România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Eminescu şi Ardealul

 Precuvântare (1) – Nu sunt eminescolog. Asta nu înseamnă că n-am încercat să descifrez complexul de factori psihologici, socio-politici, spirituali şi culturali care i-au marcat destinul în mod atât de tragic, socotindu-l eu ca pe cel mai profund gazetar şi patriot român al cărui scris a izvorât dintr-o cunoaştere pluridisciplinară a fenomenului românesc, colorată de dragoste adâncă, responsabilă pentru ţară şi destinul ei, întregul complex psihomoral făcându-l imbatabil atunci când se puneau la cale tranzacţiuni pe seama României, pe care el o trata în gazetăria de geniu ca pe un întreg în devenire, cu toate că Banatul, Crişana, Transilvania şi Bucovina stăteau încă sub stăpânirea imperiului bicefal Austro-Ungar, iar Basarabia sub cnutul ţarist, ambele stăpâniri încercând prin toate mijloacele deznaţionalizarea autohtonilor.

Precuvântare (2) – Am băgat de seamă că atunci când se fac referiri la Eminescu şi Ardeal, acestea capătă un fel de iz turistic, cu popasuri ba la Blaj, ba la Oraviţa, ba ici, ba acolo. Unele din aceste popasuri au fost imortalizate prin plăci comemorative fixate pe zidul clădirilor care l-au adăpostit. Notabilă aducere aminte şi cinstire postumă.

Îmi îngădui o cu totul altă rememorare a modulului istoric Eminescu-Ardeal. Una politică, de expresie naţională integratoare, vizionară, plină de patos, care a cântărit greu în destinul lui, conducând, mai întâi la asasinarea civică, mai apoi la asasinarea lui fizică.

Am amănunţit tema într-un lung serial publicat de gazeta „Jurnal giurgiuvean”, reluat de lunarul de mare tiraj „Santinela”.

O scurtă punere în temă: Pentru Eminescu Ardealul a fost temă majoră a gazetăriei, pe care eu o numesc marea lui operă politică naţională. Iată  câteva titluri: România şi Austro-Ungaria; Influenţa  austriacă asupra românilor din principate; Autonomia Ardealului; Drepturile românilor din monarhia habsburgică; Pretenţiuni maghiare.

În toate articolele lui, fie de sinteză istorică, fie polemice privind Ardealul, Eminescu dovedeşte o vastă cunoaştere a diplomaţiei imperiale, socială, spirituală, istorică a temei, mergând până la tratate secrete, corespondenţa particulară a vârfurilor politice, congrese arheologice, geostrategii habsburgice, legiuiri, ordine de cancelarie, o documentare de arhivar lacom de totalitate, pe care geniul lui a topit-o în sinteze publicistice de mare actualitate şi astăzi.

Autonomia Ardealului (Timpul, 4 noiembrie 1882) … „ceeace n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană, vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare?... Între mijloacele de a înlătura pe Români dela viaţa politică, cel mai de căpetenie e legea electorală excepţională… Tot odată guvernul se sileşte prin legi agrarie a aduce pe Român la sapă de lemn… Şi deasupra acestei mizerii, produse în mod artificial de către înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei…”

Pretenţiuni maghiare (Timpul, 15 iunie 1883) „Civilizaţiunea ungurească este egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă române tot zero… poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când Românii pretind a vedea în ei adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersides din Iliada lui Homer.”

Ne întoarcem în timp la „Convorbiri literare” din 1 august 1876, unde Eminescu publică „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, din care citez: … „Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipsite şi vecinic în discordie, are nevoie de un element internaţional fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol, ca şi în Boemia, în Galiţia, ca şi în Transilvania. Acest om pur cosmopolit, per excelentiam, a fost pentru această ambiţioasă  Casă preotul catolic. Din punct de vedere austriac ar fi nedrept însă a pretinde că Austria să ne cruţe pe noi. Pentru orice patriot  austriecesc e o datorie de a deschide porţile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi şi desfacerea mărfurilor sale… atacând prin agenţi economici nu forma statului, ci pe fiecare membru în parte"… (Prezentul îl confirmă strălucit pe gazetarul de geniu).

Societatea „Carpaţii”, Eminescu şi „Monstruoasa coaliţie”

„Carpaţii”, societate cultural-patriotică, înfiinţată simbolic de ziua Unirii, în 24 ianuarie 1882. Scop programatic: unirea politică şi culturală a tuturor românilor de pe teritoriul dacic. Avea în epocă 20.000 de membrii activi. Mulţi ardeleni trăitori în Vechiul Regat, bucovineni, basarabeni. Eminescu era de departe cel mai incendiar orator, unionist înflăcărat. Nu zic că sub acoperirea denumirii de societate cultural-patriotică membrii ei nu se pregăteau şi paramilitar. Idealul unirii Ardealului cu Vechiul Regat a alarmat atât diplomaţia austro-ungară, cât şi serviciile speciale ale imperiului. Societatea a constituit unul din obiectivele principale de supraveghere ale ambasadorului Austruo-Ungariei la Bucureşti, baronul von Mayr. Considerat factor de influenţă principal, serviciile secrete imperiale îi ataşează lui Eminescu un agent permanent de urmărire, F. Lachman şi un informator-provocator plătit, pseudoziaristul Grigore Ventura. „Monstruoasa coaliţie”, cum a fost numită în epocă înţelegerea dintre conservatori şi liberali, milita în secret pentru o alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania lui Bismarch, având sprijinul [interesat al] regelui Carol I. Politica externă a Monstruoasei coaliţii s-a materializat prin tratatul secret [tratatul de alianţă română-austro-ungar,  la care Germania a aderat în aceeaşi zi, a fost semnat la Viena, la data de 18/30 oct. 1883, în cel mai strict secret] care stipula că partea română se va abţine de la orice demers pentru unirea cu românii din Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş şi Bucovina. Implicit, guvernanţii erau obligaţi la măsuri poliţieneşti drastice pentru a înăbuşi în România manifestările unioniste şi antiimperiale. Trebuia desfiinţată societatea „Carpaţii” şi anulat social Eminescu, corifeul ei înflăcărat. „Carpaţii” a fost desfiinţată printr-un asalt dat de poliţie. Eminescu a fost anulat ca cetăţean şi gazetar prin complotul patronat de Titu Maiorescu.

În loc de concluzie. Rădăcinile ideologice ale Marii Uniri, înfipte în deceniile 6,7 şi 8 ale secolului al 19-lea, au în Eminescu pe cel mai reprezentativ exponent. Gazetăria lui legată de Ardeal este exemplară ca tratate polidisciplinară  a temei şi vizionară ca perspectivă istorică. A ne limita să-l legăm pe Eminescu de Ardeal doar prin periplul de drumeţ, înseamnă a sărăci tema de marile ei valori politice şi spirituale, sintetizate cu geniu în gazetăria de înalt şi exemplar patriotism semnată de el. Devenită ţintă a tuturor duşmanilor României de ieri şi de astăzi, pentru a surpa unitatea moral-spirituală a intelighenţei responsabilă de destinele neamului, pulverizând-o în pseudocultura de tip Coca-Cola, cosmopolită, acefală, coborâtă la nivelul sexului şi al rigolei de mahala insalubră.

Eminescu şi Ardealul, binom dinamic cu valenţe veşnic pilduitoare pentru români.

Ioan Cota Elie Damian Domsa Mihail Strajan Stefan Cacoveanu

                                         Radu Teodoru

                                         Grădiştea pe Argeş