România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Ideea de romanitate şi dacism în gândirea eminesciană

Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei naţionale precum şi în cultura românească, a unor idei forţă, între care cea a originii daco-romane (şi, în corelaţie cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală. Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinând seama, îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a numeroase denaturări a adevărului istoric ce s-au manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului român, pentru independenţă si unitate statală.

Nu este întâmplător că poetul quintesenţial al sufletului românesc, Mihai Eminescu - “omul deplin al culturii româneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză ale poporului român şi ale sufletului românesc, el plănuia vaste epopei sau drame istorice despre confruntarea şi simbioza daco-romană; epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu Dacia; iar Dochia este o vrăjitoare tânără, Ogur - cântăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.

Plecând de la ideea că inegalabila altitudine a poetului naţional “nu derivă dintr-o simplă calitate a spiritului său, ci dintr-un raport constant în care se află cu poporul şi care-1 face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei naţionale în gândirea şi opera poetului „însetat de origini în toate întrebările de existenţă şi de gândire, pe care şi le punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii Dacii, asupra căreia s-a oprit în repetate rânduri”1, căci timpul Daciei lui Decebal “atingea în gândul lui Eminescu o plenitudine de vârstă de aur şi se investea cu o valoare mitică ce ridica faptul istoric într-o zonă de semnificaţii superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n-ar fi căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la începuturi, al mitului, care rămâne veşnic tânăr, veşnic egal cu sine, generând una după alta paradigme asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată pentru totdeauna”2. Există în concepţia poetico-filozofică a lui Eminescu despre istoria naţională şi originile poporului un gând al organicităţii, despre calitatea timpului istoric, despre naşterea unui neam, care “nu putea să se producă printr-un accident... ci ca un proces de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”3.

Ca unul dintre cei mai mari romantici europeni, Eminescu şi-a vitalizat poezia cu seve nemuritoare ale mitului românesc. De foarte tânăr a schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dând în introducere această explicaţie: “Creaţiunea pământului după o mitologie proprie română. Amintind acest proiect cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen Todoran scria: “Din «mitologia proprie română» Eminescu va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor reprezentări din care folclorul românesc se întreţine, la rândul lui, în miturile cosmogonice…”4

Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii Zeiţe a Pământului în care pământul este însăşi viaţa, o unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat la epopeea română ne duce la “cea mai veche vârstă istorică a poporului român”, care este vârsta dacică, pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază autohtonă a Zeiţei Mame - Zâna Dochia. Mitul poetic al lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului român. Dochia este plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei naturi dacice, drumul ei este presărat cu “florile de aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul istoric, “în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui şi lăcaşul lunii întrucât în reprezentarea mitologică, răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează începuturile lumii... Istoria dacilor, pentru Eminescu, începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca revărsare a însuşi principiului existenţei în formele pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia este o personificare a Daciei... şi fiindcă e vorba în simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului român, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe pământul vechii Dacii”5.

Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să emigreze împreună cu Dacii rămaşi, dar imaginea şi apoi ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe, probabil pe muntele Ceahlău. Mitul naţional al Dochiei (unul din cele patru mituri fundamentale ale universului cultural românesc) - ne spune G. Călinescu, era foarte prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a părăsit proiectele dacice, dar stăruia în conştiinţa sa torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea unui ciclu de drame din istoria românilor. După cum spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie (Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi dramaturgi români, care priveau istoria mai mult anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi. Două, în special, sunt punctele lui de perspectivă: fatalismul psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi timp intens universală... Eminescu plănuia să scrie un Dodecameron dramatic, un ciclu de tragedii, începând cu Dragoş Vodă. Aici ar fi intrat şi tragedia despre Ştefan cel Mare, pe care din depărtare îl speria spectrul lui Rareş. Un alt proiect cu Petru Rareş s-ar fi intitulat: Cel din urmă muşatin.

Alexandru Lăpuşneanu, care se pretindea şi el un muşatin, face obiectul unei încercări de dramă din epoca plinătăţii talentului, în care sunt prefigurate momente din Scrisoarea III. Domnul e o fire machiavelică şi disimulată... Blestemul atrizilor şi shakesperianismul au trecut asupra lui. Poetul plănuia o Doamnă Chiajna, care, şi ea, era o muşatină.

De altminteri, genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii, atât în opera sa poetică, cât şi în cea publicistică; el a consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a provinciilor româneşti aflate sub dominaţie străină “îi erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele, memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate naţională.

Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de marele poet patriot în revista “Convorbiri literare: “asupra lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de  continuitate. Pornind de la întrebarea “stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită, demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei populaţiei daco­române sprijinindu-se şi pe argumentele aduse de lucrarea lui Jung. Eminescu găseşte interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea continuităţii românilor cu situaţii similare din istoria altor popoare, evocate de autorul german - Retoromanii, Grecii moderni s.a. El apreciază contribuţia lui Jung, efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch. Engel şi Rosler6).

Ripostând virulent şi în acelaşi timp argumentat la deformările de tot felul privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, M. Eminescu scria: “Românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor7. Conştiinţa sa patriotică, naţională despre originile nobile si vechimea neamului românesc reiese şi din aceste cuvinte: “Am fost, suntem şi vom fi veşnic români pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gândire...”8 El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul că, românii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor, milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.

Alături de conştiinţa romanităţii şi latinităţii, opera eminesciană evocă cu mândrie originea noastră dacică, dovada acestei idei dominante în planul gândirii sale fiind poezia “Rugăciunea unui dac”. Putem spune că poporul român a moştenit de la daci virtuţile de vitejie, eroism, hărnicie si dragoste pentru pământul natal, de la romani structura fundamentală a limbii şi fondul principal de cuvinte, numeroase moravuri şi obiceiuri, o extraordinară capacitate de organizare socială, statală, de asimilare şi sinteză culturală9.

Alternativa ideii de romanitate cu a celei dacice, o constituie trăsătura specifică dominantă în manifestările atât de variate ale conştiinţei naţionale a românilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor, în toate perioadele de evoluţie ale neamului românesc pe coordonatele timpului.

Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea lor, stârpea dacică ori cea romană, ambele punându-şi amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a poporului român.

Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor stârpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi.

În sprijinul concluziei noastre vin numeroase opinii ale celor mai străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii naţionale a românilor. Astfel, Mihai Eminescu, neîntrecutul poet patriot scria sugestiv: “Daci sau Romani, Romani sau Daci: e indiferent, suntem Români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebuit să fim; voiam să fim ceea ce suntem – Români”10.

G. Călinescu s-a pronunţat întotdeauna pentru o abordare echilibrată şi obiectivă a celor două surse polare ale originii neamului nostru şi anume romanitate-dacism. El considera că orice exagerare într-o direcţie sau cealaltă, într-un sens sau celălalt, aşa cum s-au manifestat în decursul istoriei, se răsfrânge defavorabil asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei ca si a existenţei noastre milenare în spaţiul geografic carpato-danubian.

“Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dând însă impresia că suntem tineri”11, în sensul că existenţa poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în Dacia, “şi neglijând substanţa medulară”12, respectiv obârşia noastră geto-dacică cu rădăcini adânci în istorie, datând cu milenii înainte de contactul cu romanitatea.

Călinescu ţine să sublinieze, în mod necesar, că “Noi suntem romani, ca francezii galo-romani”13, în sensul dualităţii daco-romane a originii noastre, cu notele de etnicitate neschimbătoare esenţialmente “primind limba şi cultura latină”14.

Autorul studiului Specificul naţional, la care ne referim, subliniază în concluzie că în fond, “suntem geţi şi e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-1 continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice”15.

Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul român, “cu o istorie fascinantă”16, cum sublinia si Karl Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres Internaţional (Bucureşti, august, 1980), “chiar dacă ar dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s-ar desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată, constituită din poezie şi dans şi cântec şi arhitectură şi scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei care au fost, despre faptele şi duhul lor”şi care-şi au originea în daco-romanitate.

În concluzie, cele mai de seamă spirite ale neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei româneşti au înţeles cât de importantă este pentru identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea, obârşiei de certă nobleţe a poporului român, în sensul manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atât de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult decât o lecţie dintr-un manual de istorie, ce face parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul naţiunilor europene.

Academician Constantin Marinescu,

Pro f. Elena Chiriac Leonte

Doctor Elena Marinescu

Note:

1  Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu - Cultură şi creaţie, Editura “Eminescu”, 1976, p. 15.

2  Ibidem, p.17.

3  Ibidem.

4  Eugen Todorau. Mihai Eminescu. Epopeea română, Editura “Junimea”, Iaşi, 1981, p. 35-36.

5  Eugen Todoran, Op.cit. pp. 52, 53-54.

6  Apud Gh. Bulgăr, Repere fundamentale: latinitatea, continuitatea, originalitatea limbii române, în vol. Omagiu lui Constantin Dragan, Editura “Nagard”, Roma, 1988,p.l08.

7  V. Nichita, Unitatea naţională în viziunea poetului M, Eminescu, “Cronica”, nr. 3(833) din 15.1.1982.,

8  Ibidem

9 George Călinescu, Specificul naţional, în vol.  Carmen Seculare Valachicum, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1979, pp.75-78.

10 Vasile C. Nichita. loc.cit.

11 G. Călinescu, Specificul naţional, în vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de Vasile Netea, Editura “Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-76.

12  Ibidem.

13  Ibidem.

14  Ibidem.

15  Ibidem.

16         K. Erdmann, Cuvântare rostită la deschiderea celui de-al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice, Bucureşti, 1980, “Buletin quotidien”, nr. 1/1980, p.l.