|
România
Judecătorul
de Instrucţie al Trib. Iaşi,
Cabinetul III Nr. 1676,
4 Iunie 1907
Domnule Procuror General, 1
Motivat de ordinul dv. nr. 1866/907, prin care ne cereţi să vă
aducem ia cunoştinţă cele ce am constatat prin instrucţia
noastră cu privire la caracterul răscoalelor ţărăneşti
şi la cauzele cari au determinat, avem onoarea a vă raporta următoarele:
Cabinetului nostru de Instrucţie i-a căzut sarcina de a instrui răscoalele
şi devastaţiunile întîmplate în comunele: Podul Iloaei, Bîrleşti,
Bivolari, Holboca, Coada Stîncii, Golăeşti, Bosia, Mironeasa,
din Judeţul Iaşi, osebit că noi am fost delegaţi de
domnul Ministru de Justiţie să lucrăm ca Judecător de
Instrucţie pe lângă Tribunalul Botoşani, unde noi am
instruit devastaţiunea Tîrgului Burdujeni şi răscoalele
din localităţile: Albeşti, Petreşti, Buimăceni,
Corni, Grigoreşti şi Botoşanca.
Din cercetările, făcute de noi în toate aceste localităţi
am căpătat ferma convingere că cauza hotărâtoare a răscoalelor
este starea de extremă mizerie în care trăeşte marea
majoritate a ţărănimei noastre, dar mai cu seamă
sistemul nedrept de exploatare a muncei şi a nevoilor săteanului,
întrebuinţat de marii cultivatori de moşii, mai ales decând
cultivarea acestora a trecut de la proprietari la arendaşi.
E netăgăduit că ţăranul român are două mari
nevoi: el e lipsit de pământ pentru hrană, şi de păşune
pentru vitele sale. Tocmai aceste nevoi, marii cultivatori de moşii
au ştiut să le exploateze în aşa mod, încât au izbutit să
impună ţăranilor muncitori preţuri fabuloase de arendă
pentru pământ şi condiţiuni de muncă excesiv de împovărătoare.
Acaparând în mâini întinderi enorme de pământ, lanţuri întregi
de moşii… marii cultivatori au constrâns pe ţăranii de
pe latifundiile lor să se supună în totul cerinţelor lor,
dânşii neputând găsi refugiu în altă parte, căci
cum zicea un sătean, în raţionamentul său simplu:
"Două poşte de-i merge, tot de el dai".
Pentru falcea de pământ care pe arendaşul de moşii îl costă
în bloc maximum 20-25 lei, când o subarendează individual
ţăranilor cer exorbitanta sumă de 100-120 lei, iar pe unele
locuri chiar şi până la 150 lei.
Pentru păşunatul unei perechi de boi pe vară, cere de la
ţăran până la 50 lei, iar a unei oi până la 4
lei 50 bani (jumătate valoarea animalului).
Mai greu e faptul că cei mai mulţi arendaşi nu voesc deloc să
arendeze locuitorilor pământ pe bani gata, ci numai pe muncă,
iar pentru a-i îndemna la aceasta le socoteşte preţul unei fălci
arendate pe muncă drept 60 lei.
Pe de altă parte, însă, le impune, prin angajamente agricole,
pentru o falcie arendată, o cantitate enormă de muncă
şi cu nişte preţuri derizorii.
Aşa, în schimbul unei fălci de pământ, ţăranul
trebue să presteze următoarele munci: 40 prăjini păpuşoi,
prăşiţi întâia şi a doua oară, tăeţi,
strânşi, desfăcuţi şi ridicaţi la coşer; o
falcie şi jumătate, şi chiar două, de seceră,
plus zece zile muncă cu palmele la orice 1-ar pune, sau zile de cărătură.
Şi trebue de notat că, toată această muncă,
ţăranul trebue să o facă cu hrana sa, căci arendaşul,
sau proprietarul, nu îi dă tain.
Evident că munca ce i se cere în schimbul pământului ce i se dă,
este enorm de multă şi grea, din care cauză ţăranul,
chiar cel mai viguros şi harnic, se găseşte mai totdeauna
în imposibilitate materială de a o executa în întregime, căci
trebue să ţinem seama că în cursul unei veri sunt zile de
ploi şi intemperii, cari împedecă munca la cîmp, ş'apoi,
afară de aceasta, ţăranul trebue să-şi mai
lucreze şi ogorul său.
Cu chipul acesta, el rămâne dator cu rest de muncă pe anul
viitor, în care caz proprietarul, sau arendaşul, îi socoteşte
procente de întîrziere; dar, ce este mai fenomenal, restul de muncă
neprestat i-1 încarcă la socoteală pe anul viitor, nu după
preţul tocmelilor agricole, ci după preţul curent, sub
pretextul că atât 1-a costat pe proprietar, sau arendaş,
efectuarea acelui rest de muncă cu lucrători angajaţi.
Aşa, de pildă, dacă ţăranul a rămas dator pe
anul viitor cu o jumătate falce
secere, apoi acest rest de muncă i-1 încarcă la partida lui, nu
cu suma de 8 lei, (socotiţi a 16 lei falcia după preţul
tocmelilor agricole), ci cu suma de 20 lei, adică după preţul
curent din timpul verei, socotit a 40 lei falcia.
Iată cum se face că un ţăran, care a primit din iarnă
16 lei pentru o falcie de secere, deşi a lucrat în cursul verei o
jumătate de falcie, totuşi rămâne dator pe anul viitor cu
20 lei, ceiace, transformat în muncă, înseamnă că rămâne
dator cu o falcie şi 20 prăjini de secere, deosebit procentele
de întârziere, care îi mai augmentează încă această sumă!
Astfel se explică faptul, pe care 1-am constatat foarte frecvent, că
ţăranul, odată angajat cu munca la marele cultivator, nu se
mai poate achita complect niciodată de acest angajament, ci din an în
an rămâne tot dator.
Pe moşia Gropniţa, judeţul Iaşi, în luna Martie a. c.,
ţăranii s'au ridicat în masă şi au cerut revizuirea
socotelilor vechi pe 5 ani în urmă cu arendaşul şi ştergerea
datoriilor de muncă, cu care se găsesc pe nedrept încărcaţi.
Deobiceiu, ţăranii fac angajamente de muncă de cu iarnă,
iar proprietarii sau arendaşii nu indică atunci muncitorilor
angajaţi pământurile ce fiecare le-a luat în preţul
muncii, ci aceasta o fac tocmai primăvara târziu, prin luna April, când
li se dă totdeauna pământul de calitatea cea mai proastă
şi, în special, în locurile pe care arendaşul sau proprietarul
nu le cultivă.
Din cauza proastei calităţi a pământului şi din pricina
ca e nevoit a întârzia cu cultivarea ogorului său, având de
terminat mai întâi munca la proprietar, ţăranul are mai
totdeauna o recoltă cu totul mediocră care nu-i poate fi îndestulătoare
pentru trebuinţele lui şi ale familiei sale.
În toate învoelile agricole, prin care ţăranii în loc de pământuri
primesc de la marii cultivatori avansuri de bani, pentru munca din vara
viitoare, această muncă niciodată nu le e plătită
după preţul ei curent, stabilit în momentul când se prestează,
sau după un preţ mai uman, ci totdeauna le este socotită
după un alt preţ, enorm de redus, aproape derizoriu, impus de
marele cultivator ţăranului într'un moment când acesta e
constrâns de nevoi şi frig, şi când, din cauza ernei, n'are ce
câştiga în altă parte.
Aşa, seceratul unei fălci de grâu, care în timpul verei se plăteşte
cu 40 de lei, plus tain, este plătit ţăranului, prin
angajamentele din iarnă, numai cu 16 lei, fără tain.
Aratul unei fălci, care primăvara costă 30 lei, prim
angajamentele din iarnă e plătit numai cu 12 lei.
Prăşitul întâiu şi a doua oară, tăiatul, desfăcatul
şi ridicatul la coşer a unei fălci de păpuşoi,
care după preţul curent costă minimum 90 de lei şi
tain, după angajamentele din iarnă se plăteşte cu 40
de lei, fără tain.
Aceasta înseamnă pur şi simplu că arendaşul sau
proprietarul, pentru banii avansaţi din iarnă, pe care
ţăranii urmează a-i achita prin muncă, peste un termen
de 5-6 luni, stoarce de la ei dobânda exorbitantă de aproape 175%.
Iată cum sistemul de învoeli agricole, practicat în toate localităţile
pe care le-am vizitat cu ocaziunea instruirei afacerilor de rescoale, s'a
transformat în mijlocul cel mai teribil de exploatare şi speculaţiune
a muncii ţăranului român.
Marii cultivatori şi în special arendaşii îşi dau perfect
seama de avantajele extraordinare ce trag din astfel de angajamente, de
aceia, m'am informat că, la arendarea unei moşii, cel dintâiu
lucru de care se interesează arendaşul este, nu atât de întinderea
şi calitatea pământului, cât mai ales de modul cum se fac învoelile
de munci agricole cu locuitorii, de numărul locuitorilor care nu au pământ
şi de cantitatea de pământ de care are nevoie fiecare locuitor.
Când vedem pe arendaşii de azi că ridică arenda moşiilor
la o valoare dublă şi chiar triplă decât era în trecut,
pe ce oare comptează dânşii? Pe productivitatea sau
fertilitatea pământului? Pe, oare, un sistem nou de cultură sau
de îngrăşământ al solului?
Absolut de loc. Asemenea urcare nebunească a arenzilor, din contra,
este în absolută disproporţie atât cu puterea de
productivitate reală a pământului, cât şi cu riscurile
provenite din intemperii.
Pe de altă parte, ştiut este că la noi în ţară,
cel puţin în Moldova, nu se întrebuinţează nicăeri
sisteme speciale de îngrăşăminte şi irigaţii,
prin care să poată preîntâmpina perderile datorate condiţiunilor
climaterice şi epuizării solului. Atunci, pe ce contează
arendaşii?
Evident că numai pe exploatarea cea mai straşnică a muncii
ţărănimei, prin tocmeli agricole uzurare, graţie cărora
marele cultivator profită de munca din timpul verii a săteanului,
pentru nişte preţuri de nimic.
Deci, exploatarea muncii ţărănimei, iată mijlocul
elastic la care recurg marii cultivatori, pentru a-şi acoperii cu
prisosinţă pierderile ocazionate de condiţiunile
climaterice şi de secătuirea solului.
În urma celor expuse mai sus, dacă ne-am întreba, cam care ar fi câştigul
zilnic al muncitorului agricol din ţara noastră, faţă
de plata zilnică a lucrătorului agricol din streinătate, am
ajunge la un rezultat înspăimântător.
Dacă lucrătorul agricol din Franţa câştigă minimum
3 lei 50 bani pe zi, pentru o muncă maximum de 10-12 ore, apoi,
ţinând socoteala de condiţiunile şi preţurile cu care
la noi se încheie contractele de munci agricole, de timpul necesar pentru
executarea muncilor, în fine de faptul că muncitorul trebue să
lucreze cu mâncarea lui, ajungem la rezultatul că ţăranul
român, care munceşte o muncă istovitoare de 16 ore, din zori până
în amurg, e plătit cu maximum 30 bani pe zi, şi aceasta numai
dacă munca lui nu este întreruptă şi prelungită prin
ploi şi intemperii. Şi trebue notat că, acest câştig,
ţăranul îl are numai în timpul cât durează muncile
agricole (cam 160 de zile pe an), astfel că, repartizând câştigul
pe întregul an, concluzia ar fi că venitul zilnic al săteanului
român este de abia 15 bani pe zi.
Dar acolo unde speculaţiunea şi exploatarea e strigătoare la
cer, este la măsurătoarea pământurilor, la evaluarea
şi răfuiala muncilor. Aci se comit, din partea marilor
cultivatori de moşii, nedreptăţi şi chiar abuzuri,
cari întrec orice margini.
În loc de o falcie, pe care ţăranul a luat-o în arendă, i
se măsoară numai 60 de prăjini, iar când e vorba de măsurătoarea
muncii ţăranului, falcia e luată drept 100 de prăjini,
Nu în zadar, printre ţăranii
din judeţele Iaşi şi
Botoşani, există dictonul :
"Vătafii şi argaţii boereşti trebue să-şi
scoată lefurile din vârful prăjinei de măsurătoare".
Sătenii din Tabăra (Comuna Bivolari) ni s'au plîns că arendaşul
moşiei, pentru a face imposibil controlul din partea lor, a porţiunilor
de teren muncite de fiecare, puneau servitorii de arau cu plugurile în
timpul nopţii peste lanurile secerate, făcând astfel să
dispară semnele demarcative fixate de muncitori.
Acest sistem de înşelăciune am constatat că se practică
şi în alte părţi. Reclamaţiunile, îndreptate în
această privinţă de locuitori la Primărie, nu le poate
folosi la nimic, căci vedem că ţăranul din Tabăra:
Ion Neagu, este nevoit să vină tocmai la Iaşi, cale de
peste 50 de km, pentru ca să reclame prefectului de judeţ,
contra administraţiei moşiei Bivolari, care nu-i măsura
drept 67 prăjini praşilă, ce muncise în vara anului 1906.
Faptul că ţăranii rămân mereu datori către arendaşi
provine şi din faptul că sunt înşelaţi la măsurătoare
în modul cel mai neomenos, iar evaluarea şi răfuiala muncilor
prestate este făcută de comptabil, în cancelaria moşiei,
după cum i se pare lui mai avantajos, fără a se mai asculta
şi ţinea seamă de cuvântul muncitorului.
Sunt informat că pe unele moşii ţăranii sunt rămaşi
datori, din angajamentele de muncă a anilor trecuţi, cu sumi de
bani însemnate, ajungând chiar până la 300-400 de lei de cap, iar
datoria generală a obştei sătenilor se ridică, câteodată,
până la 10.000-15.000 lei.
La terminarea contractului de arendă, datoriile vechi, care reprezintă
munca viitoare a ţăranilor, sunt vândute noului arendaş cu
o scădere de atâta la sută sub valoarea lor nominală, întocmai
precum s'ar vinde o creanţă necertă şi dubioasă.
Munca ţăranilor este legată astfel de solul moşiei
şi este transmisă, odată cu aceasta, de la un arendaş
la altul, întocmai ca o marfă.
Cu chipul acesta, ţăranii ajung la o atârnare tot mai deplină
;de stăpânitorii moşiilor, iar autoritatea dobândită de
aceşti stăpânitori, asupra libertăţii şi muncii
ţăranilor, se resfrânge tot mai mult asupra stărei lor
materiale şi morale.
Această tristă stare de lucruri ne aminteşte ceva din
vremurile nenorocite ale vechii clăcăşii şi iobagii.
Dacă, altă-dată, persoana ţăranului era considerată
ca proprietatea boerului, astăzi munca ţăranului a devenit
lucrul arendaşului de moşie.
E cert, domnule Procuror General, că săteanul nostru munceşte
actualmente cu mult mai mult decît în alte vremuri, productivitatea
agricolă a ţării a sporit enorm în vremea din urmă, căci
exportul nostru de grâne în străinătate e incomparabil mai
mare ca altă-dată. Cu toate acestea, ţăranul român nu
numai că n'a profitat nimic din acest spor de muncă şi
productivitate, ci pe an ce merge sărăceşte şi flămânzeşte
tot mai mult, încât cu drept cuvânt se poate spune că el şi
familia lui se află într'o stare de permanentă sărăcie
şi lipsă.
De altfel, acest proces da sărăcire şi îngenunchiere
constantă a satelor noastre datează mai ales de un timp de 30 de
ani încoace, adică de când cultivarea moşiilor a trecut pe mâinile
arendaşilor.
Cităm un singur exemplu, din multe altele, care s'ar putea invoca: în
comuna Bîrleşti, judeţul Iaşi, - a cărei locuitori
altădată dispuneau de frumoasă stare materială, erau
toţi fruntaşi şi vestiţi crescători de vite, -
acum 25-30 de ani în urmă existau vre o 6000 oi, 250 perechi de boi,
câni tot atâtea vaci, - toate proprietatea sătenilor.
Actualmente, însă, sătenii au sărăcit complect, au
ajuns muncitori cu palmele la arendaşi şi, socotind numărul
vitelor din sat, abia am putut găsi vre o 120 oi şi vre o 30
perechi de boi.
Aceiaş stare de lucruri am constatat-o şi în Comuna Podul Iloaei.
În schimb, însă, faţă de aceasta repede sărăcire
a sătenilor, ne apare, ca un contrast isbitor, faptul că arendaşii
din aceste localităţi, din mici negustori ambulanţi, au
devenit de câteva ori milionari.
Cauza principală a acestui fenomen de aservire este lipsa mare de care
suferă ţăranul şi, mai ales, sistemul nenorocit de învoeli
agricole, care îi lasă pradă exploatării neomenoase a
marilor cultivatori.
Şi, pentru ca aservirea ţăranului să fie mai complectă,
pentru ca dânsul să simţească mai teribil lipsa de spaţiu,
arendaşii au întins colosal arăturile şi semănăturile
lor, au arat, cum îmi spunea un ţăran din Bivolari: "toate
locurile sterpe, pârloagele, sărăturile, toloacele, drumurile,
chiar şi fântânile ajungând cu brazda până sub prispele
oamenilor, de nici găina n'are unde să ciupească".
Îngrămădit în căsuţa lui săracă,
ţăranul se găseşte strîns, astfel, de jur împrejur
ca într'un cleşte de fier.
În unele localităţi am mai constatat că marii cultivatori
supun pe locuitori la tot felul de taxe.
Aşa, pe moşia Stănceni, din judeţul Botoşani,
ţăranii cari au gâşte sunt obligaţi a plăti
marelui cultivator câte 50 bani de fiecare gâscă, pentru că
bea apă şi se scaldă în iazul boeresc; câte 50 bani
pentru căruţa de lut luat din malul proprietarului, câte un leu
pentru fiecare porc, chiar dacă animalul e ţinut în ograda
locuitorului, aceasta pentrucă se. presupune că, de câteva ori
pe an, tot scapă porcul pe locul proprietarului. In alte părţi,
ţăranii sunt obligaţi a da pe an boerului câteva perechi
de pui, ouă, unt, etc.
Dacă atît de mari sînt suferinţele morale şi materiale ce
îndură ţăranul român, apoi cum poate fi starea Iui
psihologică subiectivă? Ce se petrece în sufletul acestui om,
care trăeşte într'un mediu moral atât de apăsător
şi pentru care condiţiunile de trai sunt atât de grele?
Ţăranul nu are scop în viaţă, nu are un ideal pentru
care să lupte. De tânăr, el munceşte cu conştiinţa
adormită, asemenea unei maşini, până când altul, cu
puteri noi - fiul său - vine să-1 înlocuiască, şi aşa
se perinda unul după altul, cu singura dorinţă de a avea
hrana de azi şi cu nesiguranţa de ceiace va fi mâine.
Observatorul psihologic cel mai superficial al vieţii ţărănimei
de la sate poate să constate că, decând exploatarea arendaşilor
a devenit mai straşnică, sufletul ţăranului român se
găseşte cuprins de un fel de freamăt ascuns, de revoltă,
de un sentiment de adâncă nemulţumire şi indignare, existând
la început în chip latent, ca o stare cronică de răsvrătire
sufletească.
Toată suflarea omenească din sat, de la bătrânul gârbovit până
la băiatul de şcoală, este stăpânită de un fel
de spirt sediţios, de un fel de prea dispoziţie permanentă
pentru răscoală predispoziţie sugerată şi întreţinută
de conştiinţa pe care fiecare o are că este exploatat
şi nedreptăţit, că între ţăran şi
arendaş sau proprietar nu poate exista contract legal, de oarece,
cura zicea un sătean în limbajul său: "Puterea stă în
mîna lui şi te joacă cum îi place".
Cu chipul acesta, atmosfera morală a satelor noastre s'a găsit de
mult încărcată pretutindenea până la saturaţie de
elemente inflamabile, gata să explodeze la cea mai mică
ciocnire.
În cercetările noastre, făcute prin comunele pe care le-am
vizitat, am căutat, domnule Procuror General, să vedem dacă
nu cumva răscoalele au fost urzite de mai înainte de o mână
criminală, de niscaiva instigatori, cari să fi aţâţat
pe ţărani după un pian organizat şi prealabil
preconceput. În nici una însă, din localităţile vizitate,
n'am dat de urmele unor asemenea agenţi revoluţionari.
E adevărat însă, că în satul Tabăra, comuna Bivolari,
din Judeţul Iaşi, şi în comuna Corni, din Judeţul
Botoşani, am găsit la ţărani câte două broşuri
a lui V. Cogălniceanu, întitulate "Cătră ţărani",
cari broşuri, se ştie, că nu au caracter direct sediţios,
ci conţin mai mult o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea
soartei sătenilor şi pentru organizarea lor pe căile
legale.
Aceste publicaţiuni am constatat că au fost aduse în localităţile
indicate, pe la începutul lunei Martie a.c., de către rezerviştii
întorşi de la oraşe, unde fuseseră concentraţi
Pretutindenea, însă, prin satele pe unde am trecut, fie că am găsit
pe ţărani revoltaţi sau liniştiţi, am constatat
acea stare de adâncă nemulţumire, acea fermentare psihologică
de indignare contra scumpetei pământurilor şi a condiţiunilor
împovărătoare de munci agricole, de care vorbeam mai sus,
şi care acum, după frigul excesiv de astă iarnă, s'a
putut generaliza şi transforma într'o stare de fapt acută, cu
atât mai uşor, cu cât ţăranii n'aveau de lucru, petrecând
timpul grupaţi la sfaturi prin casele lor.
Semnalul mişcărei violente a ţărănimei a fost în
Moldova de sus de cotuna îndepărtată Flămînzii, din Judeţul
Botoşani, unde ţăranii s'au dus în grupuri mari la Primărie
şi au protestat în mod paşnic contra scumpetei pământurilor
şi a învoelilor agricole încheiate cu arendaşul Fischer.
Svonul acestei mişcări s'a răspândit cu o iuţeală
vertiginoasă în cotunele şi comunele vecine şi au pasionat
imediat masele adânci ale populaţiunei de la sate. A fost destul ca
să sosească în sat un singur svon, că în alte localităţi
ţărănimea s'a răsculat, cerând modificarea condiţiunilor
de munci agricole şi eftenirea pământurilor, pentru ca acest
svon să se imprime în spiritele tuturor, să deştepte
imagini psihologice, sensoriale, motrice, să fie comentat şi
exagerat în tot felul, să sugereze în oameni sentimentul de
imitare- şi, în cele din urmă, să-i îndrumeze către
căile de fapt a satisfacerei dorinţelor lor arzătoare.
Acest fenomen
de contagiu moral se
explică foarte
simplu.
Într'un mediu social în care spiritele sunt sediţioase şi
iritate, contagiul moral, transiţia de la nemulţumirea latentă
la manifestarea violenţi, de la o stare virtuală la alta de
fapt, se săvârşeşte pe nesimţite, dar cu o mare
preciziune şi siguranţă. Sentimentul de imitare capătă
o formidabilă putere şi spontaneitate în mijlocul unei obşti
săteşti, cuprinsă de acelaş gând, de aceiaş simţire,
de aceiaş dorinţă arzătoare. Aci spiritele se găsesc
în stare de permanentă atenţiune şi încordare, ceiace
face ca contagiul moral să se săvârşească foarte uşor.
În ţărănimea noastră de la sate, acest contagiu s'a
generalizat întocmai ca o epidemie şi pornind din nordul Moldovei, a
câştigat România întreagă până la Mehedinţi, cu iuţeala
unei vijelii.
Mişcarea răsvrătitoare a sporit cu atât mai tare în
intensitatea ei, cu cât a fost favorizată de identitatea condiţiilor
locale şi a stărei sociale - economice, în care ţărănimea
trăeşte pretutindenea.
Astfel, am constatat că au isbucnit răscoalele în comunele: Podul
Iloaei, Bîrleşti, Bivolari, Holboca, Golăeşti, Bosa,
Mironeasa, Tigănaşi Hermeziu, şi în alte părţi
din Judeţul Iaşi, precum şi în localităţile:
Corni, Albeşti, Petreşti, Manoleşti, Plopeni, Siminicea,
Salcea, Fântânele, şi în alte părţi din Judeţul
Botoşani.
Până la primul semnal de revoltă dat de cotuna îndepărtată:
Flămânzii, locuitorii din sate păstrau liniştea lor
aparentă.
După primirea ştirei însă, ţărănimea, enervată
ca de o sugestiune hipnotică, a început a se aduna în grupuri
compacte, a umbla câtva timp prin sat, făcând tot soiul de
comentarii exagerate, alţii citind Legea lui Cuza despre împroprietărire,
până când, în fine, au apucat drumul spre Primărie, sau spre
curtea arendaşului, cerând schimbarea sistemului de tocmeli agricole
şi eftenirea pământurilor.
Obştea ţărănească, odată ce a început a
manifesta, este de o impulsivitate şi de o mobilitate excesivă,
pentrucă ideia numărului, ideia mulţimei, îi dă
sentimentul unei puteri irezistibile. Ea nu admite să fie contrazisă,
porunceşte, voeşte satisfacţie imediată şi nu înţelege
să se interpună ceva între dorinţa ei şi realizarea
acestei dorinţe.
Imposibilul şi irealizabilul nu există pentru ea. Orice aude,
ceice i se comunică, primeşte ca bun, se găseşte mereu
sub impresia excitaţiunei momentului, e sclava impulsiunilor din
afara.
Mai mult, însa, se constată la ţărănime, din cauza
lipsei ei de educaţie şi disciplină mentală, un fel de
înclinare de a interpreta greşit faptele, a le denatura chiar si a
le vedea printr'o prizmă sediţioasă.
Aşa, de pildă, am constatat în unele sate că telegrama afişată
de Administraţie în primele zile ale lunei Martie, prin care se anunţă
hotărârea Guvernului trecut de a vota imediat o lege contra
"trusturilor arendăşeşti", a fost interpretată
de ţărani în sensul - cum ziceau ei - că, "e ordin de
la Stat ca să dăm pe arendaşi afară din sat"
şi pe această ideie au şi început agitaţia.
La început, mişcarea ţărănească a avut un caracter
pur agrar, tinzând la schimbarea angajamentelor vechi agricole şi la
eftenirea pământurilor.
Acolo unde arendaşii erau prezenţi în sate şi au cedat
imediat cerinţelor locuitorilor răsculaţi, manifestaţia
mulţimei s'a oprit aci şi totul s'a terminat în buna linişte.
Aşa a fost, de pildă, în Comuna Popeşti, cu arendaşii
de pe moşia Oprişeni, de pe moşia Hărpaseşti.
Ambii aceşti arendaşi, în faţa mulţimei iritate a
ţăranilor, au avut o atitudine împăciuitoare, au cedat în
totul dorinţelor lor şi chiar atunci imediat au şi încheiat
un contract în Primărie cu Obştea locuitorilor, prin care
stabileau condiţiuni mai avantagioase de munci agricole şi
reduceau preţul arenzii pământului. Locuitorii nu numai că
s'au liniştit ca prin farmec, dar au făcut chiar ovaţii
entuziaste arendaşilor, pe care i-au poftit la crâşmă, ca
să-i cinstească.
E de notat, însă, că după câteva zile arendaşul,
auzind că noi am sosit în Podul Iloaei, pentru anchetarea răscoalelor
de acolo, a venit înaintea noastră şi ne-a spus că nu voeşte
să respecte contractul, pe care de frică l-a încheiat cu
locuitorii, cerându-ne să chemăm pe aceştia
şi să declarăm
contractul nul.
În localităţile, însă, unde arendaşii n'au voit să
cedeze cerinţelor sătenilor, sau unde, fiind ei absenţi,
vechilii sau vătafii lor n'au dat un răspuns satisfăcător
ţăranilor şi, pentru a nu se prinde cu vorba, au căutat
să temporizeze lucrurile, amânând răspunsul pe altă dată,
acolo mulţimea s'a dedat la manifestaţiuni sgomotoase şi
distrugeri, spărgând ferestrele, distrugând obiecte din cancelaria
moşiei şi, în special, rupînd contractele de munci agricole,
registrele şi condicele de comptabilitate.
Ţărănimea, cuprinsă de frigurile revoltei, a trebuit
instinctiv să-şi impună capi conducători, să se
pună sub povăţuirea câtorva indivizi din sinul ei, cari
erau mai îndrăzneţi, mai buni de gură, mai energici. Aceştia
dădeau directiva şi antrenau masele ţărănimei la
revoltă şi devastare, impunând voinţa şi curajul lor
celor mai slabi. Adeseori chiar recurgeau la violenţe, loveau cu
ciomagul şi târau cu de-asila la revoltă pe cei ce ezitau
şi stăteau la o parte.
Aceşti capi conducători au avut un rol considerabil în deslănţuirea
revoltei, deaceia şi responsabilitatea lor este mai mare. Ei au alcătuit
primele elemente de organizare a răzvrătiţilor; voinţa
lor a fost sâmburele în jurul cărora s'au unificat părerile
şi s'au îndrumat acţiunile.
Aşa, în răscoala de la Bivolari, un rol cumpănitor a avut
ţăranul voinic şi deştept, Manole a Săndulesei,
din satul Tabăra, care se intitula: "Căpitanul Tăbăranilor";
un altul, Vasile Călian, din satul Siliştea, se intitula:
"Căpitanul Siliştenilor".
Acesta din urmă era călare pe o iapă albă, iar revoltanţii,
în imaginaţia lor aprinsă, ziceau: "că-i Ştefan
cel Mare, călare pe Ducipal".
Dar, în multe localităţi, ţărănimea revoltată,
ca mai în toate mişcările mulţimei, s'a abătut de la
scopul şi mobilul, care o ridicase în picioare şi s'a dedat la
manifestări antisemite, la adevărate prădăciuni şi
jafuri teribile, încît răscoalele, din agrare cum erau la început,
au degenerat în antisemite şi anarhice.
Săteanul, izolat, are deplină conştiinţă că el
singur n'ar putea transforma o întreagă stare de lucruri, pe care el
o consideră ca asupritoare, şl chiar dacă i-ar veni în cap
ideia criminală de răzbunare contra asupritorilor, ar putea mai
uşor rezista impulsiunei sale .subiective.
Făcând parte însă din obştea locuitorilor adunaţi, el
capătă conştiinţa atotputerniciei ce i-o dă numărul,
şi este de ajuns ca cineva din mulţime să-i sugereze ideia
de răzbunare prin jaf şi devastare, pentru ca toţi, chiar
cei mai paşnici şi cinstiţi, să cedeze imediat acestei
tentaţiuni şi să se apuce de prădat locuinţele
şi dughenele de laolaltă.
Căci, este în deobşte cunoscut că intensitatea furiei de răsbunare,
a pornirei de devastare, creşte în proporţie directă cu
numărul persoanelor cari o împărtăşesc într-un
moment dat.
"Astfel ne explicăm noi, domnule Procuror General, procesul
sociologic şi psihologic al isbucnirei şi deslănţuirei
răscoalelor ţărăneşti, întâmplate în judeţele
Iaşi şi Botoşani.
În cercetările noastre am căutat să ne interesăm
deaproape dacă nu cumva învăţătorii, sau preoţii
de prin sate, s'au dedat la instigaţii şi agitaţii răzvrătitoare
printre ţărani, mai ales că ei erau chemaţi, prin
şezători şi conferenţe, a explica ţărănimei
rolul adevărat al noilor instituţiuni de propăşire
economică introduse la sate, precum sunt băncile populare, obştile
săteşti şi societăţile cooperative de desfacere
în comun a productelor.
Nicăeri, însă, n'am
observat vreo urmă de asemenea agitaţiuni din partea lor.
În schimb, însă, am constatat pretutindene o nemaipomenită
neglijenţă, incurie şi chiar rea voinţă din
partea administraţiei locale săteşti, care în starea ei
actuală este departe de a putea infiltra în sufletul ţăranului
sentimentul de ordine şi legalitate.
Binevoiţi, vă rog,
domnule Procuror general, a primi asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Judecător de instrucţie, Vespasian Erbicean
Rezoluţie: 8 Iunie
1907.
Se va trimite în original domnului ministru de Justiţie.
N. Leonescu
Domnului Prim-Procuror al Curţii de Apel din laşi
Extras
de C. Nemeş din "Răscoala ţăranilor din 1907,
documente din Arhiva Ministerului Justiţiei şi a Ministerului
Instrucţiunii şi Cultelor" publicate de V. Ion.
1 Raportul
este trimis, la 8 iunie, ministrului Justiţiei, care pune rezoluţia;
"La dosarul rapoartelor, T, Stelian".
|
|
