|
Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul
Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia
internă şi externă a ţării şi sprijinul Franţei.
Bucureşti,
21 octombrie 1865
Sire,
Cînd
Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene
au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă
priveşte,că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat
această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop
multiplu, demn de Franţa, demn de cel ,căreia EA, i-a încredinţat
destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru
echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor
şi, a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale
progresului. Tratatul de la Paris a venit curând sa confirme speranţele
noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi
viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.
Această
nouă stare de lucruri cerea un om nou - concetăţenii mei
mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca
pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut
de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa
unei renovaţii politice atât de preţioase pentru ţara mea.
M-am pus cu
curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea
slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care
purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele
agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile
unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă.
Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe
de alta, trebuie sa ţii treaz patriotismul românilor, impunând
limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.
După
şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am
oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de
rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că
guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate
abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea
ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să
fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de
oarecare complicaţii; ale Constituţiei dată Principatelor
Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără
încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea
mea de puterile vecine care vad tot timpul cu ochi răi dezvoltarea
prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste
frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.
În aceasta,
Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii
care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei
mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de
treizeci de, ani de monarhie constituţională, poate totuşi
să demonstreze, ca nu este deloc posibil să se improvizeze
reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici
să se improvizeze educaţia politică a unui popor fâcându-l
să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernământ
pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele
mat civilizate.
Din fericire,
progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu
toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor
noastre, România a
pornit înainte.
Am fost
destul ele fericit să
realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui
ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării
străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi,
un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri,
copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea
tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în
familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frâu
divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia
justiţiei, care lasă mult de dorit s-a ameliorat sub influenţa
Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă
la încercări pe care le
cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele;
Curtea de
conturi şi Casa
de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor
devenite foarte
urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi
gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli
pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le
onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de
comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o
linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie,
o alta va fi construită în primăvară. Sunt în preajma
concesionării privilegiului unei Bănci naţionale. În sfârşit,
am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în
mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea
internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă
împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe
care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia
destinele noastre sunt strâns unite. La alegerea mea, Principatele Unite
nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datând
din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece
tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă
şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe,
nu ne veneau decât din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă
fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti
ghintuite cumpărate din Franţa; douăzeci şi cinci de
mii de puşti neghintuite, pe care le datorez generozităţii
Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite Comunelor, în
care am constituit un serviciu de garda care dă populaţiei
rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice
eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără
şaptezeci şi doua de tunuri ghintuite, construite în Franţa,
după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decât trei mii de
oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor,
prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu
comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece
mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare
şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni,
recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi,
bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele
noastre duble la triplul efectivului său normal, şi formată
la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am
creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în
care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă,
gloanţele (capsulele) şi care sunt din plin suficiente pentru
nevoile noastre. O manutanţă va completa în curând ansamblul
instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus
pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic
al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărca
prea mult bugetul statului.
Iată ce
am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit,
al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică
a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim
ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să
vedem ce au devenit ele pentru a aprecia 'marile schimbări care s-au
realizat:
Timp de
aproape un secol, Sire, Principatele au fost pradă străinilor, când
un loc de trecere, când un câmp de bătaie pentru armatele Austriei,
Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind
atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele
puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă
banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi
Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu
veniturile noastre şi pe pământul nostru, Rusia, stăpână
atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă.
Mai am nevoie să spun cât au apăsat aceste încercări
teribile asupra ţării atât din punct de vedere moral cât
şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire graţie
sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă , politică,
au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sunt puţini
cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care
au mai căutat-o acum câţiva ani ca o onoare. Într-un cuvânt,
Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţa:
el este român şi nimic altceva decât român.
Orice, spirit
imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut
realizându-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări
nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc
expresia gândului meu, raportând toate succesele puternicii protecţii
a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a
domniei mele, m-am simţit susţinut de mâna Franţei şi
m-am obişnuia să cred, Sire, că am fost unul din modestele
instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper,
viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu
această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau.
Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit
şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul
Italiei a trezit aspiraţii atât de arzătoare, în Europa
orientală. Contând tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre
imperiale am îndrăznit eu să
stabilesc, pe Dunăre,
principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie
între România şi vechii săi protectori şi care au deschis
ţării mele calea progresului.
Dar de câtva
timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe
Maiestatea Voastră imperială să-mi permită sa-i expun
în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întâmpin.
Fost-am oare, prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele
ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun?
Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi
l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobândite
până acum de România, şi de persoana mea s-au răcit.
Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie când
Monitorul a publicat, în două rânduri, în cursul lunii septembrie,
rânduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de
idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc
al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie
şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de
guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.
Ce vederi au
inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc nici un
moment asupra combinaţiilor recomandate
de presa Austriei asupra acestor calcule care
fac din Principatele
Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-aş
fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa
naţionalităţii române independente, poate fi sacrificată
atâta timp cât glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în
lume.
Dar, s-ar
putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi
obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează
să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea
ca, neputând judeca decât după rezultate, Maiestatea Voastră
imperială să aprecieze că autoritatea
mea personală
este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi
a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa
crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că
România trebuie să fie încredinţată, fără
pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai abile decât ale mele, eu
sunt gata, Sire, să cobor de pe tron.
Maiestatea
Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea
spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii,
afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără
de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice
aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti
favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie
care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre
imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele.
Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsând un tron
pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât
stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat de la început
decât ca o penibilă povară. Nu-mi va rămâne, nimic de
dorit. Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa
României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi
asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.
Încrederea fără
rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiate o va
aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului
Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul
vostru, Sire, va fi nu mă îndoiesc, o nouă dovada a constantei
Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă
încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit
puternica protecţie a Maiestăţii voastre imperiale pentru
poporul român.
Vă rog,
Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu
care sunt al Maiestăţii Voastre imperiale
Sire,
prea umil şi prea plecat servitor
A.I. Cuza
Dialog scris
între ex-domnitorul Al. I. Cuza şi Carol l
Valoarea unor
astfel de documente ni se pare deosebită.
Schimbul de
scrisori dintre domnitorul răsplătit cu titlul de prinţ
pentru ilustrul act naţional săvârşit sub
conducerea lui, cu prinţul Carol de Hohenzollern, aruncă
o lumină clară asupra împrejurărilor obiective
care 1-au adus pe noul Domnitor pe
tron.
Din rândurile
scrisorii protocolare şi plină de eleganţă, reies cu
prisosinţă superioritatea şi demnitatea, caracteristice lui
Cuza Vodă.
Nu întâmplător
s-au creat în jurul lui atâtea legende, nu întâmplător a fost
expresia unei generaţii atât de strălucite.
Principe,
Graba cu care
am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să 'rezolv
diversele afaceri a căror situaţie interesează în mod
special averea mea, personală. Pe de altă parte, eu sunt obligat
să apar într-un proces în care este amestecat şi numele meu
şi care solicită prezenţa mea indispensabilă în
ţară. Din cauza acestor probleme am intenţia să mă
reîntorc cât de curând posibil în Moldova, la moşia mea,
Ruginoasa. [...]
Referitor la
această problemă, Principe, permiteţi-mi a vă spune
toate gândurile mele, ca să previn toate interpretările care ar
putea să fie date reîntoarcerii mele în Moldova. Este o datorie
impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean,
fie principe domnitor.
În 1857, în
divanul Ad-hoc din Moldova, am fost unul primii deputaţi care am
exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu
Muntenia [...].
Mai târziu,
în 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat
dubla coroană a României. Ridicat pe acest tron pentru care n-am
avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi în mod solemn, că
voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei
poporului român.
Fiecare
ştie în România, că
nu am ezitat deloc să formulez
acest angajament într-o scrisoare adresată imediat a doua zi după
alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile
mele n-au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept
o perioadă mai propice. Cel puţin, sunt
fericit că eu
am reuşit să realizez
Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei
milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pământurile
sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor închinate, să
dau tuturor românilor, fără excepţie, dreptul electoral,
de care o imensă majoritate a naţiunii era în mod injust lipsită,
punând bazele unei egalităţi civile şi politice etc., în
sfârşit, să realizez în fapt, aproape toate dorinţele
Divanului Ad-hoc, din 1857 [...]
Alteţa
Voastră a putut urmări în documentele mele linia constantă
a acestei preocupări [...]
Două
luni mai târziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare,
mesajul meu a reamintit Românilor promisiunile mele din 1859: oricine ar
fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu
voi fi întotdeauna cu ţara pentru ţară, fără alt
mobil decât voinţa naţională şi marile interese ale
României. Vreau să fie bine înţeles că niciodată
persoana mea nu va fi un obstacol în calea evenimentelor care ar putea
permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu
am contribuit. În Alexandru Ioan I "Principele României", românii
vor regăsi totdeauna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza,
care fiind ales deja Principe în Moldova, declara în mod oficial
puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă
această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi
neclintită a voinţei naţionale în scopul Unirii, dar
acceptă numai ca un "păstrător sacru" [...]
Revenind ca
simplu cetăţean în ţara
mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să
pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei
mele. M-aş simţi
foarte fericit, Principe,
dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit
în mod personal asigurarea sentimentelor mele.
Paris, 16
aprilie 1867
Prinţ Al. L Cuza.
Iată
şi răspunsul pe care Carol I i-1 trimite lui Alexandru Ioan Cuza
la Paris:
Prinţul meu,
Am primit
scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi
vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate
egală celei a-dumneavoastră.
Departe de a
pune la îndoială bunele voastre intenţii, sunt convins că
dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai
intereselor personale, şi că prin prezenţa voastră
aici, ţara câştigă în plus, un bun cetăţean. Cu
acest gând am făcut, cunoscută cererea voastră Consiliului
meu de Miniştri.
Consiliul a
considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi
teritoriul românesc în urma evenimentelor politice, atât, de grave,
este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă
grăbiţi a reveni în ţară!
Mi se pare că
pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate
eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi
şederea dumneavoastră în străinătate.
Sunt încredinţat,
de altfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături
de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce
la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră
actual.
Vă rog,
Prinţul meu, să credeţi în sentimentele mele şi în
marea consideraţie ce v-o port.
Devotatul dumneavoastră,
Carol I.
Cotroceni
2/14 iunie 1867.
Extrase din cartea "Din scrinurile regilor", Eugen Teodoru
|
|
