură, dar şi
negustori, navigatori, călători, atât italieni, sau de alte naţionalităţi,
influenţaţi de cultura din peninsulă, care au activat în
aceste regiuni, cât şi autohtone, care au intrat în contact cu
spiritualitatea italiană.
Primele
contacte culturale italo-transilvane. Primele şi cele mai puternice influenţe culturale italiene s-au făcut
simţite în Transilvania. Aceasta datorită faptului că,
prin cucerirea maghiară, voievodatul intracarpatic a fost inclus în
sistemul medieval apusean: politic, economico-social, religios şi
cultural. In aceste condiţii, legăturile cu Apusul, în general,
cu Italia, centrul catolicismului, îndeosebi, au devenit foarte strânse.
Prima fază de evoluţie a relaţiilor italo-transilvane poate
fi datată în secolele XI-XTÎI.
Una din primele
personalităţi italiene care şi-a desfăşurat
activitatea în aceste regiuni a fost episcopul Gerardus de Cenad. Activitatea
lui ne este prezentată de izvorul hagiografic Legenda Vila Sancti
Gerardi. Conform acestei surse, Gerardus era veneţian de origine,
provenind dintr-o familie de patricieni. De la vârsta de cinci ani a
crescut într-o mănăstire veneţiană în care a şi
fost de altfel călugărit2. A studiat cinci ani în şcolile călugăreşti
apoi alţi cinci la Bologna, unde, împreună cu un alt coleg, „în
chip vrednic şi bun se învăţară întru ştiinţele
grămăticiei, filozofiei, muzicii şi canoanelor şi
toate celelalte ştiinţe şi meşteşuguri ale cărţilor”
. Ulterior a devenit abate al acelei mănăstiri. Spre sfârşitul
domniei regelui Ştefan I (997-1038), a sosit în Ungaria, predicând
catolicismul în diecezele Oradei şi Albei. Ajuns în jurul anului
1030 episcop de Cenad, şi-a păstorit cu multă atenţie
eparhia, sprijinind ridicarea a numeroase lăcaşuri de cult. „Crescând
aşadar numărul credincioşilor şi clericilor, omul lui
Dumnezeu ridica în toate târgurile biserici”, consemnează Legenda,
referindu-se la această componentă a activităţii
episcopului. Şi-a încheiat însă viaţa în mod violent,
ucis în anul 1046, de nobilii răsculaţi împotriva regelui
Petru5.
Un alt italian
ajuns de timpuriu în părţile noastre, care a scris despre
aceste regiuni, a fost călugărul Ruggero (Rogerius) di
Puglia, născut în regiunea Benevento la începutul secolului
al XIII-lea. Capelan al cardinalului Giovanni Toletano (c. 1230), a fost
trimis de acesta în câteva misiuni în Ungaria şi Transilvania, rămânând
aici perioade mai lungi de timp. In anul 1241, în timpul unei astfel de
misiuni la Oradea, a fost surprins de marea invazie mongolă şi
luat în captivitate. A rămas în captivitatea mongolă circa un
an de zile. După multe greutăţi şi privaţiuni a
reuşit să revină în Italia, intrând în serviciul papei
Innocentius IV. Opera sa fundamentală, Carmen miserabile (Cântec
de jale), prezintă o mare importanţă pentru cunoaşterea
evenimentelor din anul 1241, din spaţiul românesc intracarpatic6.
Susţinători
locali ai culturii umaniste italiene în Transilvania, în
cursul secolului al XIV-lea, legăturile Transilvaniei cu Italia se
consolidează intrând într-o nouă etapă, datorită, în
primul rând, faptului că între 1308 şi 1387, tronul Ungariei a
fost ocupat de regi din dinastia de Anjou, din ramura napolitană -
Carol Robert (1308-1342) şi Ludovic I (1342-1382) -, care, prin
originea şi relaţiile lor, au pus în contact direct cele două
regiuni. Situaţia se va menţine neschimbată şi sub
succesorii acestora de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din
prima jumătate a secolului următor, Sigismund de Luxemburg
(1387-1437), din 1431 şi împărat, sau Wladislaw (Ulászló) I
Jagiello
(1440-1444). O evoluţie deosebită înregistrează legăturile
Ungariei şi Transilvaniei cu Italia în a doua jumătate a
secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Mathias Corvin (1458-1490).
Sunt, de altfel, binecunoscute, de altfel, legăturile acestor
suverani ai Ungariei cu Roma papală, Regatul Neapolelui, Genova, Veneţia
sau Ducatul de Milano.
Relaţiile
politice şi economice au determinat o intensificare a legăturilor
culturale şi implicit a influenţelor italiene pătrunse în
cultura acestor regiuni. Este cunoscut faptul că la curţile
regilor angevini şi ale succesorilor lor s-au stabilit numeroşi
italieni: oameni politici şi militari, artişti şi literaţi,
înalţi ierarhi ai Bisericii Catolice şi alţii. Stabilirea
reşedinţelor regilor Ungariei, perioade mai lungi sau mai scurte
de timp, şi pe pământul Transilvaniei, la Timişoara,
Oradea sau Alba Iulia, a reprezentat un factor important în răspândirea
influenţelor culturale italiene şi în regiunile intracarpatice.
Italia a fost,
după cum se ştie, regiunea unde în secolul al XIV-lea condiţiile
specifice de evoluţie, bazate pe o intensă viaţă orăşenească
şi pe o dezvoltată economie de schimb, au făcut posibilă
apariţia Umanismului şi a Renaşterii. Din Italia, Umanismul
a iradiat apoi în restul Europei, inclusiv în spaţiul românesc, îmbrăcând
însă aspecte caracteristice fiecărei zone7.
În
Transilvania, date fiind condiţiile specifice şi nivelul de
dezvoltare inferior celui din Apus, Umanismul a pătruns începând cu
prima jumătate a secolului al XV-lea. Două au fost în principal
căile de pătrundere a acestuia în spaţiul intracarpatic:
a)
direct, prin italienii ajunşi aici sau prin transilvănenii care
au studiat în Italia sau în alte centre europene impregnate de cultura
italiană;
b)
indirect, prin intermediul Dalmaţiei, vecina Italiei, aflata un
timp destul de îndelungat sub stăpânirea coroanei maghiare8.
Rolul esenţial în sprijinirea şi propagarea culturii umaniste a
revenit în această epocă factorului religios şi politic,
respectiv celor două curţi episcopale romano-catolice, de la
Oradea şi de la Alba Iulia, veritabile centre umaniste din
Transilvania, dar şi curţilor regale, voievodale sau nobiliare.
În Ţara Românească şi Moldova, aceleaşi condiţii
interne şi externe de evoluţie au făcut ca Umanismul să
pătrundă mult mai târziu, începând abia din secolul al
XVI-lea.
În secolul al
XV-lea, cultura românească din Transilvania s-a bucurat de sprijinul
unor personalităţi autohtone care au ocupat cele mai înalte
funcţii în ierarhia politică şi eclesiastică a celor
două state: Ioan (Iancu) de Hunedoara (1441-1456), voievod al
Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, şi fiul său,
Mathias Corvin, regele Ungariei, sau loan Vitez de Zredna (1445-1465),
episcop al Oradei şi cancelar al Ungariei, şi Ladisiau Gereb
(1475-1501), episcop de Alba Iulia, nepot al lui Mathias Corvin.
Ioan de
Hunedoara şi-a început cariera armelor sub îndrumarea, condotierului florentin
Filippo dei Şcolari de Ozora, comite al Timişoarei însărcinat
cu apărarea liniei Dunării, cu care a colaborat, se pare, prin
anii 1425-14259.
În toamna anului 1431, Ioan de Hunedoara 1-a însoţit pe Sigismund
de Luxemburg în Italia, intrând în corpul militar pe care regele
Ungariei 1-a pus la dispoziţia ducelui de Milano, Filippo Măria
Visconti, împotriva Veneţiei. La Milano, marele centru meşteşugăresc,
comercial şi cultural al Lombardiei, unde a rămas circa doi ani
(1431-1433), a avut ocazia să înveţe din organizarea armatelor
italiene, din tactica lor de luptă, legând cunoştinţă
cu unii comandanţi ai vremii ca Francesco Sforza de la care, precum
şi de la alţii, a putut învăţa ştiinţa
militară, pe care o va folosi cu succes în marile sale campanii
antiotomane, fără a se apropia însă de spiritul de aventură
şi de caracterul îndoielnic al acestor condottieri italieni10. Tot aici 1-a cunoscut probabil şi pe
clericul Ioan Vitez de Zredna care, în urma anilor petrecuţi la
studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanţi ai culturii
umaniste din Ungaria şi Transilvania. Pe acesta îl va propulsa de
astfel Ioan de Hunedoara în 1445 în scaunul episcopal al Ungariei,
vacant, iar ulterior în funcţia de cancelar al regatului11.
În perioada de apogeu a carierei sale, Ioan de Hunedoara a colaborat
fructuos în diverse planuri cu importante personalităţi de
origine italiană, unele stabilite la curtea sa, precum cardinalul
Giulio Cesarini, nunţiu papal, inchizitorul Giovanni da Capistrano,
reprezentanţii papei, sau cu cardinalul Francesco Condolmieri,
comandantul flotei papale în timpul luptelor antiotomane din 1444-1445. A
întreţinut, de asemenea, o corespondenţă aproape continuă
cu mari personalităţi politice din diverse state italiene12.
Domnia lui Mathias
Corvin s-a caracterizat, printre altele, şi printr-o
înflorire a culturii umaniste. Cu sprijinul său, Renaşterea
italiană, ce a dat primele semne în timpul lui Ioan de Hunedoara,
s-a putut acum din plin în Ungaria şi în Transilvania. Atenţia
şi-a îndreptat-o de la început spre Italia de unde a adus la curtea
sa o întreagă pleiadă de umanişti: arhitectul Benedetto da
Maiano, pictorul Filippo Lippi, cronicarul Antonio Bonfmi, poetul
Alessandro Cortesi şi alţii care. prin realizările lor
culturale, au contribuit masiv la răspândirea culturii şi artei
renascentiste italiene în teritoriile supuse coroanei maghiare, inclusiv
în Transilvania13, Mathias Corvin a mai invitat la curtea sa
şi alţi trei iluştri gânditori, adepţi ai filosofului
Marcello Ficino, şi anume pe Franco bandini, Filippo Valori şi
Filippo Buonaccorsi da Sân Gemignano. Dintre ei, ultimul s-a stabilit ca
profesor la Academia Jagellonă din Cracovia, în Polonia,
pentru care a îndeplinit o serie de misiuni diplomatice în Moldova
şi a jucat un rol important în răspândirea culturii umaniste
în această ţară prin intermediul studenţilor
moldoveni pe care i-a pregătit la universitatea din capitala polonă
. Pe la curtea lui Mathias Corvin au trecut cu diferite misiuni şi alţi
reprezentanţi ai culturii italiene: Giovanni Conversie da Ravenna,
Ognibene della Scuola, Antonio Loschi, Ambroglio Traversări,
Francesco Filelfo, Pandolfo Collenuccio, Galeotto Marzio, Taddeo Ugoletti
şi alţii. Aceştia a activat perioade de timp mai lungi sau
mai scurte în serviciul regelui Ungariei15.
Căsătorit
cu Beatrice, fiica regelui Ferdinand de Aragon, suveranul Neapolelui,
Mathias Corvin a făcut în aşa fel ca relaţiile cu Italia să
se strângă tot mai mult. In consecinţă, „renumele său
de mecenat şi de strălucit om de stat i-a adus din partea oraşului
Aragon cererea de a-i fi protector era o probă a ascendentului de
care se bucura în Italia, fie şi sub acest aspect şi în această
măsura”16,
Rolul cel mai
important în răspândirea culturii umaniste în Transilvania a
revenit însă, aşa cum am arătat, curţilor episcopale
de la Oradea şi Alba Iulia. Aici şi-au desfăşurat
activitatea în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cei doi
episcopi apropiaţi ai Corvineştilor: Ioan Vitéz de Zredna
şi Ladislau Géreb.
Ioan Vitez
de Zredna, apropiat al
lui Ioan de Hunedoara, şi-a desfăşurat activitatea în
cadrul curţii episcopale de la Oradea, în calitate de preposit
şi apoi de episcop. A făcut studii în Italia manifestând
preocupări pentru ştiinţele naturii, astronomie, filologie,
muzică. In calitate de episcop s-a dovedit un adept pasionat al
culturii umaniste italiene organizând la Oradea un adevărat cerc
umanist, care a marcat profund creaţia culturală locală17.
Dintre umaniştii autohtoni, promotori ai culturii umaniste italiene
în Transilvania şi Ungaria, care şi-au desfăşurat în
această epocă activitatea creatoare în atmosfera curţii
episcopale de la Oradea, mai poate fi amintit poetul maghiar Janus
Pannonius, pe care episcopul Ioan Vitéz 1-a trimis la studii în Italia
la şcoala lui Guarino şi Vittorio da Feltre. Semnificativ pentru
atmosfera ce domnea la Oradea este faptul că în cadrul cercului
umanist organizat de episcopul Ioan Vitéz de Zredna au activat deopotrivă
artişti şi literaţi italieni, maghiari, români sau de alte
etnii18.
Al doilea centru
umanist al Transilvaniei a fost curtea episcopală de la Alba Iulia.
În ultimul sfert al secolului al XV-lea mişcarea umanistă de
aici a găsit un mare sprijinitor într-un alt om al Huniazilor:
episcopul catolic Ladislau Gereb. Nepot al lui Mathias Corvin, cu
studii în Italia, la Ferrara, Ladislau Gereb a patronat, ca şi
episcopul de Oradea, un cerc umanist de influenţă italiană
la Alba Iulia. Din grupul umaniştilor de la Alba Iulia s-au distins
la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primii ani ai celui următor,
Ioan Lazoi, poet care imita modele antice şi matematician, Adrian
Wolphardus, editor, cu studii la Viena şi în Italia, Toma Pelei,
Stephanus Taurinus (Stierochsel), venit în Transilvania din
Olomouc şi alţii19.
Promotori străini
ai culturii umaniste italiene în Transilvania. Intensificarea
legăturilor cu Italia în secolul al XIV-lea şi la începutul
celui următor a determinat stabilirea la curţile regilor
Angevini sau la cea a lui Sigismund de Luxembourg a numeroşi
italieni. Unii dintre aceştia s-au impus prin calităţile
şi pregătirea lor, ocupând înalte funcţii în ierarhia
politică şi militară sau religioasă a Regatului
Ungariei.
Dintre numeroşii
italieni, îndeosebi florentini, stabiliţi la curtea lui Sigismund de
Luxembourg, care s-a distins prin calităţile sale, complexa
personalitate a condottierului florentin Filippo dei Şcolari de
Ozora, cunoscut mai ales sub numele de Pippo Spano sau Pippo de Ozora.
În calitatea sa de comite al Timişoarei (din 1404) şi nominal
ban de Severin (din 1408), Filippo dei Şcolari s-a remarcat, până
la sfârşitul vieţii sale (1426) atât ca militar de excepţie,
cât şi ca talentat diplomat20, în această calitate, el a întreţinut
relaţii strânse şi a colaborat fructuos cu domnii Ţării
Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Dan II
(1420/1421-1431, cu întreruperi)21.
Filippo dei
Şcolari s-a remarcat, totodată, şi ca un mare constructor.
Astfel, numele lui Pippo Spano este legat de refacerea unor cetăţi
româneşti de pe linia Dunării şi din interiorul Banatului.
Dintr-un document emis de Sigismund de Luxembourg în 1424, aflăm că
„magnificul Pippo de Ozora” era ocupat cu „construcţia,
refacerea şi restaurarea cetăţii noastre a Severinului
şi a altor fortăreţe de la hotar, supuse regatului nostru
al Ungariei”22, O altă cetate refăcută
de oamenii lui Pippo Spano a fost Orşova, unde se pare că s-a
lucrat şi noaptea la lumina torţelor. Nu a fost neglijată
nici Timişoara, cetatea sa de reşedinţă, care a fost
complet renovată şi considerabil mărită, în
conformitate cu noile exigenţe militare impuse de apariţia
armelor de foc. A ridicat în Banat, pe malul Dunării, o cetate de
piatră şi două de lemn sporind eficacitatea apărării.
A întreprins de asemenea lucrări de refacere la cetatea Mehadia, iar
la Lipova a construit un spital. La executarea acestor lucrări, corniţele
Timişoarei a folosit meşteri italieni care au utilizat aici
tehnici de construcţie specifice construcţiilor militare din
ţara lor de origine23.
În calitatea sa
de organizator şi comandant al frontierei dunărene, Pippo Spano
a făcut atât dovada calităţilor sale militare, cât şi
a deosebitelor sale cunoştinţe obţinute în şcoala
militară italiană. Ca urmare, comandantul militar care a fost
Filippo dei Şcolari a îmbunătăţit arta militară
locală prin folosirea şi adaptarea la specificul acesteia a unor
metode şi tactici de luptă specifice Italiei. Căci aşa
cum remarca istoricul L Haţegan, „ condottiend florentin care a
fost Filippo Şcolari a adus cu sine şi a aplicat în mod strălucit
tactica de luptă italiană bazată pe manevre şi
contramanevre care a depăşit deja cadrul strâmt al tacticii de
luptă feudale si se apropie de cea modernă”24.
O faţetă
a personalităţii lui Pippo de Ozora, care ne interesează în
mod deosebit, o constituie vasta sa activitate de promovare a culturii
renascentiste italiene în aceste regiuni. El a întreţinut strânse
legături cu reprezentanţi de frunte ai culturii şi artelor
italiene pe care - împreună cu vărul său, episcopul Oradei,
Andrea Şcolari - i-a adus să lucreze diverse opere de artă
la curţile de la Timişoara, Oradea, Ozora sau Buda. La curtea sa
şi-au desfăşurat activitatea arhitectul Manetto Ammaneîini,
pictorul Masolino da Panicale, un anume Pellegrino Delletarsie şi mulţi
alţii25. Dintre marii umanişti ai vremii
sale, Pippo Spano i-a cunoscut şi a întreţinut relaţii cu
Poggio Bracciolini -primul umanist italian care în lucrarea sa Disceptationes
convivales, scrisă în 1451, afirmă originea latină
a poporului român - cu Giovanni de Milanesi da Prato, Branda Castiglione
şi alţii26. Au căutat să-i cinstească
memoria mari artişti ai Italiei, precum Filippo Brunelleschi şi
Andrea dai Castagno27.
„Acesta - scrie unul din analiştii vieţii sale - sunt
doar câţiva din cei cu care Pippo a avut legături şi
prin care a devenit cel mai mare mecena al artei italiene în întreg
Regatul Ungariei, inclusiv în ţinuturile româneşti”28.
În prima jumătate
a secolului al XV-lea în atmosfera umanistă a curţii episcopale
de la Oradea şi-au desfăşurat activitatea numeroase
personalităţi ale culturii italiene, îndeosebi episcopi şi
canonici cu studii în marile universităţi din Italia, între
aceştia, alături de episcopul Andrea Scolari (1409-1426),
văr al condottierului Pippo Spano, merită amintiţi Giovanni
de Milanesi da Prato (1426), doctor în drept canonic ia Florenţa
şi episcopul Giovanni de Dominis (1440-1444), mort în
lupta de la Varna. Tot aici a activat un timp italianul Pietro Paolo
Vergerio, despre care marele umanist Ennea Silvio Piccolomini,
viitorul papă Pius II (1458-1463), afirma că era „deosebit
de dotat în scrierea greacă şi latină “30.
Acestora li se
adaugă inchizitorii italieni Iacob de Marchia de Picano de
Monte Brandone, şi, la mijlocul secolului al XV-lea, călugărul
Giovanni da Capistrano. Primul s-a remarcat prin acţiunile
întreprinse împotriva husiţilor din Transilvania şi Ungaria,
între 1436-1437, şi impunerea forţată a catolicismului, măsuri
în urma cărora nu a lăsat o amintire prea plăcută
locuitorilor de aici . Cel de-al doilea a venit în Transilvania în anul
1456, având misiunea sa-i combată pe husiţi şi pe ereticii
sectei fraticellilor. A luat de asemenea măsuri şi
împotriva ortodocşilor şi a arhiereilor acestora. A propagat cu
ardoare cruciada antiotomană, remarcându-se ca un susţinător
fidel al lui Ioan (Iancu) de Hunedoara32.
În a doua jumătate
a secolului al XV-lea, principalul centru umanist din Ungaria a devenit
curtea regală a lui Mathias Corvin. în strânsă legătură
cu aceasta, curţilor episcopale de la Oradea şi Alba Iulia au
continuat să rămână, aşa cum am arătat,
principalele centre de susţinere şi răspândire a culturii
umaniste în Transilvania.
Între umaniştii
italieni care au trăit şi au creat la curtea lui Mathias Corvin
se distinge Antonio Bonfini (1434-1502). în anul 1486, la
chemarea regelui, s-a stabilit la Buda unde i s-a încredinţat postul
de secretar şi lector al reginei Beatrice. Destoinic om de litere,
ale cărui preocupări erau acelea ale unui scriitor clasic, a
fost însărcinat de rege să scrie istoria Ungariei de la începuturi
până în epoca sa. Lucrarea, intitulată Remm Ungaricarum
decades quator cum dimidia, cuprinde perioada de la sciţi
până la anul 1495, fiind terminată în timpul regelui Wladislaw
II (1490-1516). In cadrul lucrării, istotia Transilvaniei ocupă
un loc distinct, iar spiritul obiectiv în care este tratată este în
afara oricărei îndoieli. Latinitatea românilor este afirmată
pe tot parcursul lucrării. Datorită interesului de care s-a
bucurat în epocă, ea a fost publicată în patru ediţii, până
la sfârşitul secolului al XVI-lea. Bonfioni a mai lăsat
traduceri din Philostratos, Herodianus şi Hermogenes, precum şi
câteva Orationes şi Epistplae33.
Alături de
Bonfini, la curtea lui Mathias Corvin sau a succesorilor săi, şi-au
mai desfăşurat activitatea şi alţi umanişti
italieni sau cu studii în Italia. Unul dintre colaboratorii apropiaţi
ai regelui Ungariei a fost umanistul italian Galeotto Marzio, care
ne oferă informaţii despre originea românească a lui Ioan
de Hunedoara34.
Petrus Ransanus (1420-1492), născut la Palermo, episcop
de Luceria (1478), în anul 1488 a fost trimis de regele Ferdinand l al
Neapolelui ca ambasador la curtea lui Mathias Corvin. După exemplul
lui Bonfini, Petrus Ransanus a redactat o istorie a Ungariei în care
cuprins şi o scurtă descriere a Transilvaniei35.
Raffaelo Maffei zis Volterrano (1451-1522) s-a
născut la Voltera în Toscana. Intre 1477 şi 1480 1-a însoţit
pe cardinalul de Aragon în Ungaria, unde acesta fusese numit legat
apostolic. A vizitat în numeroase rânduri Transilvania. Intrând în
contact direct cu realităţile etnice de aici, el a susţinut
în lucrările sale latinitatea românilor36.
Felix Petancic sau Petancius (c.1445-p. 1517), născut
la Raguza, din anul 1487 lucrează la Biblioteca Corviniană având
sub conducerea sa 30 de copişti şi miniaturi şti. Părăseşte
Buda în 1490 la moartea lui Mathias Corvin. Din 1501 reapare în
serviciul regelui Wladislaw II, consacrându-se din nou copierii
manuscriselor, lucrând el însuşi ca miniaturist. Nicolaus Olahus
1-a apreciat ca pictor foarte priceput şi cunoscător al limbilor
latină, greacă, caldaică şi arabă37.
Căi de pătrundere
a influenţelor culturale italiene în Transilvania.
Una din
principalele căi de pătrundere a culturii italiene în
Transilvania a fost trimiterea de studenţi la celebrele universităţi
din Italia, al Padova, Bologna, Pavia, Ferrara sau Roma. Dintre acestea,
cele mai frecventate centre de către tinerii din Transilvania, ca
şi din Ungaria de altfel, au fost Padova, Bologna şi Roma.
Astfel, numeroşi membri ai clerului catolic, ca şi mulţi
cancelari şi notari, şi-au făcut studiile în aceste
universităţi încă din secolul al XIV-lea. Universităţile
italiene erau atractive, atât prin spiritul destul de larg de toleranţă
de care dădeau dovadă, cât şi prin obiectele de studiu pe
care le ofereau. Astfel, la Bologna se studia în plus dreptul roman, iar
la Padova şi ştiinţele naturii, încât tinerii care învăţau
aici îşi însuşeau o cultură complexă nu numai
teologică sau scolastică. Semnificativ este faptul că în
secolele XIV-XV majoritatea studenţilor urmează cursurile de
drept canonic, ajungând apoi prepoziţi, canonici sau chiar episcopi38.
Asupra originii
acestor studenţi este greu să ne pronunţăm cu
exactitate pe baza informaţiilor limitate de care dispunem, referitor
la această problemă. Considerăm însă că în
marea lor majoritate aceştia au fost maghiari şi saşi, atât
datorită restricţiilor impuse românilor, cât şi faptului
cert că cei mai mulţi dintre ei poartă nume maghiare sau
germane. Astfel, între tinerii transilvăneni care au studiat la
universitatea din Padova în secolul ai XV-lea apar menţionaţi:
Johannes Megirling din Sibiu, doctor în medicină (1418), doctorii în
drept canonic Ioan Vitéz, viitorul episcop şi umanist, Michael
Ungarus din Lipova (1448), Georgius Zas Ungarus „canonicus ecclesiae
Transilvaniae” (1448), Stephanus Ungarus de Transilvania (1468),
Matei Rhedel din Braşov (1472), Petrus Bogosy din Satu Mare (1472),
Tristan Gutterman (1476) şi alţii39.
Nu este totuşi exclus, ca între studenţii ardeleni din Italia să
fi fost şi români, deoarece unii dintre ei nu apar cu nume de
familie, ci doar cu indicaţia „de Transilvania” sau „Transylvanus”.
Cu o astfel de indicaţie sunt menţionaţi la Padova
în secolul al XV-îea: Petrus de Cibinio de Transilvania (1476), Ioannes
de Transilvania (1484) sau Paulus Transylvanus (1500)40.
Un aspect
interesant al relaţiilor culturale italo-transilvane priveşte
tiparul şi editarea de carte. în tipografiile din peninsulă au
lucrat şi meşteri originari din aceste ţinuturi, s-au tipărit
cărţile unor autori din aceste regiuni şi au fost aduse
litere pentru tiparniţele de aici.
În secolul al
XV-lea, deşi în teritoriile româneşti nu s-au tipărit
incunabule (cărţi imprimate între 1455-1500), numeroşi meşteri
tipografi, îndeosebi din Transilvania, au lucrat în tipografii de
incunabule din Italia, între aceştia, Thomas Septemcastrensis din
Sibiu a lucrat între 1472 şi 1473 la Mantova; un deceniu mai târziu,
meşterul loan Francisc, din Braşov, a lucrat în tipografia de
la Modena, călugărul franciscan Bernard Secuiul (Bernardus
Siculus), numit şi Bernard de Dacia, şi-a desfăşurat
activitatea de tipograf la Neapole; cel mai mare tipograf ardelean de
incunabule, Andrei Corvus, din Braşov, a lucrat la Veneţia41.
În Italia au
fost de asemenea tipărite şi unele cărţi ale unor
autori din Transilvania. Între aceştia, amintim numai lucrarea lui
Mirabilius Nicolaus de ex Septem Castris, Disputatio, publicată
la Florenţa în anul 148942.
În concluzie,
legăturile culturale italo-transilvane, produse pe fondul
includerii Transilvaniei în sistemul politic şi religios apusean
s-au dezvoltat de timpuriu, începând din secolul al XI-lea, pentru a
atinge un nivel superior de dezvoltare în perioada secolelor XIV-XV, în
contextul dezvoltării şi iradierii în spaţiul european a
Umanismului şi Renaşterii italiene. Ele au beneficiat, atât de
susţinerea unor personalităţi politice, religioase şi
de cultură autohtone, cât şi italiene, care au activat în
Ungaria şi Transilvania. Totodată, învăţământul,
prin studenţii originari din Transilvania, cât şi tiparul, prin
meşterii transilvănenei care au practicat în Italia au
constituit alte căi importante de pătrundere a elementelor de
cultură italiană în spaţiul intracarpatic.
Prof.
dr. Vasile MĂRCULEŢ
ABREVIERI
AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice.
Acta MN = Acta Musei Napocensis.
AHA = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din
Cluj-Napoca.
AIÎN = Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj.
ARBSH = Academie Roumaine. Bulletin de la Section Historique.
Hurmuzaki, 1/2, II/l = Documente privitoare la istoria românilor culese
de E. de Hurmuzaki, vol. I, partea 2: 1346-1450.vol. II, partea 1: 1451-1575,
Bucureşti, 1890-1891.
MA = Mitropolia Ardealului.
MI = Magazin Istoric.
RC = Revista Catolică.
RdI = Revista de Istorie.
RESEE = Revue des Etudes Sud-Est Europeennes.
SIB = Studii de Istorie a Banatului.
NOTE
1 Pentru
detalierea acestui subiect, vezi: V. Mărculeţ. Relaţiile
Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene ci
Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu,
2002, p. 226-235.
2 Legenda
major. Vita Sancti
Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi ţ!046 (Viaţa Sfântului
Gerard de Cenad), l, in
I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria
Banatului, Timişoara, 1980, p, 22-23, 39-40.
3 Ibiaem, 4, în loc.
cit., p. 24,41.
4 Ibidem,
13,în/oc. cit.,p. 32,49.
5 Ibidem,
18, în loc. cit, p. 36-37, 53.
6 Rogerii,
Carmen miserabile (Rogerius, Cântecul de jale), în G.
Popa-Lisseanu, Fontes Hisîoriae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei Românilor),
voi. V, Bucureşti, 1935, p. 21-97; Cf. G. Popa-Lisseanu. Românii
în izvoarele istorice medievale, Bucureşti, 1939, p. 198 şi
pass; Idem, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, în
AARMSI, s. HI, t. XXIII, 1941, p. 226-231.
7 G.
Lăzărescu, N. Stoicescu, Ţările Române si Italia până
la 1600, Bucureşti, 1972, p. 172; Istoria României, voi.
U, Bucureşti, 1962 p. 694-698.
8 Ibidem.
9 L
Haţegan, Filippo Şcolari. Un condotier italian pe meleaguri
dunărene (format electronic), p. 69-70 (în continuare: Filippo
Şcolari).
10 C.
Mureşan. loan de Hunedoara şi vremea sa. Bucureşti,
1957, p. 70-99 (în continuare: Ioan de Hunedoara). Idem: Iancu
deHunedoara, Bucureşti; 1968, p. 48-49.
11 Idem,
Iancu de Hunedoara, p. 47,
12 Fr. Pali, Relazioni di Giovanni di Hunedoara con l ‘Italia negii anni
1452-1453. 1-I1: Documenti, în RESEE, Xffl, 1 975: 3-4, p. 453-478,
559-594; C. Mureşan, loan de Hunedoara, p. 70-99, 110-115,
183-194.
13 G.
Vasari, Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor,
voi. H, Bucureşti, 1968: p. 1 19-120, unde prezintă succint
activitatea lui Benedetto da Maiano, la curtea Ungariei; p. 144, unde
contestă prezenţa lui Filippo Lippi la curtea lui Mathias Corvin.
14 G.
Lăzărescu. N. Stoicescu, op. cit., p. 81-82, 265-266.
15 Ibidem,
p. 81.
16 lbidem,p.
81-82.
17 Ibidem, p.
173.
18 Umanistul
Nicolaus Olahus (Nicolaie Românul}. Texte alese, ed, I.S. Firu, C.
Albii, Bucureşti, 1968, p. 43.
19 Ibidem.
20 Pentru întreaga activitate a lui Filippo dei Şcolari, vezi: I. Haţegan,
Filippo Şcolari, p. 9-76; A. Armbruster, Un aliat italian
al domnilor români: Pippo Spano, în MI, XI, 1977, 2(1 1 9), p. 43-44
(în continuare: Pippo Spano): N. lorga, Istoria românilor, vol.
III: Ctitorii. Bucureşti. 1993. p. 269-278; Viorica Pervian, Lupta
antiotomană la Dunărea de Jos în anii 1422-1427, în AHA,
Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984, p. 85-115.
21
G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 64; A.
Armbruster, Pippo Spano, p. 43; I. Haţegan. Filippo Şcolari,
p. 68-76.
22 Hurmuzaki, 1/2, p. 531 , doc. CCCCXLI; Cf. T. Tripcea, Despre
unele cetăţi medievale din Banat, în SIB, L 1 969, p. 30.
23 I.
Haţegan, Filippo Şcolari, p. 61-63; G. Lăzărescu,
N. Stoicescu, op. cit, p. 64-65; A. A. Armbruster, Pippo Spano, p.
43-44.
24 Idem,
Bananii şi începuturile luptei antiolomane (1389-1426). Rolul lui
FU ippo Şcolari, înRdl, 31, 1978, 6, p. 1038 (în continuare: Rolul
lui Filippo Şcolari).
25 Ibidem.
26 A.
Armbrusîer. Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Bucureşti,
1993, p. 55-56; M. Baffi, La românită della e gli umanişti
italieni, în L ‘Ossen>atore Romano, 256 (32.633), 3
noiembrie 1967, p. 6; Idem, La Latinita dei romeni negii studi
cinquecenteschi, în L’Osservatore Romano, 282 (32.659), 6
decembrie 1967, p. 6; Beatrice Daicoviciu, Mărturii apusene despre
latinitatea şi continuitatea românilor (secolele XV -XVIII) , înActaMN,
V, 1968, p. 204-205.
27 I. Haţegan, Rohtl lui Filippo Şcolari, p. 1038; G. Vasari, op.
cit., I, p. 350; II, p. 50.
28 Ibidem’.
Cf. Idem. Filippo Şcolari, p. 55-66.
29 Ibidem
30 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit, p. 173.
31 Călători străini
despre Ţările Române, voi.
I, îngrijit de M. Holban, Bucureşti. 1968, p. 67-73 (în continuare:
Calatori străini, I); I. Lupaş, Rolul episcopului
Gheorghe Lepeş din Alba Mia şi inchizitorul lacob de Maronia în
răscoalele ţărăneşti din anii 1437-1438, în
MĂ, IV, 1959, 1-2, p. 116-118; Şt Pmcu, Bobâlna, Bucureşti,
1957, p. 90-94.
32 Hurmuzaki,
II/l , p. 56-58, doc. XTV-XLVÎ: Şt. Lupşa, Catolicismul si
românii din Ardeal şi Ungaria, până la anul 1456, Cernăuţi,
1929, p. 102; M. Theodorian-Carada, SfântulIloan Capistrano, RC,
HI, 1914, p. 577-588: IV, 1915, p. 164-187; G. Lăzărescu,
N.Stoicescu, op. cit, p. 75-76.
33 Călători
străini, L p.
480-483; C. Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura
geografica italiana dei cinquecento, în ARBSH, XVI, 1929. p. 17-19;
D. Onciul, Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale,
în loc. cit., p. 263-264; B. Daicoviciu, op. cit, p.207-208.
34 G.
Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit. , p. 77-78.
35 Călători
străini, I, p.
435-439.
36 C.
Isopescu, op. cit., p. 1-12; A. Lapedatu, Cum s-a alcătuit
tradiţia naţională despre originile Ţării Româneşti,
în AÎÎN. II. 1923 (1924), p. 292.
37 Călători
străini. I, p. 440-444.
38 G. Lăzârescu: N.
Stoicescu, op. cit, p. 195.
39 Ibidem,p. 195-196.
40 Ibidem.
p. 196.
41 Şt.
Pascu. Meşteşugurile în Transilvania până in secolul
XVI, Bucureşti, 1956, p. 230; D. Simionescu, Gh. Buluţă,
Pagini din istoric, cărţii româneşti. Bucureşti,
1981, p. 22.
42 G.
Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit, p. 198.
|
|