România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ilustrarea cauzelor răscoalei din 1907, în rapoartele judecătorilor de instrucţie către Procurorii Generali ai Curţilor de Apel şi către Ministrul de Justiţie

România

Judecătorul de  Instrucţie al Trib. Iaşi, Cabinetul III Nr.   1676, 4 Iunie  1907

 

Domnule Procuror General, 1

Motivat de ordinul dv. nr. 1866/907, prin care ne cereţi să vă aducem ia cunoştinţă cele ce am constatat prin instrucţia noastră cu privire la caracterul răscoalelor ţărăneşti şi la cauzele cari au determinat, avem onoarea a vă raporta următoarele:

Cabinetului nostru de Instrucţie i-a căzut sarcina de a instrui răscoalele şi devastaţiunile întîmplate în comunele: Podul Iloaei, Bîrleşti, Bivolari, Holboca, Coada Stîncii, Golăeşti, Bosia, Mironeasa, din Judeţul Iaşi, osebit că noi am fost delegaţi de domnul Ministru de Justiţie să lucrăm ca Judecător de Instrucţie pe lângă Tribunalul Botoşani, unde noi am instruit devastaţiunea Tîrgului Burdujeni şi răscoalele din localităţile: Albeşti, Petreşti, Buimăceni, Corni, Grigoreşti şi Botoşanca.

Din cercetările, făcute de noi în toate aceste localităţi am căpătat ferma convingere că cauza hotărâtoare a răscoalelor este starea de extremă mizerie în care trăeşte marea majoritate a ţărănimei noastre, dar mai cu seamă sistemul nedrept de exploatare a muncei şi a nevoilor săteanului, întrebuinţat de marii cultivatori de moşii, mai ales decând cultivarea acestora a trecut de la proprietari la arendaşi.

E netăgăduit că ţăranul român are două mari nevoi: el e lipsit de pământ pentru hrană, şi de păşune pentru vitele sale. Tocmai aceste nevoi, marii cultivatori de moşii au ştiut să le exploateze în aşa mod, încât au izbutit să impună ţăranilor muncitori preţuri fabuloase de arendă pentru pământ şi condiţiuni de muncă excesiv de împovărătoare.

Acaparând în mâini întinderi enorme de pământ, lanţuri întregi de moşii… marii cultivatori au constrâns pe ţăranii de pe latifundiile lor să se supună în totul cerinţelor lor, dânşii neputând găsi refugiu în altă parte, căci cum zicea un sătean, în raţionamentul său simplu: "Două poşte de-i merge, tot de el dai".

Pentru falcea de pământ care pe arendaşul de moşii îl costă în bloc maximum 20-25 lei, când o subarendează individual ţăranilor cer exorbitanta sumă de 100-120 lei, iar pe unele locuri chiar şi până la 150 lei.

Pentru păşunatul unei perechi de boi pe vară, cere de la  ţăran până la 50 lei, iar a unei oi până la 4 lei 50 bani (jumătate valoarea animalului).

Mai greu e faptul că cei mai mulţi arendaşi nu voesc deloc să arendeze locuitorilor pământ pe bani gata, ci numai pe muncă, iar pentru a-i îndemna la aceasta le socoteşte preţul unei fălci arendate pe muncă drept 60 lei.

Pe de altă parte, însă, le impune, prin angajamente agricole, pentru o falcie arendată, o cantitate enormă de muncă şi cu nişte preţuri derizorii.

Aşa, în schimbul unei fălci de pământ, ţăranul trebue să presteze următoarele munci: 40 prăjini păpuşoi, prăşiţi întâia şi a doua oară, tăeţi, strânşi, desfăcuţi şi ridicaţi la coşer; o falcie şi jumătate, şi chiar două, de seceră, plus zece zile muncă cu palmele la orice 1-ar pune, sau zile de cărătură.

Şi trebue de notat că, toată această muncă, ţăranul trebue să o facă cu hrana sa, căci arendaşul, sau proprietarul, nu îi dă tain.

Evident că munca ce i se cere în schimbul pământului ce i se dă, este enorm de multă şi grea, din care cauză ţăranul, chiar cel mai viguros şi harnic, se găseşte mai totdeauna în imposibilitate materială de a o executa în întregime, căci trebue să ţinem seama că în cursul unei veri sunt zile de ploi şi intemperii, cari împedecă munca la cîmp, ş'apoi, afară de aceasta, ţăranul trebue să-şi mai lucreze şi ogorul său.

Cu chipul acesta, el rămâne dator cu rest de muncă pe anul viitor, în care caz proprietarul, sau arendaşul, îi socoteşte procente de întîrziere; dar, ce este mai fenomenal, restul de muncă neprestat i-1 încarcă la socoteală pe anul viitor, nu după preţul tocmelilor agricole, ci după preţul curent, sub pretextul că atât 1-a costat pe proprietar, sau arendaş, efectuarea acelui rest de muncă cu lucrători angajaţi.

Aşa, de pildă, dacă ţăranul a rămas dator pe anul viitor cu o jumătate  falce secere, apoi acest rest de muncă i-1 încarcă la partida lui, nu cu suma de 8 lei, (socotiţi a 16 lei falcia după preţul tocmelilor agricole), ci cu suma de 20 lei, adică după preţul curent din timpul verei, socotit a 40 lei falcia.

Iată cum se face că un ţăran, care a primit din iarnă 16 lei pentru o falcie de secere, deşi a lucrat în cursul verei o jumătate de falcie, totuşi rămâne dator pe anul viitor cu 20 lei, ceiace, transformat în muncă, înseamnă că rămâne dator cu o falcie şi 20 prăjini de secere, deosebit procentele de întârziere, care îi mai augmentează încă această sumă!

Astfel se explică faptul, pe care 1-am constatat foarte frecvent, că ţăranul, odată angajat cu munca la marele cultivator, nu se mai poate achita complect niciodată de acest angajament, ci din an în an rămâne tot dator.

Pe moşia Gropniţa, judeţul Iaşi, în luna Martie a. c., ţăranii s'au ridicat în masă şi au cerut revizuirea socotelilor vechi pe 5 ani în urmă cu arendaşul şi ştergerea datoriilor de muncă, cu care se găsesc pe nedrept încărcaţi.

Deobiceiu, ţăranii fac angajamente de muncă de cu iarnă, iar proprietarii sau arendaşii nu indică atunci muncitorilor angajaţi pământurile ce fiecare le-a luat în preţul muncii, ci aceasta o fac tocmai primăvara târziu, prin luna April, când li se dă totdeauna pământul de calitatea cea mai proastă şi, în special, în locurile pe care arendaşul sau proprietarul nu le cultivă.

Din cauza proastei calităţi a pământului şi din pricina ca e nevoit a întârzia cu cultivarea ogorului său, având de terminat mai întâi munca la proprietar, ţăranul are mai totdeauna o recoltă cu totul mediocră care nu-i poate fi îndestulătoare pentru trebuinţele lui şi ale familiei sale.

În toate învoelile agricole, prin care ţăranii în loc de pământuri primesc de la marii cultivatori avansuri de bani, pentru munca din vara viitoare, această muncă niciodată nu le e plătită după preţul ei curent, stabilit în momentul când se prestează, sau după un preţ mai uman, ci totdeauna le este socotită după un alt preţ, enorm de redus, aproape derizoriu, impus de marele cultivator ţăranului într'un moment când acesta e constrâns de nevoi şi frig, şi când, din cauza ernei, n'are ce câştiga în altă parte.

Aşa, seceratul unei fălci de grâu, care în timpul verei se plăteşte cu 40 de lei, plus tain, este plătit ţăranului, prin angajamentele din iarnă, numai cu 16 lei, fără tain.

Aratul unei fălci, care primăvara costă 30 lei, prim angajamentele din iarnă e plătit numai cu 12 lei.

Prăşitul întâiu şi a doua oară, tăiatul, desfăcatul şi ridicatul la coşer a unei fălci de păpuşoi, care după preţul curent costă minimum 90 de lei şi tain, după angajamentele din iarnă se plăteşte cu 40 de lei, fără tain.

Aceasta înseamnă pur şi simplu că arendaşul sau proprietarul, pentru banii avansaţi din iarnă, pe care ţăranii urmează a-i achita prin muncă, peste un termen de 5-6 luni, stoarce de la ei dobânda exorbitantă de aproape 175%.

Iată cum sistemul de învoeli agricole, practicat în toate localităţile pe care le-am vizitat cu ocaziunea instruirei afacerilor de rescoale, s'a transformat în mijlocul cel mai teribil de exploatare şi speculaţiune a muncii ţăranului român.

Marii cultivatori şi în special arendaşii îşi dau perfect seama de avantajele extraordinare ce trag din astfel de angajamente, de aceia, m'am informat că, la arendarea unei moşii, cel dintâiu lucru de care se interesează arendaşul este, nu atât de întinderea şi calitatea pământului, cât mai ales de modul cum se fac învoelile de munci agricole cu locuitorii, de numărul locuitorilor care nu au pământ şi de cantitatea de pământ de care are nevoie fiecare locuitor.

Când vedem pe arendaşii de azi că ridică arenda moşiilor la o valoare dublă şi chiar triplă decât era în trecut, pe ce oare comptează dânşii? Pe productivitatea sau fertilitatea pământului? Pe, oare, un sistem nou de cultură sau de îngrăşământ al solului?

Absolut de loc. Asemenea urcare nebunească a arenzilor, din contra, este în absolută disproporţie atât cu puterea de productivitate reală a pământului, cât şi cu riscurile provenite din intemperii.

Pe de altă parte, ştiut este că la noi în ţară, cel puţin în Moldova, nu se întrebuinţează nicăeri sisteme speciale de îngrăşăminte şi irigaţii, prin care să poată preîntâmpina perderile datorate condiţiunilor climaterice şi epuizării solului. Atunci, pe ce contează arendaşii?

Evident că numai pe exploatarea cea mai straşnică a muncii ţărănimei, prin tocmeli agricole uzurare, graţie cărora marele cultivator profită de munca din timpul verii a săteanului, pentru nişte preţuri de nimic.

Deci, exploatarea muncii ţărănimei, iată mijlocul elastic la care recurg marii cultivatori, pentru a-şi acoperii cu prisosinţă pierderile ocazionate de condiţiunile climaterice şi de secătuirea solului.

În urma celor expuse mai sus, dacă ne-am întreba, cam care ar fi câştigul zilnic al muncitorului agricol din ţara noastră, faţă de plata zilnică a lucrătorului agricol din streinătate, am ajunge la un rezultat înspăimântător.

Dacă lucrătorul agricol din Franţa câştigă minimum 3 lei 50 bani pe zi, pentru o muncă maximum de 10-12 ore, apoi, ţinând socoteala de condiţiunile şi preţurile cu care la noi se încheie contractele de munci agricole, de timpul necesar pentru executarea muncilor, în fine de faptul că muncitorul trebue să lucreze cu mâncarea lui, ajungem la rezultatul că ţăranul român, care munceşte o muncă istovitoare de 16 ore, din zori până în amurg, e plătit cu maximum 30 bani pe zi, şi aceasta numai dacă munca lui nu este întreruptă şi prelungită prin ploi şi intemperii. Şi trebue notat că, acest câştig, ţăranul îl are numai în timpul cât durează muncile agricole (cam 160 de zile pe an), astfel că, repartizând câştigul pe întregul an, concluzia ar fi că venitul zilnic al săteanului român este de abia 15 bani pe zi.

Dar acolo unde speculaţiunea şi exploatarea e strigătoare la cer, este la măsurătoarea pământurilor, la evaluarea şi răfuiala muncilor. Aci se comit, din partea marilor cultivatori de moşii, nedreptăţi şi chiar abuzuri, cari întrec orice margini.

În loc de o falcie, pe care ţăranul a luat-o în arendă, i se măsoară numai 60 de prăjini, iar când e vorba de măsurătoarea muncii ţăranului, falcia e luată drept 100 de prăjini,

Nu în zadar, printre  ţăranii  din judeţele Iaşi  şi Botoşani, există dictonul :  "Vătafii şi argaţii boereşti trebue să-şi scoată lefurile din vârful prăjinei de măsurătoare".

Sătenii din Tabăra (Comuna Bivolari) ni s'au plîns că arendaşul moşiei, pentru a face imposibil controlul din partea lor, a porţiunilor de teren muncite de fiecare, puneau servitorii de arau cu plugurile în timpul nopţii peste lanurile secerate, făcând astfel să dispară semnele demarcative fixate de muncitori.

Acest sistem de înşelăciune am constatat că se practică şi în alte părţi. Reclamaţiunile, îndreptate în această privinţă de locuitori la Primărie, nu le poate folosi la nimic, căci vedem că ţăranul din Tabăra: Ion Neagu, este nevoit să vină tocmai la Iaşi, cale de peste 50 de km, pentru ca să reclame prefectului de judeţ, contra administraţiei moşiei Bivolari, care nu-i măsura drept 67 prăjini praşilă, ce muncise în vara anului 1906.

Faptul că ţăranii rămân mereu datori către arendaşi provine şi din faptul că sunt înşelaţi la măsurătoare în modul cel mai neomenos, iar evaluarea şi răfuiala muncilor prestate este făcută de comptabil, în cancelaria moşiei, după cum i se pare lui mai avantajos, fără a se mai asculta şi ţinea seamă de cuvântul muncitorului.

Sunt informat că pe unele moşii ţăranii sunt rămaşi datori, din angajamentele de muncă a anilor trecuţi, cu sumi de bani însemnate, ajungând chiar până la 300-400 de lei de cap, iar datoria generală a obştei sătenilor se ridică, câteodată, până la 10.000-15.000 lei.

La terminarea contractului de arendă, datoriile vechi, care reprezintă munca viitoare a ţăranilor, sunt vândute noului arendaş cu o scădere de atâta la sută sub valoarea lor nominală, întocmai precum s'ar vinde o creanţă necertă şi dubioasă.

Munca ţăranilor este legată astfel de solul moşiei şi este transmisă, odată cu aceasta, de la un arendaş la altul, întocmai ca o marfă.

Cu chipul acesta, ţăranii ajung la o atârnare tot mai deplină ;de stăpânitorii moşiilor, iar autoritatea dobândită de aceşti stăpânitori, asupra libertăţii şi muncii ţăranilor, se resfrânge tot mai mult asupra stărei lor materiale şi morale.

Această tristă stare de lucruri ne aminteşte ceva din vremurile nenorocite ale vechii clăcăşii şi iobagii.

Dacă, altă-dată, persoana ţăranului era considerată ca proprietatea boerului, astăzi munca ţăranului a devenit lucrul arendaşului de moşie.

E cert, domnule Procuror General, că săteanul nostru munceşte actualmente cu mult mai mult decît în alte vremuri, productivitatea agricolă a ţării a sporit enorm în vremea din urmă, căci exportul nostru de grâne în străinătate e incomparabil mai mare ca altă-dată. Cu toate acestea, ţăranul român nu numai că n'a profitat nimic din acest spor de muncă şi productivitate, ci pe an ce merge sărăceşte şi flămânzeşte tot mai mult, încât cu drept cuvânt se poate spune că el şi familia lui se află într'o stare de permanentă sărăcie şi lipsă.

De altfel, acest proces da sărăcire şi îngenunchiere constantă a satelor noastre datează mai ales de un timp de 30 de ani încoace, adică de când cultivarea moşiilor a trecut pe mâinile arendaşilor.

Cităm un singur exemplu, din multe altele, care s'ar putea invoca: în comuna Bîrleşti, judeţul Iaşi, - a cărei locuitori altădată dispuneau de frumoasă stare materială, erau toţi fruntaşi şi vestiţi crescători de vite, - acum 25-30 de ani în urmă existau vre o 6000 oi, 250 perechi de boi, câni tot atâtea vaci, - toate proprietatea sătenilor.

Actualmente, însă, sătenii au sărăcit complect, au ajuns muncitori cu palmele la arendaşi şi, socotind numărul vitelor din sat, abia am putut găsi vre o 120 oi şi vre o 30 perechi de boi.

Aceiaş stare de lucruri am constatat-o şi în Comuna Podul Iloaei. În schimb, însă, faţă de aceasta repede sărăcire a sătenilor, ne apare, ca un contrast isbitor, faptul că arendaşii din aceste localităţi, din mici negustori ambulanţi, au devenit de câteva ori milionari.

Cauza principală a acestui fenomen de aservire este lipsa mare de care suferă ţăranul şi, mai ales, sistemul nenorocit de învoeli agricole, care îi lasă pradă exploatării neomenoase a marilor cultivatori.

Şi, pentru ca aservirea ţăranului să fie mai complectă, pentru ca dânsul să simţească mai teribil lipsa de spaţiu, arendaşii au întins colosal arăturile şi semănăturile lor, au arat, cum îmi spunea un ţăran din Bivolari: "toate locurile sterpe, pârloagele, sărăturile, toloacele, drumurile, chiar şi fântânile ajungând cu brazda până sub prispele oamenilor, de nici găina n'are unde să ciupească".

Îngrămădit în căsuţa lui săracă, ţăranul se găseşte strîns, astfel, de jur împrejur ca într'un cleşte de fier.

În unele localităţi am mai constatat că marii cultivatori supun pe locuitori la tot felul de taxe.

Aşa, pe moşia Stănceni, din judeţul Botoşani, ţăranii cari au gâşte sunt obligaţi a plăti marelui cultivator câte 50 bani de fiecare gâscă, pentru că bea apă şi se scaldă în iazul boeresc; câte 50 bani pentru căruţa de lut luat din malul proprietarului, câte un leu pentru fiecare porc, chiar dacă animalul e ţinut în ograda locuitorului, aceasta pentrucă se. presupune că, de câteva ori pe an, tot scapă porcul pe locul proprietarului. In alte părţi, ţăranii sunt obligaţi a da pe an boerului câteva perechi de pui, ouă, unt, etc.

Dacă atît de mari sînt suferinţele morale şi materiale ce îndură ţăranul român, apoi cum poate fi starea Iui psihologică subiectivă? Ce se petrece în sufletul acestui om, care trăeşte într'un mediu moral atât de apăsător şi pentru care condiţiunile de trai sunt atât de grele?

Ţăranul nu are scop în viaţă, nu are un ideal pentru care să lupte. De tânăr, el munceşte cu conştiinţa adormită, asemenea unei maşini, până când altul, cu puteri noi - fiul său - vine să-1 înlocuiască, şi aşa se perinda unul după altul, cu singura dorinţă de a avea hrana de azi şi cu nesiguranţa de ceiace va fi mâine.

Observatorul psihologic cel mai superficial al vieţii ţărănimei de la sate poate să constate că, decând exploatarea arendaşilor a devenit mai straşnică, sufletul ţăranului român se găseşte cuprins de un fel de freamăt ascuns, de revoltă, de un sentiment de adâncă nemulţumire şi indignare, existând la început în chip latent, ca o stare cronică de răsvrătire sufletească.

Toată suflarea omenească din sat, de la bătrânul gârbovit până la băiatul de şcoală, este stăpânită de un fel de spirt sediţios, de un fel de prea dispoziţie permanentă pentru răscoală predispoziţie sugerată şi întreţinută de conştiinţa pe care fiecare o are că este exploatat şi nedreptăţit, că între ţăran şi arendaş sau proprietar nu poate exista contract legal, de oarece, cura zicea un sătean în limbajul său: "Puterea stă în mîna lui şi te joacă cum îi place".

Cu chipul acesta, atmosfera morală a satelor noastre s'a găsit de mult încărcată pretutindenea până la saturaţie de elemente inflamabile, gata să explodeze la cea mai mică ciocnire.

În cercetările noastre, făcute prin comunele pe care le-am vizitat, am căutat, domnule Procuror General, să vedem dacă nu cumva răscoalele au fost urzite de mai înainte de o mână criminală, de niscaiva instigatori, cari să fi aţâţat pe ţărani după un pian organizat şi prealabil preconceput. În nici una însă, din localităţile vizitate, n'am dat de urmele unor asemenea agenţi revoluţionari.

E adevărat însă, că în satul Tabăra, comuna Bivolari, din Judeţul Iaşi, şi în comuna Corni, din Judeţul Botoşani, am găsit la ţărani câte două broşuri a lui V. Cogălniceanu, întitulate "Cătră ţărani", cari broşuri, se ştie, că nu au caracter direct sediţios, ci conţin mai mult o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea soartei sătenilor şi pentru organizarea lor pe căile legale.

Aceste publicaţiuni am constatat că au fost aduse în localităţile indicate, pe la începutul lunei Martie a.c., de către rezerviştii întorşi de la oraşe, unde fuseseră concentraţi

Pretutindenea, însă, prin satele pe unde am trecut, fie că am găsit pe ţărani revoltaţi sau liniştiţi, am constatat acea stare de adâncă nemulţumire, acea fermentare psihologică de indignare contra scumpetei pământurilor şi a condiţiunilor împovărătoare de munci agricole, de care vorbeam mai sus, şi care acum, după frigul excesiv de astă iarnă, s'a putut generaliza şi transforma într'o stare de fapt acută, cu atât mai uşor, cu cât ţăranii n'aveau de lucru, petrecând timpul grupaţi la sfaturi prin casele lor.

Semnalul mişcărei violente a ţărănimei a fost în Moldova de sus de cotuna îndepărtată Flămînzii, din Judeţul Botoşani, unde ţăranii s'au dus în grupuri mari la Primărie şi au protestat în mod paşnic contra scumpetei pământurilor şi a învoelilor agricole încheiate cu arendaşul Fischer.

Svonul acestei mişcări s'a răspândit cu o iuţeală vertiginoasă în cotunele şi comunele vecine şi au pasionat imediat masele adânci ale populaţiunei de la sate. A fost destul ca să sosească în sat un singur svon, că în alte localităţi ţărănimea s'a răsculat, cerând modificarea condiţiunilor de munci agricole şi eftenirea pământurilor, pentru ca acest svon să se imprime în spiritele tuturor, să deştepte imagini psihologice, sensoriale, motrice, să fie comentat şi exagerat în tot felul, să sugereze în oameni sentimentul de imitare- şi, în cele din urmă, să-i îndrumeze către căile de fapt a satisfacerei dorinţelor lor arzătoare.

Acest  fenomen  de contagiu  moral se  explică  foarte simplu.

Într'un mediu social în care spiritele sunt sediţioase şi iritate, contagiul moral, transiţia de la nemulţumirea latentă la manifestarea violenţi, de la o stare virtuală la alta de fapt, se săvârşeşte pe nesimţite, dar cu o mare preciziune şi siguranţă. Sentimentul de imitare capătă o formidabilă putere şi spontaneitate în mijlocul unei obşti săteşti, cuprinsă de acelaş gând, de aceiaş simţire, de aceiaş dorinţă arzătoare. Aci spiritele se găsesc în stare de permanentă atenţiune şi încordare, ceiace face ca contagiul moral să se săvârşească foarte uşor.

În ţărănimea noastră de la sate, acest contagiu s'a generalizat întocmai ca o epidemie şi pornind din nordul Moldovei, a câştigat România întreagă până la Mehedinţi, cu iuţeala unei  vijelii.

Mişcarea răsvrătitoare a sporit cu atât mai tare în intensitatea ei, cu cât a fost favorizată de identitatea condiţiilor locale şi a stărei sociale - economice, în care ţărănimea trăeşte pretutindenea.

Astfel, am constatat că au isbucnit răscoalele în comunele: Podul Iloaei, Bîrleşti, Bivolari, Holboca, Golăeşti, Bosa, Mironeasa, Tigănaşi Hermeziu, şi în alte părţi din Judeţul Iaşi, precum şi în localităţile: Corni, Albeşti, Petreşti, Manoleşti, Plopeni, Siminicea, Salcea, Fântânele, şi în alte părţi din Judeţul Botoşani.

Până la primul semnal de revoltă dat de cotuna îndepărtată: Flămânzii, locuitorii din sate păstrau liniştea lor aparentă.

După primirea ştirei însă, ţărănimea, enervată ca de o sugestiune hipnotică, a început a se aduna în grupuri compacte, a umbla câtva timp prin sat, făcând tot soiul de comentarii exagerate, alţii citind Legea lui Cuza despre împroprietărire, până când, în fine, au apucat drumul spre Primărie, sau spre curtea arendaşului, cerând schimbarea sistemului de tocmeli agricole şi eftenirea pământurilor.

Obştea ţărănească, odată ce a început a manifesta, este de o impulsivitate şi de o mobilitate excesivă, pentrucă ideia numărului, ideia mulţimei, îi dă sentimentul unei puteri irezistibile. Ea nu admite să fie contrazisă, porunceşte, voeşte satisfacţie imediată şi nu înţelege să se interpună ceva între dorinţa ei şi realizarea acestei dorinţe.

Imposibilul şi irealizabilul nu există pentru ea. Orice aude, ceice i se comunică, primeşte ca bun, se găseşte mereu sub impresia excitaţiunei momentului, e sclava impulsiunilor din afara.

Mai mult, însa, se constată la ţărănime, din cauza lipsei ei de educaţie şi disciplină mentală, un fel de înclinare de a interpreta greşit faptele, a le denatura chiar si a le vedea printr'o prizmă sediţioasă.

Aşa, de pildă, am constatat în unele sate că telegrama afişată de Administraţie în primele zile ale lunei Martie, prin care se anunţă hotărârea Guvernului trecut de a vota imediat o lege contra "trusturilor arendăşeşti", a fost interpretată de ţărani în sensul - cum ziceau ei - că, "e ordin de la Stat ca să dăm pe arendaşi afară din sat" şi pe această ideie au şi început agitaţia.

La început, mişcarea ţărănească a avut un caracter pur agrar, tinzând la schimbarea angajamentelor vechi agricole şi la eftenirea pământurilor.

Acolo unde arendaşii erau prezenţi în sate şi au cedat imediat cerinţelor locuitorilor răsculaţi, manifestaţia mulţimei s'a oprit aci şi totul s'a terminat în buna linişte.

Aşa a fost, de pildă, în Comuna Popeşti, cu arendaşii de pe moşia Oprişeni, de pe moşia Hărpaseşti. Ambii aceşti arendaşi, în faţa mulţimei iritate a ţăranilor, au avut o atitudine împăciuitoare, au cedat în totul dorinţelor lor şi chiar atunci imediat au şi încheiat un contract în Primărie cu Obştea locuitorilor, prin care stabileau condiţiuni mai avantagioase de munci agricole şi reduceau preţul arenzii pământului. Locuitorii nu numai că s'au liniştit ca prin farmec, dar au făcut chiar ovaţii entuziaste arendaşilor, pe care i-au poftit la crâşmă, ca să-i cinstească.

E de notat, însă, că după câteva zile arendaşul, auzind că noi am sosit în Podul Iloaei, pentru anchetarea răscoalelor de acolo, a venit înaintea noastră şi ne-a spus că nu voeşte să respecte contractul, pe care de frică l-a încheiat cu locuitorii, cerându-ne să chemăm pe aceştia  şi  să declarăm contractul nul.

În localităţile, însă, unde arendaşii n'au voit să cedeze cerinţelor sătenilor, sau unde, fiind ei absenţi, vechilii sau vătafii lor n'au dat un răspuns satisfăcător ţăranilor şi, pentru a nu se prinde cu vorba, au căutat să temporizeze lucrurile, amânând răspunsul pe altă dată, acolo mulţimea s'a dedat la manifestaţiuni sgomotoase şi distrugeri, spărgând ferestrele, distrugând obiecte din cancelaria moşiei şi, în special, rupînd contractele de munci agricole, registrele şi condicele de comptabilitate.

Ţărănimea, cuprinsă de frigurile revoltei, a trebuit instinctiv să-şi impună capi conducători, să se pună sub povăţuirea câtorva indivizi din sinul ei, cari erau mai îndrăzneţi, mai buni de gură, mai energici. Aceştia dădeau directiva şi antrenau masele ţărănimei la revoltă şi devastare, impunând voinţa şi curajul lor celor mai slabi. Adeseori chiar recurgeau la violenţe, loveau cu ciomagul şi târau cu de-asila la revoltă pe cei ce ezitau şi stăteau la o parte.

Aceşti capi conducători au avut un rol considerabil în deslănţuirea revoltei, deaceia şi responsabilitatea lor este mai mare. Ei au alcătuit primele elemente de organizare a răzvrătiţilor; voinţa lor a fost sâmburele în jurul cărora s'au unificat părerile şi s'au îndrumat acţiunile.

Aşa, în răscoala de la Bivolari, un rol cumpănitor a avut ţăranul voinic şi deştept, Manole a Săndulesei, din satul Tabăra, care se intitula: "Căpitanul Tăbăranilor"; un altul, Vasile Călian, din satul Siliştea, se intitula: "Căpitanul Siliştenilor".

Acesta din urmă era călare pe o iapă albă, iar revoltanţii, în imaginaţia lor aprinsă, ziceau: "că-i Ştefan cel Mare, călare pe Ducipal".

Dar, în multe localităţi, ţărănimea revoltată, ca mai în toate mişcările mulţimei, s'a abătut de la scopul şi mobilul, care o ridicase în picioare şi s'a dedat la manifestări antisemite, la adevărate prădăciuni şi jafuri teribile, încît răscoalele, din agrare cum erau la început, au degenerat în antisemite şi anarhice.

Săteanul, izolat, are deplină conştiinţă că el singur n'ar putea transforma o întreagă stare de lucruri, pe care el o consideră ca asupritoare, şl chiar dacă i-ar veni în cap ideia criminală de răzbunare contra asupritorilor, ar putea mai uşor rezista impulsiunei sale .subiective.

Făcând parte însă din obştea locuitorilor adunaţi, el capătă conştiinţa atotputerniciei ce i-o dă numărul, şi este de ajuns ca cineva din mulţime să-i sugereze ideia de răzbunare prin jaf şi devastare, pentru ca toţi, chiar cei mai paşnici şi cinstiţi, să cedeze imediat acestei tentaţiuni şi să se apuce de prădat locuinţele şi dughenele de laolaltă.

Căci, este în deobşte cunoscut că intensitatea furiei de răsbunare, a pornirei de devastare, creşte în proporţie directă cu numărul persoanelor cari o împărtăşesc într-un moment dat.

"Astfel ne explicăm noi, domnule Procuror General, procesul sociologic şi psihologic al isbucnirei şi deslănţuirei răscoalelor ţărăneşti, întâmplate în judeţele Iaşi şi Botoşani.

În cercetările noastre am căutat să ne interesăm deaproape dacă nu cumva învăţătorii, sau preoţii de prin sate, s'au dedat la instigaţii şi agitaţii răzvrătitoare printre ţărani, mai ales că ei erau chemaţi, prin şezători şi conferenţe, a explica ţărănimei rolul adevărat al noilor instituţiuni de propăşire economică introduse la sate, precum sunt băncile populare, obştile săteşti şi societăţile cooperative de desfacere în comun a productelor.

 Nicăeri, însă, n'am observat vreo urmă de asemenea agitaţiuni din partea lor.       

În schimb, însă, am constatat pretutindene o nemaipomenită neglijenţă, incurie şi chiar rea voinţă din partea administraţiei locale săteşti, care în starea ei actuală este departe de a putea infiltra în sufletul ţăranului sentimentul de ordine şi legalitate.

Binevoiţi,  vă rog, domnule Procuror general, a primi asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.

 Judecător de instrucţie, Vespasian Erbicean

Rezoluţie:   8 Iunie 1907.

 Se va trimite în original domnului ministru de Justiţie.

N. Leonescu   

Domnului Prim-Procuror al Curţii de Apel din laşi

 

Extras de C. Nemeş din "Răscoala ţăranilor din 1907, documente din Arhiva Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor" publicate de V. Ion.

1 Raportul este trimis, la 8 iunie, ministrului Justiţiei, care pune rezoluţia; "La dosarul rapoartelor, T, Stelian".