|
Eminescu
şi Ardealul
Precuvântare (1) –
Nu sunt eminescolog. Asta nu înseamnă că n-am încercat să
descifrez complexul de factori psihologici, socio-politici, spirituali
şi culturali care i-au marcat destinul în mod atât de tragic,
socotindu-l eu ca pe cel mai profund gazetar şi patriot român al cărui
scris a izvorât dintr-o cunoaştere pluridisciplinară a
fenomenului românesc, colorată de dragoste adâncă, responsabilă
pentru ţară şi destinul ei, întregul complex psihomoral făcându-l
imbatabil atunci când se puneau la cale tranzacţiuni pe seama României,
pe care el o trata în gazetăria de geniu ca pe un întreg în
devenire, cu toate că Banatul, Crişana, Transilvania şi
Bucovina stăteau încă sub stăpânirea imperiului bicefal
Austro-Ungar, iar Basarabia sub cnutul ţarist, ambele stăpâniri
încercând prin toate mijloacele deznaţionalizarea autohtonilor.
Precuvântare
(2) – Am băgat de
seamă că atunci când se fac referiri la Eminescu şi
Ardeal, acestea capătă un fel de iz turistic, cu popasuri ba la
Blaj, ba la Oraviţa, ba ici, ba acolo. Unele din aceste popasuri au
fost imortalizate prin plăci comemorative fixate pe zidul clădirilor
care l-au adăpostit. Notabilă aducere aminte şi cinstire
postumă.
Îmi îngădui
o cu totul altă rememorare a modulului istoric Eminescu-Ardeal. Una
politică, de expresie naţională integratoare, vizionară,
plină de patos, care a cântărit greu în destinul lui, conducând,
mai întâi la asasinarea civică, mai apoi la asasinarea lui fizică.
Am amănunţit
tema într-un lung serial publicat de gazeta „Jurnal giurgiuvean”,
reluat de lunarul de mare tiraj „Santinela”.
O scurtă
punere în temă:
Pentru Eminescu Ardealul a fost temă majoră a gazetăriei,
pe care eu o numesc marea lui operă politică naţională.
Iată câteva titluri: România
şi Austro-Ungaria; Influenţa
austriacă asupra românilor din principate; Autonomia
Ardealului; Drepturile românilor din monarhia habsburgică; Pretenţiuni
maghiare.
În toate
articolele lui, fie de sinteză istorică, fie polemice privind
Ardealul, Eminescu dovedeşte o vastă cunoaştere a diplomaţiei
imperiale, socială, spirituală, istorică a temei, mergând
până la tratate secrete, corespondenţa particulară a vârfurilor
politice, congrese arheologice, geostrategii habsburgice, legiuiri, ordine
de cancelarie, o documentare de arhivar lacom de totalitate, pe care
geniul lui a topit-o în sinteze publicistice de mare actualitate şi
astăzi.
Autonomia
Ardealului (Timpul, 4
noiembrie 1882) … „ceeace n-au putut face cultura bizantină sau
cucerirea otomană, vor face ungurii prin societăţi de
maghiarizare?... Între mijloacele de a înlătura pe Români dela viaţa
politică, cel mai de căpetenie e legea electorală excepţională…
Tot odată guvernul se sileşte prin legi agrarie a aduce pe Român
la sapă de lemn… Şi deasupra acestei mizerii, produse în mod
artificial de către înţelepciunea de stat maghiară, mai
vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei…”
Pretenţiuni
maghiare (Timpul, 15
iunie 1883) „Civilizaţiunea ungurească este egală cu
zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă române tot
zero… poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile
încât ne vine a râde când Românii pretind a vedea în ei adversari
serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersides din Iliada lui
Homer.”
Ne întoarcem în
timp la „Convorbiri literare” din 1 august 1876, unde Eminescu publică
„Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, din
care citez: … „Austria există prin discordia popoarelor sale.
Pentru a le ţine vecinic lipsite şi vecinic în discordie, are
nevoie de un element internaţional fără patrie proprie, fără
naţionalitate, fără limbă, de un element care să
fie acasă în Tirol, ca şi în Boemia, în Galiţia, ca
şi în Transilvania. Acest om pur cosmopolit, per excelentiam, a fost
pentru această ambiţioasă
Casă preotul catolic. Din punct de vedere austriac ar fi
nedrept însă a pretinde că Austria să ne cruţe pe
noi. Pentru orice patriot austriecesc
e o datorie de a deschide porţile Orientului pentru colonizarea
prisosului copiilor săi şi desfacerea mărfurilor sale…
atacând prin agenţi economici nu forma statului, ci pe fiecare
membru în parte"… (Prezentul îl confirmă strălucit pe
gazetarul de geniu).
Societatea
„Carpaţii”, Eminescu şi „Monstruoasa coaliţie”
„Carpaţii”,
societate cultural-patriotică, înfiinţată simbolic de ziua
Unirii, în 24 ianuarie 1882. Scop programatic: unirea politică
şi culturală a tuturor românilor de pe teritoriul dacic. Avea
în epocă 20.000 de membrii activi. Mulţi ardeleni trăitori
în Vechiul Regat, bucovineni, basarabeni. Eminescu era de departe cel mai
incendiar orator, unionist înflăcărat. Nu zic că sub
acoperirea denumirii de societate cultural-patriotică membrii ei nu
se pregăteau şi paramilitar. Idealul unirii Ardealului cu
Vechiul Regat a alarmat atât diplomaţia austro-ungară, cât
şi serviciile speciale ale imperiului. Societatea a constituit unul
din obiectivele principale de supraveghere ale ambasadorului
Austruo-Ungariei la Bucureşti, baronul von Mayr. Considerat factor de
influenţă principal, serviciile secrete imperiale îi ataşează
lui Eminescu un agent permanent de urmărire, F. Lachman şi un
informator-provocator plătit, pseudoziaristul Grigore Ventura.
„Monstruoasa coaliţie”, cum a fost numită în epocă înţelegerea
dintre conservatori şi liberali, milita în secret pentru o alianţă
cu Austro-Ungaria şi Germania lui Bismarch, având sprijinul
[interesat al] regelui Carol I. Politica externă a Monstruoasei coaliţii
s-a materializat prin tratatul secret [tratatul de alianţă română-austro-ungar,
la care Germania a aderat în aceeaşi zi, a fost semnat la
Viena, la data de 18/30 oct. 1883, în cel mai strict secret] care stipula
că partea română se va abţine de la orice demers pentru
unirea cu românii din Banat, Crişana, Transilvania, Maramureş
şi Bucovina. Implicit, guvernanţii erau obligaţi la măsuri
poliţieneşti drastice pentru a înăbuşi în România
manifestările unioniste şi antiimperiale. Trebuia desfiinţată
societatea „Carpaţii” şi anulat social Eminescu, corifeul ei
înflăcărat. „Carpaţii” a fost desfiinţată
printr-un asalt dat de poliţie. Eminescu a fost anulat ca cetăţean
şi gazetar prin complotul patronat de Titu Maiorescu.
În loc de
concluzie. Rădăcinile
ideologice ale Marii Uniri, înfipte în deceniile 6,7 şi 8 ale
secolului al 19-lea, au în Eminescu pe cel mai reprezentativ exponent.
Gazetăria lui legată de Ardeal este exemplară ca tratate
polidisciplinară a temei
şi vizionară ca perspectivă istorică. A ne limita să-l
legăm pe Eminescu de Ardeal doar prin periplul de drumeţ, înseamnă
a sărăci tema de marile ei valori politice şi spirituale,
sintetizate cu geniu în gazetăria de înalt şi exemplar
patriotism semnată de el. Devenită ţintă a tuturor duşmanilor
României de ieri şi de astăzi, pentru a surpa unitatea
moral-spirituală a intelighenţei responsabilă de destinele
neamului, pulverizând-o în pseudocultura de tip Coca-Cola, cosmopolită,
acefală, coborâtă la nivelul sexului şi al rigolei de
mahala insalubră.
Eminescu şi
Ardealul, binom dinamic cu valenţe veşnic pilduitoare pentru români.
 |
 |
 |
 |
| Ioan Cota |
Elie Damian Domsa |
Mihail Strajan |
Stefan Cacoveanu |
Radu Teodoru
Grădiştea pe Argeş
|
|
