România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Memoria documentelor

Scrisoarea lui Al. I. Cuza către Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, referitoare la reformele politice şi situaţia internă şi externă a ţării şi sprijinul Franţei.

Bucureşti, 21 octombrie 1865

Sire,

Cînd Maiestatea Voastră a purtat armatele sale în Crimeea, popoarele dunărene au aclamat drapelul francez cu entuziasm. Eu am fost convins, în ce mă priveşte,că o idee mare, o idee napoleoniană, a inspirat această glorioasă faptă. Am întrevăzut un scop multiplu, demn de Franţa, demn de cel ,căreia EA, i-a încredinţat destinele sale: a respinge proiecte ameninţătoare pentru echilibrul european, a reînvia Orientul prin principiul naţionalităţilor şi, a arunca în această lume veche seminţele fecunde ale progresului. Tratatul de la Paris a venit curând sa confirme speranţele noastre. Constituirea politică a Moldovei şi Valahiei şi viitorul poporului român vor primi serioase garanţii.

Această nouă stare de lucruri cerea un om nou - concetăţenii mei mi-au încredinţat această grea sarcină. Am acceptat-o ca pe o datorie şi cu convingerea că voi fi încurajat, susţinut de cel căruia îi scriu, cu România recunoscătoare, iniţiativa unei renovaţii politice atât de preţioase pentru ţara mea.

M-am pus cu curaj pe muncă; am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravurile politice care purtau amprenta coruptă a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, obosite, puţine resurse în lucruri şi oameni, cu ambiţiile unui mare popor şi pasiuni politice surde la orice sfat de prudenţă. Pe de o parte trebuie să organizezi, cu instrumente insuficiente, pe de alta, trebuie sa ţii treaz patriotismul românilor, impunând limite înţelepte aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.

După şase ani de eforturi şi de muncă neîntreruptă, am oare dreptul de a mă arăta complet satisfăcut de rezultatele obţinute? Evident, nu. Nu vreau să pretind că guvernul meu a fost lipsit de greşeli, că am smuls toate abuzurile, că am vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării este terminată. Cred chiar că aş fi putut să fac mai mult şi mai bine, dacă n-aş fi fost împiedicat de oarecare complicaţii; ale Constituţiei dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create, parcă intenţionat, în calea mea de puterile vecine care vad tot timpul cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi mai ales expansiunea peste frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului.

În aceasta, Sire, stă secretul acestor încurcături şi acestor agitaţii care par să fi descurajat pe susţinătorii noştri cei mai plăcuţi. Exemplul Greciei, după mai mult de  treizeci de, ani de monarhie constituţională, poate totuşi să demonstreze, ca nu este deloc posibil să se improvizeze reorganizarea unui stat, hărţuit de influenţe externe, nici să se improvizeze educaţia politică a unui popor fâcându-l să treacă brusc de la un regim patriarhal la un sistem de guvernământ pe care nu-l admite temperamentul unor naţiuni, chiar dintre cele   mat   civilizate.

Din fericire, progresul are legi invincibile, în ciuda dificultăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, în ciuda greşelilor noastre, România  a   pornit înainte.

Am fost destul  ele fericit să realizez unirea, visul secular al românilor, pentru a restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri, copiate după Codul lui Napoleon, care stabilesc realmente egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturi egale pentru toţi în familie, care impun căsătoria civilă şi pun, frâu divorţului. Am dat drept de proprietate străinilor. Administraţia justiţiei, care lasă mult de dorit s-a ameliorat sub influenţa Curţii de casaţie. Reorganizarea finanţelor noastre, supusă la încercări pe care  le cred premature, n-a putut răspunde aşteptărilor mele;  Curtea  de  conturi  şi Casa  de consemnaţiuni vor asigura reuşita reformelor  devenite  foarte urgente. Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită, am instituit sistemul zecimal, am creat spitale, şcoli pe care Maiestatea Voastră imperială a binevoit să le onoreze cu încurajările sale. Am mărit căile noastre de comunicaţii; am construit poduri care lipseau aproape peste tot; o linie de patru sute de kilometri de cale ferată este în construcţie, o alta va fi construită în primăvară. Sunt în preajma concesionării privilegiului unei Bănci naţionale. În sfârşit, am voit ca forţele noastre naţionale să fie organizate în mod serios, capabile să menţină în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sunt strâns unite. La alegerea mea, Principatele Unite nu posedau decât patru sau cinci mii de puşti ruseşti, datând din timpul domniei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri fără valoare de provenienţă turcă, rusă şi austriacă. Praf de puşcă, proiectile, gloanţe, nu ne veneau decât din Austria; nu puteam trage nici un foc de puşcă fără permisiunea sa. Am astăzi şaptezeci de mii de puşti ghintuite cumpărate din Franţa; douăzeci şi cinci de mii de puşti neghintuite, pe care le datorez generozităţii Maiestăţii Voastre imperiale, au fost distribuite Comunelor, în care am constituit un serviciu de garda care dă populaţiei rurale obişnuinţa armelor pregătind-o pentru orice eveniment, pentru apărarea căminelor lor. Artileria mea numără şaptezeci şi doua de tunuri ghintuite, construite în Franţa, după modele franceze. Acolo unde n-am găsit decât trei mii de oameni abia, daţi exclusiv de către clasa ţăranilor, prost înarmaţi, prost echipaţi, obişnuiţi numai cu comandamentele ruseşti sau austriece, am astăzi douăsprezece mii de grăniceri, opt mii jandarmi pedeştri şi călare şi o armată regulată de douăzeci de mii de oameni, recrutaţi din toate clasele societăţii, bine înarmaţi, bine echipaţi, susceptibilă a fi mărită prin rezervele noastre duble la triplul efectivului său normal, şi formată la marea şcoală a principiilor militare ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţie şi reparaţie, în care fabricăm echipajele noastre, proiectilele, praful de puşcă, gloanţele (capsulele) şi care sunt din plin suficiente pentru nevoile noastre. O manutanţă va completa în curând ansamblul instituţiilor noastre. Aceste realizări considerabile au impus pentru moment ţării sacrificii mari pe care concursul patriotic al poporului ne-a permis să le suportăm fără a încărca prea mult bugetul statului.

Iată ce am făcut, Sire. Sub imperiul acestor noi idei pe care le-am trezit, al acestor instituţii noi pe care le-am creat, educaţia politică a ţării a progresat în mod vizibil. Trebuie să ne amintim ce a fost altădată în Moldova şi Valahia şi să vedem ce au devenit ele pentru a aprecia 'marile schimbări care s-au realizat:

Timp de aproape un secol, Sire, Principatele au fost pradă străinilor, când un loc de trecere, când un câmp de bătaie pentru armatele Austriei, Rusiei sau Turciei, aproape întotdeauna ocupate militar şi devenind atunci un centru de intrigi ale căror fire le ţineau unele puteri întotdeauna ostile intereselor noastre şi o piaţă banală unde se negociau prăzile noastre pentru a îmbogăţi Fanarul sau a combate influenţa occidentală în Orient. Cu veniturile noastre şi pe pământul nostru, Rusia, stăpână atunci a Principatelor, a format în 1854 această legiune greco-slavă. Mai am nevoie să spun cât au apăsat aceste încercări teribile asupra ţării atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere material? Astăzi, Sire graţie sprijinului Vostru generos, românii au o existenţă , politică, au conştiinţa drepturilor şi datoriilor lor, sunt puţini cei care nu au roşit pentru protecţia străină, pe care au mai căutat-o acum câţiva ani ca o onoare. Într-un cuvânt, Sire, poporul român trăieşte de acum înainte propria sa viaţa: el este român şi nimic altceva decât român.

Orice, spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizându-se transformări mari şi fericite. Aceste transformări nu s-au realizat numai prin eforturile mele şi nu exagerez deloc expresia gândului meu, raportând toate succesele puternicii protecţii a Maiestăţii Voastre imperiale. La fiecare oră grea a domniei mele, m-am simţit susţinut de mâna Franţei şi m-am obişnuia să cred, Sire, că am fost unul din modestele instrumente ale acestei mari politici, de care se leagă, sper, viitorul ţării mele. Toate actele mele au fost măsurate cu această convingere şi cu datoriile pe care mi le impuneau. Maiestatea Voastră imperială nu va fi uitat că am primit şi urmat cu exactitate sfaturile sale în momentul în care războiul Italiei a trezit aspiraţii atât de arzătoare, în Europa orientală. Contând tot pe sprijinul Maiestăţii Voastre imperiale am îndrăznit eu să  stabilesc, pe   Dunăre, principii politice, fonda instituţii sociale care au tăiat o prăpastie între România şi vechii săi protectori şi care au deschis ţării mele calea progresului.

Dar de câtva timp mă simt oprit, Sire, în mijlocul sarcinii mele, şi rog pe Maiestatea Voastră imperială să-mi permită sa-i expun în mod sincer ceea ce cred despre dificultăţile pe care le întâmpin. Fost-am oare, prea curajos? N-am crezut oare prea mult în forţele ţării mele şi în valoarea instrumentelor de care dispun? Sunt oare eu însumi la nivelul rolului înalt pe care providenţa mi l-a încredinţat? Nu ştiu! Dar mi se pare că simpatiile dobândite până acum de România, şi de persoana mea s-au răcit. Indicii vagi mi-au dezvăluit deja această situaţie când Monitorul a publicat, în două rânduri, în cursul lunii septembrie, rânduri descurajante, în care aş fi putut vedea, în ordinea de idei care să conducă, un fel de avertisment foarte părintesc al Maiestăţii Voastre imperiale, dar care au trebuit să fie şi au fost primite cu o satisfacţie puţin deghizată de guvernele vecine şi cu o dureroasă emoţie de ţară.

Ce vederi au inspirat aceste rânduri? Nu-mi este permis să mă opresc nici un moment asupra combinaţiilor recomandate   de presa Austriei asupra acestor calcule care   fac din   Principatele Unite, obiectul unei compensaţii teritoriale. Niciodată n-aş fi crezut, nici un român n-ar vrea să creadă, că existenţa naţionalităţii române independente, poate fi sacrificată atâta timp cât glasul împăratului Napoleon va fi preponderent în lume.

Dar, s-ar putea, Sire, ca vederile Maiestăţii Voastre imperiale să fi obosit din cauza spectacolului acestor lupte interne care nu încetează să împiedice dezvoltarea prosperităţii noastre, s-ar putea ca, neputând judeca decât după rezultate, Maiestatea Voastră imperială să aprecieze că autoritatea   mea personală    este insuficientă pentru a domina intrigile partidelor şi a dejuca dorinţele de posesiune din afară. Dacă aşa crede Maiestatea Voastră imperială, dacă ea socoate că România trebuie să fie încredinţată, fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai abile decât ale mele, eu sunt gata, Sire, să cobor de pe tron.

Maiestatea Voastră imperială să fie convinsă de sinceritatea spuselor mele. Nu mă supun nici descurajărilor, nici fricii, afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă apără de aceste slăbiciuni. Voi fi fericit, Sire, să accept orice aranjament pe care Maiestatea Voastră imperială îl va socoti favorabil intereselor României, de a-mi da concursul la orice combinaţie care ar fi onorată de sufragiul Maiestăţii Voastre imperiale şi care ar răspunde de viitorul ţării mele. Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsând un tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei şi pe care nu l-am acceptat de la început decât ca o penibilă povară. Nu-mi va rămâne, nimic de dorit. Sire, dacă retragerea mea poate consolida independenţa României, da garanţii reale prosperităţii mele şi să-mi asigure stima Maiestăţii Voastre imperiale.      

Încrederea fără rezerve pe care o arăt Maiestăţii Voastre imperiate o va aduce pe a sa, îndrăznesc să sper. Numai împăratului Napoleon trebuie şi vreau să-i cer un sfat. Răspunsul vostru, Sire, va fi nu mă îndoiesc, o nouă dovada a constantei Voastre solicitudini pentru ţara mea şi vin cu o profundă încredere, în această împrejurare solemnă, să solicit puternica protecţie a Maiestăţii voastre imperiale pentru poporul român.

Vă rog, Sire, să primiţi expresia respectului şi devotamentului cu care sunt al Maiestăţii Voastre imperiale

Sire,

                              prea umil şi prea plecat servitor

                                                                                        A.I. Cuza

 

Dialog scris între ex-domnitorul Al. I. Cuza şi Carol l

Valoarea unor astfel de documente ni se pare deosebită.

Schimbul de scrisori dintre domnitorul răsplătit cu titlul de prinţ pentru ilustrul act naţional săvârşit sub  conducerea lui, cu prinţul Carol de Hohenzollern, aruncă o lumină clară asupra împrejurărilor obiective  care 1-au adus pe noul Domnitor pe  tron.

Din rândurile scrisorii protocolare şi plină de eleganţă, reies cu prisosinţă superioritatea şi demnitatea, caracteristice lui Cuza Vodă.

Nu întâmplător s-au creat în jurul lui atâtea legende, nu întâmplător a fost expresia unei generaţii atât de strălucite.

 

Principe,

Graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să 'rezolv diversele afaceri a căror situaţie interesează în mod special averea mea, personală. Pe de altă parte, eu sunt obligat să apar într-un proces în care este amestecat şi numele meu şi care solicită prezenţa mea indispensabilă în ţară. Din cauza acestor probleme am intenţia să mă reîntorc cât de curând posibil în Moldova, la moşia mea, Ruginoasa. [...]

Referitor la această problemă, Principe, permiteţi-mi a vă spune toate gândurile mele, ca să previn toate interpretările care ar putea să fie date reîntoarcerii mele în Moldova. Este o datorie impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean, fie principe domnitor.

În 1857, în divanul Ad-hoc din Moldova, am fost unul primii deputaţi care am exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu Muntenia  [...].

Mai târziu, în 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat dubla coroană a României. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi în mod solemn, că voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei poporului român.

Fiecare ştie în România,  că nu am ezitat deloc să   formulez acest angajament într-o scrisoare adresată imediat a doua zi după alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept o perioadă mai propice. Cel puţin, sunt   fericit că eu    am reuşit să   realizez Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pământurile sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor închinate, să dau tuturor românilor, fără excepţie, dreptul electoral, de care o imensă majoritate a naţiunii era în mod injust lipsită, punând bazele unei egalităţi civile şi politice etc., în sfârşit, să realizez în fapt, aproape toate dorinţele Divanului Ad-hoc, din 1857 [...]

Alteţa Voastră a putut urmări în documentele mele linia constantă a acestei preocupări [...]

Două luni mai târziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Românilor promisiunile mele din 1859: oricine ar fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu voi fi întotdeauna cu ţara pentru ţară, fără alt mobil decât voinţa naţională şi marile interese ale României. Vreau să fie bine înţeles că niciodată persoana mea nu va fi un obstacol în calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu am contribuit. În Alexandru Ioan I "Principele României", românii vor regăsi totdeauna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe în Moldova, declara în mod oficial puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi neclintită a voinţei naţionale în scopul Unirii, dar acceptă numai ca un "păstrător sacru" [...]

Revenind ca simplu cetăţean în ţara    mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele.   M-aş simţi foarte fericit,   Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele.

Paris, 16 aprilie 1867                                                                 Prinţ Al. L Cuza.   

 

Iată şi răspunsul pe care Carol I i-1 trimite lui Alexandru Ioan Cuza la Paris:

 

Prinţul meu,

Am primit scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate egală celei a-dumneavoastră.

Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii, sunt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale, şi că prin prezenţa voastră aici, ţara câştigă în plus, un bun cetăţean. Cu acest gând am făcut, cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri.

Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice, atât, de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţară!

Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi şederea dumneavoastră în străinătate.

Sunt încredinţat, de altfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual.

Vă rog, Prinţul meu, să credeţi în sentimentele mele şi în marea consideraţie ce v-o port.

                                                                 Devotatul dumneavoastră,

                                                                                                    Carol I.

Cotroceni 2/14 iunie 1867.

Extrase din cartea "Din scrinurile regilor", Eugen Teodoru