România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

CONTACTE CULTURALE ITALO-TRANSILVANE

PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XV-LEA

Relaţiile comerciale şi politice ale spaţiului românesc, înainte şi după constituirea statelor medievale, cu republicile maritime italiene, Genova şi Veneţia, cu Roma papală sau cu alte formaţiuni politice italiene au favorizat, cum era şi firesc, pătrunderea unor influenţe culturale provenite din peninsulă în aceste regiuni1. Ceea ce caracterizează însă legăturile culturale italo-române este faptul că, pe parcursul existenţei lor, acestea nu au atins nici un moment amploarea celor comerciale şi politice, fiind, de altfel, o consecinţă a acestora. Această trăsătură nu le face însă mai puţin importante.

Un rol important în răspândirea influenţelor culturii italiene în spaţiul românesc a revenit, atât unor personalităţi politice, religioase, diplomaţi sau oameni de cultură, dar şi negustori, navigatori, călători, atât italieni, sau de alte naţionalităţi, influenţaţi de cultura din peninsulă, care au activat în aceste regiuni, cât şi autohtone, care au intrat în contact cu spiritualitatea italiană.

Primele contacte culturale italo-transilvane. Primele şi cele mai puternice influenţe culturale italiene s-au făcut simţite în Transilvania. Aceasta datorită faptului că, prin cucerirea maghiară, voievodatul intracarpatic a fost inclus în sistemul medieval apusean: politic, economico-social, religios şi cultural. In aceste condiţii, legăturile cu Apusul, în general, cu Italia, centrul catolicismului, îndeosebi, au devenit foarte strânse. Prima fază de evoluţie a relaţiilor italo-transilvane poate fi datată în secolele XI-XTÎI.

Una din primele personalităţi italiene care şi-a desfăşurat activitatea în aceste regiuni a fost episcopul Gerardus de Cenad. Activitatea lui ne este prezentată de izvorul hagiografic Legenda Vila Sancti Gerardi. Conform acestei surse, Gerardus era veneţian de origine, provenind dintr-o familie de patricieni. De la vârsta de cinci ani a crescut într-o mănăstire veneţiană în care a şi fost de altfel călugărit2. A studiat cinci ani în şcolile călugăreşti apoi alţi cinci la Bologna, unde, împreună cu un alt coleg, „în chip vrednic şi bun se învăţară întru ştiinţele grămăticiei, filozofiei, muzicii şi canoanelor şi toate celelalte ştiinţe şi meşteşuguri ale cărţilor” . Ulterior a devenit abate al acelei mănăstiri. Spre sfârşitul domniei regelui Ştefan I (997-1038), a sosit în Ungaria, predicând catolicismul în diecezele Oradei şi Albei. Ajuns în jurul anului 1030 episcop de Cenad, şi-a păstorit cu multă atenţie eparhia, sprijinind ridicarea a numeroase lăcaşuri de cult. „Crescând aşadar numărul credincioşilor şi clericilor, omul lui Dumnezeu ridica în toate târgurile biserici”, consemnează Legenda, referindu-se la această componentă a activităţii episcopului. Şi-a încheiat însă viaţa în mod violent, ucis în anul 1046, de nobilii răsculaţi împotriva regelui Petru5.

Un alt italian ajuns de timpuriu în părţile noastre, care a scris despre aceste regiuni, a fost călugărul Ruggero (Rogerius) di Puglia, născut în regiunea Benevento la începutul secolului al XIII-lea. Capelan al cardinalului Giovanni Toletano (c. 1230), a fost trimis de acesta în câteva misiuni în Ungaria şi Transilvania, rămânând aici perioade mai lungi de timp. In anul 1241, în timpul unei astfel de misiuni la Oradea, a fost surprins de marea invazie mongolă şi luat în captivitate. A rămas în captivitatea mongolă circa un an de zile. După multe greutăţi şi privaţiuni a reuşit să revină în Italia, intrând în serviciul papei Innocentius IV. Opera sa fundamentală, Carmen miserabile (Cântec de jale), prezintă o mare importanţă pentru cunoaşterea evenimentelor din anul 1241, din spaţiul românesc intracarpatic6.

Susţinători locali ai culturii umaniste italiene în Transilvania, în cursul secolului al XIV-lea, legăturile Transilvaniei cu Italia se consolidează intrând într-o nouă etapă, datorită, în primul rând, faptului că între 1308 şi 1387, tronul Ungariei a fost ocupat de regi din dinastia de Anjou, din ramura napolitană - Carol Robert (1308-1342) şi Ludovic I (1342-1382) -, care, prin originea şi relaţiile lor, au pus în contact direct cele două regiuni. Situaţia se va menţine neschimbată şi sub succesorii acestora de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi din prima jumătate a secolului următor, Sigismund de Luxemburg (1387-1437), din 1431 şi împărat, sau Wladislaw (Ulászló) I

 Jagiello (1440-1444). O evoluţie deosebită înregistrează legăturile Ungariei şi Transilvaniei cu Italia în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Mathias Corvin (1458-1490). Sunt, de altfel, binecunoscute, de altfel, legăturile acestor suverani ai Ungariei cu Roma papală, Regatul Neapolelui, Genova, Veneţia sau Ducatul de Milano.

Relaţiile politice şi economice au determinat o intensificare a legăturilor culturale şi implicit a influenţelor italiene pătrunse în cultura acestor regiuni. Este cunoscut faptul că la curţile regilor angevini şi ale succesorilor lor s-au stabilit numeroşi italieni: oameni politici şi militari, artişti şi literaţi, înalţi ierarhi ai Bisericii Catolice şi alţii. Stabilirea reşedinţelor regilor Ungariei, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, şi pe pământul Transilvaniei, la Timişoara, Oradea sau Alba Iulia, a reprezentat un factor important în răspândirea influenţelor culturale italiene şi în regiunile intracarpatice.

Italia a fost, după cum se ştie, regiunea unde în secolul al XIV-lea condiţiile specifice de evoluţie, bazate pe o intensă viaţă orăşenească şi pe o dezvoltată economie de schimb, au făcut posibilă apariţia Umanismului şi a Renaşterii. Din Italia, Umanismul a iradiat apoi în restul Europei, inclusiv în spaţiul românesc, îmbrăcând însă aspecte caracteristice fiecărei zone7.

În Transilvania, date fiind condiţiile specifice şi nivelul de dezvoltare inferior celui din Apus, Umanismul a pătruns începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea. Două au fost în principal căile de pătrundere a acestuia în spaţiul intracarpatic:

a) direct, prin italienii ajunşi aici sau prin transilvănenii care au studiat în Italia sau în alte centre europene impregnate de cultura italiană;

 b) indirect, prin intermediul Dalmaţiei, vecina Italiei, aflata un timp destul de îndelungat sub stăpânirea coroanei maghiare8. Rolul esenţial în sprijinirea şi propagarea culturii umaniste a revenit în această epocă factorului religios şi politic, respectiv celor două curţi episcopale romano-catolice, de la Oradea şi de la Alba Iulia, veritabile centre umaniste din Transilvania, dar şi curţilor regale, voievodale sau nobiliare. În Ţara Românească şi Moldova, aceleaşi condiţii interne şi externe de evoluţie au făcut ca Umanismul să pătrundă mult mai târziu, începând abia din secolul al XVI-lea.

În secolul al XV-lea, cultura românească din Transilvania s-a bucurat de sprijinul unor personalităţi autohtone care au ocupat cele mai înalte funcţii în ierarhia politică şi eclesiastică a celor două state: Ioan (Iancu) de Hunedoara (1441-1456), voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, şi fiul său, Mathias Corvin, regele Ungariei, sau loan Vitez de Zredna (1445-1465), episcop al Oradei şi cancelar al Ungariei, şi Ladisiau Gereb (1475-1501), episcop de Alba Iulia, nepot al lui Mathias Corvin.

Ioan de Hunedoara şi-a început cariera armelor sub îndrumarea, condotierului florentin Filippo dei Şcolari de Ozora, comite al Timişoarei însărcinat cu apărarea liniei Dunării, cu care a colaborat, se pare, prin anii 1425-14259. În toamna anului 1431, Ioan de Hunedoara 1-a însoţit pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în corpul militar pe care regele Ungariei 1-a pus la dispoziţia ducelui de Milano, Filippo Măria Visconti, împotriva Veneţiei. La Milano, marele centru meşteşugăresc, comercial şi cultural al Lombardiei, unde a rămas circa doi ani (1431-1433), a avut ocazia să înveţe din organizarea armatelor italiene, din tactica lor de luptă, legând cunoştinţă cu unii comandanţi ai vremii ca Francesco Sforza de la care, precum şi de la alţii, a putut învăţa ştiinţa militară, pe care o va folosi cu succes în marile sale campanii antiotomane, fără a se apropia însă de spiritul de aventură şi de caracterul îndoielnic al acestor condottieri italieni10. Tot aici 1-a cunoscut probabil şi pe clericul Ioan Vitez de Zredna care, în urma anilor petrecuţi la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanţi ai culturii umaniste din Ungaria şi Transilvania. Pe acesta îl va propulsa de astfel Ioan de Hunedoara în 1445 în scaunul episcopal al Ungariei, vacant, iar ulterior în funcţia de cancelar al regatului11. În perioada de apogeu a carierei sale, Ioan de Hunedoara a colaborat fructuos în diverse planuri cu importante personalităţi de origine italiană, unele stabilite la curtea sa, precum cardinalul Giulio Cesarini, nunţiu papal, inchizitorul Giovanni da Capistrano, reprezentanţii papei, sau cu cardinalul Francesco Condolmieri, comandantul flotei papale în timpul luptelor antiotomane din 1444-1445. A întreţinut, de asemenea, o corespondenţă aproape continuă cu mari personalităţi politice din diverse state italiene12.

Domnia lui Mathias Corvin s-a caracterizat, printre altele, şi printr-o înflorire a culturii umaniste. Cu sprijinul său, Renaşterea italiană, ce a dat primele semne în timpul lui Ioan de Hunedoara, s-a putut acum din plin în Ungaria şi în Transilvania. Atenţia şi-a îndreptat-o de la început spre Italia de unde a adus la curtea sa o întreagă pleiadă de umanişti: arhitectul Benedetto da Maiano, pictorul Filippo Lippi, cronicarul Antonio Bonfmi, poetul Alessandro Cortesi şi alţii care. prin realizările lor culturale, au contribuit masiv la răspândirea culturii şi artei renascentiste italiene în teritoriile supuse coroanei maghiare, inclusiv în Transilvania13, Mathias Corvin a mai invitat la curtea sa şi alţi trei iluştri gânditori, adepţi ai filosofului Marcello Ficino, şi anume pe Franco bandini, Filippo Valori şi Filippo Buonaccorsi da Sân Gemignano. Dintre ei, ultimul s-a stabilit ca profesor la Academia Jagellonă din Cracovia, în Polonia, pentru care a îndeplinit o serie de misiuni diplomatice în Moldova şi a jucat un rol important în răspândirea culturii umaniste în această ţară prin intermediul studenţilor moldoveni pe care i-a pregătit la universitatea din capitala polonă . Pe la curtea lui Mathias Corvin au trecut cu diferite misiuni şi alţi reprezentanţi ai culturii italiene: Giovanni Conversie da Ravenna, Ognibene della Scuola, Antonio Loschi, Ambroglio Traversări, Francesco Filelfo, Pandolfo Collenuccio, Galeotto Marzio, Taddeo Ugoletti şi alţii. Aceştia a activat perioade de timp mai lungi sau mai scurte în serviciul regelui Ungariei15.

Căsătorit cu Beatrice, fiica regelui Ferdinand de Aragon, suveranul Neapolelui, Mathias Corvin a făcut în aşa fel ca relaţiile cu Italia să se strângă tot mai mult. In consecinţă, „renumele său de mecenat şi de strălucit om de stat i-a adus din partea oraşului Aragon cererea de a-i fi protector era o probă a ascendentului de care se bucura în Italia, fie şi sub acest aspect şi în această măsura”16,

Rolul cel mai important în răspândirea culturii umaniste în Transilvania a revenit însă, aşa cum am arătat, curţilor episcopale de la Oradea şi Alba Iulia. Aici şi-au desfăşurat activitatea în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cei doi episcopi apropiaţi ai Corvineştilor: Ioan Vitéz de Zredna şi Ladislau Géreb.

Ioan Vitez de Zredna, apropiat al lui Ioan de Hunedoara, şi-a desfăşurat activitatea în cadrul curţii episcopale de la Oradea, în calitate de preposit şi apoi de episcop. A făcut studii în Italia manifestând preocupări pentru ştiinţele naturii, astronomie, filologie, muzică. In calitate de episcop s-a dovedit un adept pasionat al culturii umaniste italiene organizând la Oradea un adevărat cerc umanist, care a marcat profund creaţia culturală locală17. Dintre umaniştii autohtoni, promotori ai culturii umaniste italiene în Transilvania şi Ungaria, care şi-au desfăşurat în această epocă activitatea creatoare în atmosfera curţii episcopale de la Oradea, mai poate fi amintit poetul maghiar Janus Pannonius, pe care episcopul Ioan Vitéz 1-a trimis la studii în Italia la şcoala lui Guarino şi Vittorio da Feltre. Semnificativ pentru atmosfera ce domnea la Oradea este faptul că în cadrul cercului umanist organizat de episcopul Ioan Vitéz de Zredna au activat deopotrivă artişti şi literaţi italieni, maghiari, români sau de alte etnii18.

Al doilea centru umanist al Transilvaniei a fost curtea episcopală de la Alba Iulia. În ultimul sfert al secolului al XV-lea mişcarea umanistă de aici a găsit un mare sprijinitor într-un alt om al Huniazilor: episcopul catolic Ladislau Gereb. Nepot al lui Mathias Corvin, cu studii în Italia, la Ferrara, Ladislau Gereb a patronat, ca şi episcopul de Oradea, un cerc umanist de influenţă italiană la Alba Iulia. Din grupul umaniştilor de la Alba Iulia s-au distins la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primii ani ai celui următor, Ioan Lazoi, poet care imita modele antice şi matematician, Adrian Wolphardus, editor, cu studii la Viena şi în Italia, Toma Pelei, Stephanus Taurinus (Stierochsel), venit în Transilvania din Olomouc şi alţii19.

Promotori străini ai culturii umaniste italiene în Transilvania. Intensificarea legăturilor cu Italia în secolul al XIV-lea şi la începutul celui următor a determinat stabilirea la curţile regilor Angevini sau la cea a lui Sigismund de Luxembourg a numeroşi italieni. Unii dintre aceştia s-au impus prin calităţile şi pregătirea lor, ocupând înalte funcţii în ierarhia politică şi militară sau religioasă a Regatului Ungariei.

Dintre numeroşii italieni, îndeosebi florentini, stabiliţi la curtea lui Sigismund de Luxembourg, care s-a distins prin calităţile sale, complexa personalitate a condottierului florentin Filippo dei Şcolari de Ozora, cunoscut mai ales sub numele de Pippo Spano sau Pippo de Ozora. În calitatea sa de comite al Timişoarei (din 1404) şi nominal ban de Severin (din 1408), Filippo dei Şcolari s-a remarcat, până la sfârşitul vieţii sale (1426) atât ca militar de excepţie, cât şi ca talentat diplomat20, în această calitate, el a întreţinut relaţii strânse şi a colaborat fructuos cu domnii Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Dan II (1420/1421-1431, cu întreruperi)21.

Filippo dei Şcolari s-a remarcat, totodată, şi ca un mare constructor. Astfel, numele lui Pippo Spano este legat de refacerea unor cetăţi româneşti de pe linia Dunării şi din interiorul Banatului. Dintr-un document emis de Sigismund de Luxembourg în 1424, aflăm că „magnificul Pippo de Ozora” era ocupat cu „construcţia, refacerea şi restaurarea cetăţii noastre a Severinului şi a altor fortăreţe de la hotar, supuse regatului nostru al Ungariei”22, O altă cetate refăcută de oamenii lui Pippo Spano a fost Orşova, unde se pare că s-a lucrat şi noaptea la lumina torţelor. Nu a fost neglijată nici Timişoara, cetatea sa de reşedinţă, care a fost complet renovată şi considerabil mărită, în conformitate cu noile exigenţe militare impuse de apariţia armelor de foc. A ridicat în Banat, pe malul Dunării, o cetate de piatră şi două de lemn sporind eficacitatea apărării. A întreprins de asemenea lucrări de refacere la cetatea Mehadia, iar la Lipova a construit un spital. La executarea acestor lucrări, corniţele Timişoarei a folosit meşteri italieni care au utilizat aici tehnici de construcţie specifice construcţiilor militare din ţara lor de origine23.

În calitatea sa de organizator şi comandant al frontierei dunărene, Pippo Spano a făcut atât dovada calităţilor sale militare, cât şi a deosebitelor sale cunoştinţe obţinute în şcoala militară italiană. Ca urmare, comandantul militar care a fost Filippo dei Şcolari a îmbunătăţit arta militară locală prin folosirea şi adaptarea la specificul acesteia a unor metode şi tactici de luptă specifice Italiei. Căci aşa cum remarca istoricul L Haţegan, „ condottiend florentin care a fost Filippo Şcolari a adus cu sine şi a aplicat în mod strălucit tactica de luptă italiană bazată pe manevre şi contramanevre care a depăşit deja cadrul strâmt al tacticii de luptă feudale si se apropie de cea modernă”24.

O faţetă a personalităţii lui Pippo de Ozora, care ne interesează în mod deosebit, o constituie vasta sa activitate de promovare a culturii renascentiste italiene în aceste regiuni. El a întreţinut strânse legături cu reprezentanţi de frunte ai culturii şi artelor italiene pe care - împreună cu vărul său, episcopul Oradei, Andrea Şcolari - i-a adus să lucreze diverse opere de artă la curţile de la Timişoara, Oradea, Ozora sau Buda. La curtea sa şi-au desfăşurat activitatea arhitectul Manetto Ammaneîini, pictorul Masolino da Panicale, un anume Pellegrino Delletarsie şi mulţi alţii25. Dintre marii umanişti ai vremii sale, Pippo Spano i-a cunoscut şi a întreţinut relaţii cu Poggio Bracciolini -primul umanist italian care în lucrarea sa Disceptationes convivales, scrisă în 1451, afirmă originea latină a poporului român - cu Giovanni de Milanesi da Prato, Branda Castiglione şi alţii26. Au căutat să-i cinstească memoria mari artişti ai Italiei, precum Filippo Brunelleschi şi Andrea dai Castagno27. „Acesta - scrie unul din analiştii vieţii sale - sunt doar câţiva din cei cu care Pippo a avut legături şi prin care a devenit cel mai mare mecena al artei italiene în întreg Regatul Ungariei, inclusiv în ţinuturile româneşti”28.

În prima jumătate a secolului al XV-lea în atmosfera umanistă a curţii episcopale de la Oradea şi-au desfăşurat activitatea numeroase personalităţi ale culturii italiene, îndeosebi episcopi şi canonici cu studii în marile universităţi din Italia, între aceştia, alături de episcopul Andrea Scolari (1409-1426), văr al condottierului Pippo Spano, merită amintiţi Giovanni de Milanesi da Prato (1426), doctor în drept canonic ia Florenţa şi episcopul Giovanni de Dominis (1440-1444), mort în lupta de la Varna. Tot aici a activat un timp italianul Pietro Paolo Vergerio, despre care marele umanist Ennea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius II (1458-1463), afirma că era „deosebit de dotat în scrierea greacă şi latină 30.

Acestora li se adaugă inchizitorii italieni Iacob de Marchia de Picano de Monte Brandone, şi, la mijlocul secolului al XV-lea, călugărul Giovanni da Capistrano. Primul s-a remarcat prin acţiunile întreprinse împotriva husiţilor din Transilvania şi Ungaria, între 1436-1437, şi impunerea forţată a catolicismului, măsuri în urma cărora nu a lăsat o amintire prea plăcută locuitorilor de aici . Cel de-al doilea a venit în Transilvania în anul 1456, având misiunea sa-i combată pe husiţi şi pe ereticii sectei fraticellilor. A luat de asemenea măsuri şi împotriva ortodocşilor şi a arhiereilor acestora. A propagat cu ardoare cruciada antiotomană, remarcându-se ca un susţinător fidel al lui Ioan (Iancu) de Hunedoara32.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, principalul centru umanist din Ungaria a devenit curtea regală a lui Mathias Corvin. în strânsă legătură cu aceasta, curţilor episcopale de la Oradea şi Alba Iulia au continuat să rămână, aşa cum am arătat, principalele centre de susţinere şi răspândire a culturii umaniste în Transilvania.

Între umaniştii italieni care au trăit şi au creat la curtea lui Mathias Corvin se distinge Antonio Bonfini (1434-1502). în anul 1486, la chemarea regelui, s-a stabilit la Buda unde i s-a încredinţat postul de secretar şi lector al reginei Beatrice. Destoinic om de litere, ale cărui preocupări erau acelea ale unui scriitor clasic, a fost însărcinat de rege să scrie istoria Ungariei de la începuturi până în epoca sa. Lucrarea, intitulată Remm Ungaricarum decades quator cum dimidia, cuprinde perioada de la sciţi până la anul 1495, fiind terminată în timpul regelui Wladislaw II (1490-1516). In cadrul lucrării, istotia Transilvaniei ocupă un loc distinct, iar spiritul obiectiv în care este tratată este în afara oricărei îndoieli. Latinitatea românilor este afirmată pe tot parcursul lucrării. Datorită interesului de care s-a bucurat în epocă, ea a fost publicată în patru ediţii, până la sfârşitul secolului al XVI-lea. Bonfioni a mai lăsat traduceri din Philostratos, Herodianus şi Hermogenes, precum şi câteva Orationes şi Epistplae33.

Alături de Bonfini, la curtea lui Mathias Corvin sau a succesorilor săi, şi-au mai desfăşurat activitatea şi alţi umanişti italieni sau cu studii în Italia. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai regelui Ungariei a fost umanistul italian Galeotto Marzio, care ne oferă informaţii despre originea românească a lui Ioan de Hunedoara34. Petrus Ransanus (1420-1492), născut la Palermo, episcop de Luceria (1478), în anul 1488 a fost trimis de regele Ferdinand l al Neapolelui ca ambasador la curtea lui Mathias Corvin. După exemplul lui Bonfini, Petrus Ransanus a redactat o istorie a Ungariei în care cuprins şi o scurtă descriere a Transilvaniei35. Raffaelo Maffei zis Volterrano (1451-1522) s-a născut la Voltera în Toscana. Intre 1477 şi 1480 1-a însoţit pe cardinalul de Aragon în Ungaria, unde acesta fusese numit legat apostolic. A vizitat în numeroase rânduri Transilvania. Intrând în contact direct cu realităţile etnice de aici, el a susţinut în lucrările sale latinitatea românilor36. Felix Petancic sau Petancius (c.1445-p. 1517), născut la Raguza, din anul 1487 lucrează la Biblioteca Corviniană având sub conducerea sa 30 de copişti şi miniaturi şti. Părăseşte Buda în 1490 la moartea lui Mathias Corvin. Din 1501 reapare în serviciul regelui Wladislaw II, consacrându-se din nou copierii manuscriselor, lucrând el însuşi ca miniaturist. Nicolaus Olahus 1-a apreciat ca pictor foarte priceput şi cunoscător al limbilor latină, greacă, caldaică şi arabă37.

Căi de pătrundere a influenţelor culturale italiene în Transilvania.

Una din principalele căi de pătrundere a culturii italiene în Transilvania a fost trimiterea de studenţi la celebrele universităţi din Italia, al Padova, Bologna, Pavia, Ferrara sau Roma. Dintre acestea, cele mai frecventate centre de către tinerii din Transilvania, ca şi din Ungaria de altfel, au fost Padova, Bologna şi Roma. Astfel, numeroşi membri ai clerului catolic, ca şi mulţi cancelari şi notari, şi-au făcut studiile în aceste universităţi încă din secolul al XIV-lea. Universităţile italiene erau atractive, atât prin spiritul destul de larg de toleranţă de care dădeau dovadă, cât şi prin obiectele de studiu pe care le ofereau. Astfel, la Bologna se studia în plus dreptul roman, iar la Padova şi ştiinţele naturii, încât tinerii care învăţau aici îşi însuşeau o cultură complexă nu numai teologică sau scolastică. Semnificativ este faptul că în secolele XIV-XV majoritatea studenţilor urmează cursurile de drept canonic, ajungând apoi prepoziţi, canonici sau chiar episcopi38.

Asupra originii acestor studenţi este greu să ne pronunţăm cu exactitate pe baza informaţiilor limitate de care dispunem, referitor la această problemă. Considerăm însă că în marea lor majoritate aceştia au fost maghiari şi saşi, atât datorită restricţiilor impuse românilor, cât şi faptului cert că cei mai mulţi dintre ei poartă nume maghiare sau germane. Astfel, între tinerii transilvăneni care au studiat la universitatea din Padova în secolul ai XV-lea apar menţionaţi: Johannes Megirling din Sibiu, doctor în medicină (1418), doctorii în drept canonic Ioan Vitéz, viitorul episcop şi umanist, Michael Ungarus din Lipova (1448), Georgius Zas Ungarus „canonicus ecclesiae Transilvaniae” (1448), Stephanus Ungarus de Transilvania (1468), Matei Rhedel din Braşov (1472), Petrus Bogosy din Satu Mare (1472), Tristan Gutterman (1476) şi alţii39. Nu este totuşi exclus, ca între studenţii ardeleni din Italia să fi fost şi români, deoarece unii dintre ei nu apar cu nume de familie, ci doar cu indicaţia „de Transilvania” sau „Transylvanus”. Cu o astfel de indicaţie sunt menţionaţi la Padova în secolul al XV-îea: Petrus de Cibinio de Transilvania (1476), Ioannes de Transilvania (1484) sau Paulus Transylvanus (1500)40.

Un aspect interesant al relaţiilor culturale italo-transilvane priveşte tiparul şi editarea de carte. în tipografiile din peninsulă au lucrat şi meşteri originari din aceste ţinuturi, s-au tipărit cărţile unor autori din aceste regiuni şi au fost aduse litere pentru tiparniţele de aici.

În secolul al XV-lea, deşi în teritoriile româneşti nu s-au tipărit incunabule (cărţi imprimate între 1455-1500), numeroşi meşteri tipografi, îndeosebi din Transilvania, au lucrat în tipografii de incunabule din Italia, între aceştia, Thomas Septemcastrensis din Sibiu a lucrat între 1472 şi 1473 la Mantova; un deceniu mai târziu, meşterul loan Francisc, din Braşov, a lucrat în tipografia de la Modena, călugărul franciscan Bernard Secuiul (Bernardus Siculus), numit şi Bernard de Dacia, şi-a desfăşurat activitatea de tipograf la Neapole; cel mai mare tipograf ardelean de incunabule, Andrei Corvus, din Braşov, a lucrat la Veneţia41.

În Italia au fost de asemenea tipărite şi unele cărţi ale unor autori din Transilvania. Între aceştia, amintim numai lucrarea lui Mirabilius Nicolaus de ex Septem Castris, Disputatio, publicată la Florenţa în anul 148942.

În concluzie, legăturile culturale italo-transilvane, produse pe fondul includerii Transilvaniei în sistemul politic şi religios apusean s-au dezvoltat de timpuriu, începând din secolul al XI-lea, pentru a atinge un nivel superior de dezvoltare în perioada secolelor XIV-XV, în contextul dezvoltării şi iradierii în spaţiul european a Umanismului şi Renaşterii italiene. Ele au beneficiat, atât de susţinerea unor personalităţi politice, religioase şi de cultură autohtone, cât şi italiene, care au activat în Ungaria şi Transilvania. Totodată, învăţământul, prin studenţii originari din Transilvania, cât şi tiparul, prin meşterii transilvănenei care au practicat în Italia au constituit alte căi importante de pătrundere a elementelor de cultură italiană în spaţiul intracarpatic.

     

Prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ

 ABREVIERI

AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice.

Acta MN = Acta Musei Napocensis.

AHA = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca.

AIÎN = Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj.

ARBSH = Academie Roumaine. Bulletin de la Section Historique.

Hurmuzaki, 1/2, II/l = Documente privitoare la istoria românilor culese de E. de Hurmuzaki, vol. I, partea 2: 1346-1450.vol. II, partea 1: 1451-1575, Bucureşti, 1890-1891.

MA = Mitropolia Ardealului.

MI = Magazin Istoric.

RC = Revista Catolică.

RdI = Revista de Istorie.

RESEE = Revue des Etudes Sud-Est Europeennes.

SIB = Studii de Istorie a Banatului.

 NOTE

1 Pentru detalierea acestui subiect, vezi: V. Mărculeţ. Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene ci Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 226-235.

2 Legenda major. Vita Sancti Gerardi, Moresanae ecclesiae episcopi ţ!046 (Viaţa Sfântului Gerard de Cenad), l, in I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Banatului, Timişoara, 1980, p, 22-23, 39-40.

3 Ibiaem, 4, în loc. cit., p. 24,41.

4 Ibidem, 13,în/oc. cit.,p. 32,49.

5 Ibidem, 18, în loc. cit, p. 36-37, 53.

6 Rogerii, Carmen miserabile (Rogerius, Cântecul de jale), în G. Popa-Lisseanu, Fontes Hisîoriae Daco-Romanorum (Izvoarele istoriei Românilor), voi. V, Bucureşti, 1935, p. 21-97; Cf. G. Popa-Lisseanu. Românii în izvoarele istorice medievale, Bucureşti, 1939, p. 198 şi pass; Idem, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, în AARMSI, s. HI, t. XXIII, 1941, p. 226-231.

7 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, Ţările Române si Italia până la 1600, Bucureşti, 1972, p. 172; Istoria României, voi. U, Bucureşti, 1962 p. 694-698.

8 Ibidem.

9 L Haţegan, Filippo Şcolari. Un condotier italian pe meleaguri dunărene (format electronic), p. 69-70 (în continuare: Filippo Şcolari).

10 C. Mureşan. loan de Hunedoara şi vremea sa. Bucureşti, 1957, p. 70-99 (în continuare: Ioan de Hunedoara). Idem: Iancu deHunedoara, Bucureşti; 1968, p. 48-49.

11 Idem, Iancu de Hunedoara, p. 47,

12 Fr. Pali, Relazioni di Giovanni di Hunedoara con l ‘Italia negii anni 1452-1453. 1-I1: Documenti, în RESEE, Xffl, 1 975: 3-4, p. 453-478, 559-594; C. Mureşan, loan de Hunedoara, p. 70-99, 110-115, 183-194.

13 G. Vasari, Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor, voi. H, Bucureşti, 1968: p. 1 19-120, unde prezintă succint activitatea lui Benedetto da Maiano, la curtea Ungariei; p. 144, unde contestă prezenţa lui Filippo Lippi la curtea lui Mathias Corvin.

14 G. Lăzărescu. N. Stoicescu, op. cit., p. 81-82, 265-266.

15 Ibidem, p. 81.

16 lbidem,p. 81-82.

17 Ibidem, p. 173.

18 Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolaie Românul}. Texte alese, ed, I.S. Firu, C. Albii, Bucureşti, 1968, p. 43.

19 Ibidem.

20 Pentru întreaga activitate a lui Filippo dei Şcolari, vezi: I. Haţegan, Filippo Şcolari, p. 9-76; A. Armbruster, Un aliat italian al domnilor români: Pippo Spano, în MI, XI, 1977, 2(1 1 9), p. 43-44 (în continuare: Pippo Spano): N. lorga, Istoria românilor, vol. III: Ctitorii. Bucureşti. 1993. p. 269-278; Viorica Pervian, Lupta antiotomană la Dunărea de Jos în anii 1422-1427, în AHA, Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984, p. 85-115.

21  G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit., p. 64; A. Armbruster, Pippo Spano, p. 43; I. Haţegan. Filippo Şcolari, p. 68-76.

22 Hurmuzaki, 1/2, p. 531 , doc. CCCCXLI; Cf. T. Tripcea, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în SIB, L 1 969, p. 30.

23 I. Haţegan, Filippo Şcolari, p. 61-63; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit, p. 64-65; A. A. Armbruster, Pippo Spano, p. 43-44.

24 Idem, Bananii şi începuturile luptei antiolomane (1389-1426). Rolul lui FU ippo Şcolari, înRdl, 31, 1978, 6, p. 1038 (în continuare: Rolul lui Filippo Şcolari).

25 Ibidem.

26 A. Armbrusîer. Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Bucureşti, 1993, p. 55-56; M. Baffi, La românită della e gli umanişti italieni, în L ‘Ossen>atore Romano, 256 (32.633), 3 noiembrie 1967, p. 6; Idem, La Latinita dei romeni negii studi cinquecenteschi, în L’Osservatore Romano, 282 (32.659), 6 decembrie 1967, p. 6; Beatrice Daicoviciu, Mărturii apusene despre latinitatea şi continuitatea românilor (secolele XV -XVIII) , înActaMN, V, 1968, p. 204-205.

27 I. Haţegan, Rohtl lui Filippo Şcolari, p. 1038; G. Vasari, op. cit., I, p. 350; II, p. 50.

28 Ibidem’. Cf. Idem. Filippo Şcolari, p. 55-66.

29 Ibidem

30 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit, p. 173.

31 Călători străini despre Ţările Române, voi. I, îngrijit de M. Holban, Bucureşti. 1968, p. 67-73 (în continuare: Calatori străini, I); I. Lupaş, Rolul episcopului Gheorghe Lepeş din Alba Mia şi inchizitorul lacob de Maronia în răscoalele ţărăneşti din anii 1437-1438, în MĂ, IV, 1959, 1-2, p. 116-118; Şt Pmcu, Bobâlna, Bucureşti, 1957, p. 90-94.

32 Hurmuzaki, II/l , p. 56-58, doc. XTV-XLVÎ: Şt. Lupşa, Catolicismul si românii din Ardeal şi Ungaria, până la anul 1456, Cernăuţi, 1929, p. 102; M. Theodorian-Carada, SfântulIloan Capistrano, RC, HI, 1914, p. 577-588: IV, 1915, p. 164-187; G. Lăzărescu, N.Stoicescu, op. cit, p. 75-76.

33 Călători străini, L p. 480-483; C. Isopescu, Notizie intorno ai Romeni nella letteratura geografica italiana dei cinquecento, în ARBSH, XVI, 1929. p. 17-19; D. Onciul, Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale, în loc. cit., p. 263-264; B. Daicoviciu, op. cit, p.207-208.

34 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit. , p. 77-78.

35 Călători străini, I,  p. 435-439.

36 C. Isopescu, op. cit., p. 1-12; A. Lapedatu, Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării Româneşti, în AÎÎN. II. 1923 (1924), p. 292.

37 Călători străini. I, p. 440-444.

38 G. Lăzârescu: N. Stoicescu, op. cit, p. 195.

39 Ibidem,p. 195-196.

40 Ibidem. p. 196.

41 Şt. Pascu. Meşteşugurile în Transilvania până in secolul XVI, Bucureşti, 1956, p. 230; D. Simionescu, Gh. Buluţă, Pagini din istoric, cărţii româneşti. Bucureşti, 1981, p. 22.

42 G. Lăzărescu, N. Stoicescu, op. cit, p. 198.