România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Tibru, uitat de noi toţi

Copiii, când sunt obosiţi, totdeauna cer să li se spună poveşti. Le povestim despre cei ce sunt doar oale si ulcele, adică cenuşă în urne. “Moş Ene pe la gene”, cine altul este acesta decât Enea, strămoşul gintei latine. Ţinut de mână, luliu, fiul lui Enea, este viitorul, deoarece merge în faţa tatălui său. Enea îl duce în spate pe bătrânul său părinte Anchise. Enea îşi asumă trecutul.

Vrem să ne limpezim negurile timpului. Vrem să ne purtăm povara tainică a luminii, a trecutului satului nostru de obârşie, Tibru.

Împăratul Tiberius (14-37 e.n.) a fost bântuit ani la rând de o întrebare năroadă: cum a chemat-o pe bunica Hecubei (ultima regină a Troiei). Şi chiar dacă ar fi aflat aceasta, Tiberius nu ar fi putut clinti spre bine sau spre rău nici măcar un fir din iarba lumii.

      Dar dacă noi întrebăm: de unde vine numele satului nostru Tibru, întrebarea nu este o sminteală, întrebarea este mai frumoasă decât orice posibil răspuns, deoarece vrem să ştim etimologia numelui Tibru, de câte mii de ani este vatra satului nostru şi cine ne sunt strămoşii.

Pe malurile Tibrului roman a fost scrisă istoria Europei, a Africii de Nord şi a Asiei Antice Anterioare până pe malul Eufratului. Din totdeauna izvorul Tibrului italic a fost pe teritoriul etrusc (Toscana de astăzi care gravitează cultural în jurul Florenţei). Spre deosebire de neamurile italiote: latini, sabini, umbri, samniţi, veneţi, liguri etc., etruscii vorbeau o altă limbă şi aveau o civilizaţie complet diferită faţă de restul peninsularilor. La sânul etruscilor s-au civilizat romanii. Etruscii au dat Romei regi şi tot de neam etrusc a fost şi Mecena. Istoricul roman Varro afirma că numele Tiberis (aşa spuneau latinii apei) este etrusc, deoarece aşa susţin etruscii, sau latin deoarece romanii au avut un rege cu numele Tiberius (George Dennis, “ Lumea etruscilor”, vol II, pag. 325).

În “Infernul” lui Dante scrie atât de frumos: “Mai mult decât crezi sunt grelele morminte”. Aşa este!

În necropola din Perusia (oraş etrusc din Toscana, astăzi se cheamă Perugia) s-au descoperit patru urne. Prima urnă are inscripţionat un nume THEPHRI care pare să indice persoana cea mai importantă, poate chiar străbunul neamului. Pe cea de-a doua urnă stă scris THEPHRISIA (adică soţia lui THEPHRI). Ibidem pag. 326.

Un caz similar apare în Volterra: familia CECINA dă un nume omonim apei CECINA.

Etimologia numelui TIBERIS este etruscă şi nicidecum latină. Surpriza cea mare apare în “ Istoria romană” a lui Theodor Mommsen, vol. I, pag. 106. Istoricul danez (Al II-lea Titus Livius, cum îi spun eu) prezintă feriae publicae, adică calendarul serbărilor populare ale latinilor:

- Lupercalia, adică sărbătoarea lupilor (luperci);

- Fontinalia, adică sărbătoarea izvoarelor (fontana);

- Terminalia, adică sărbătoarea pietrei de hotar (terminus);

- Portunalia, adică sărbătoarea porturilor (portus);

- Neptunalia, adică sărbătoarea zeului mărilor (Neptun);

- etc, etc

Dar sărbătoarea fluviului care le scălda Laţiumul cât şi Roma, se numea Volturnalia. Nesesizat de Mommsen, este limpede că latinii îşi numeau fluviul Volturnus. Deci numele Tiberis nu are rădăcina în limba latină, ci în cea etruscă. Varro ştia acest adevăr, deoarece nu putea fi atât de naiv încât să creadă că cei ce stau mai aproape de Ostia unde Tiberisul se varsă în Marea Tireniană dau numele fluviului. Numele fluviului îl dau cei ce stau mai aproape de izvor, adică etruscii.

Tibur-Tibru

Tibru, sat din cadrul comunei Cricău, jud. Alba aşezat în apropierea cetăţii Piatra Craivii, considerat centrul spiritual al dacilor, justificat de cele 6 sanctuare descoperite în prezent, la fel ca şi unele obiecte specifice, de cult. Piatra Craivii, prin înălţimea sa, domină împrejurimile.

Înainte de întemeierea Romei (753 î.e.n.) spaţiul latin avea durate cetăţi străvechi precum Alba pe muntele Alban (astăzi Monte Cavo), Tusculum, Praeneste, Tiburul etc. Dacă în fiecare primăvară latinii urcau spre Alba (centrul Confederaţiei Latine) pentru a-şi sărbători zeul suprem în jurul templului lui Jupiter Latinus, atunci când doreau să li se prezică viitorul mergeau la Templu Sibilei, oracolul lor din anticul Tibur (astăzi oraşul Tivoli). Roma este sub confluenţa a două ape: Tiberis şi Amnio (cel mai frumos afluent al falnicului fluviu). Pe Amnio este ridicat Tiburul. Via Tiburtina, urcând pe malul acestui râu, lega Roma de Tibur.

Izbitor de asemănător este peisajul Tiburului cu cel al satului Tibru. Aceleaşi coline înclinate abrupt spre vale, aceleaşi colţuri stâncoase pe versanţii din stânga, aceleaşi genuni ale apei. În Tibru, pe un grui rotund, sunt structuri de ziduri străvechi. Să fi găsit romanii în satul nostru un oracol dac şi să-1 fi denumit Tibur? Localnicii daci să fi modificat după legile riguroase ale foneticii Tibur în Tibru? Vezi anagramarea cuvântului Iuda în Aiud, Glad (sabie) în Gald (Galde). Grupul fonetic “bru” este extrem de sonor în limba dacă (vezi Tabula Peutingeriană segmentum VIII unde între Apula (Alba) şi Salinis (Ocna-Mureş) este localitatea Brucla (Aiud). Vezi Ovidiu Drâmba - “Istoria civilizaţiei şi a culturii” vol I, pag. 811, cuvântul dac brusture .

Eu nu am veleităţi de istoric sau lingvist, doar depăn în cuvinte gânduri pornite dintr-o simţire. Eu întreb spre a fi limpezit, fiindcă vreau să ştiu adevărul.

Arhaice sunt toponimele tibrene.

Poiana Alacului, indubitabil de la alac, numele străvechi de mii de ani al grâului sălbatic, care şi azi creşte răzleţ în acest loc.

Ticera, astăzi Chiciura (este numele antic al lirei, instrument sacerdotal al tracilor (vezi Iordanes).

Zarin, şaua ce prelungeşte Gruiul Ticerei (“grui” este cuvânt tot dac). În apropierea Zarinului mijesc prin fânate structuri de ziduri străvechi. Satul să fi purtat numele de Zaridava? (precum Ziridava, Zargidava etc, care sunt cetăţi dace deja confirmate arheologic).

Poni, nicidecum pluralul de la pom, ci de la pomoerium, cuvânt latin preluat din limba etruscă pone. Pone era spaţiul sacru pe care întemeietorul unei aşezări îl trasa cu plugul în contextul unui ritual. Aulus Gellius şi Festus relatează că pone se află în interiorul cetăţii, în afara ei sau în imediata vecinătate a zidurilor acesteia “post murum aut pone muros” sau “proximum muro” (vezi George Dennis “ Lumea etruscilor” vol. II, pag. 211). Tumulul de la Poni, necercetat încă, să fie mormântul “celui mai vechi tibrean”?

În fiecare primăvară sau toamnă plugurile scot la lumină ceramică preromană, cât şi romană. Printre cioburi protoistorice şi antice, pe hotarele tibrene, cresc holdele.

Cunoscut de către toţi istoricii ca satul în care s-a încheiat armistiţiul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan şi mai puţin ca vatră antică ce a dat Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia un tezaur de monede de argint romane. Niciodată, dar niciodată, Tibrul nu a fost favorizat în ideea unor săpături arheologice. Nu a stârnit niciodată curiozitatea arheologilor.

Tibru, un sătuc din Transilvania, Tibru, fluviul care a trecut şi trece prin Roma, un toponim care nu spune nimic nimănui. Am priceput că ceea ce este scris în Biblie este adevărat: “Dumnezeu le-a împietrit inima”.

Simbolul credintei amplasat la intrarea in satul Tibru
Eroii satului la loc de frunte ...

Monumentul ridicat in amintirea Armistitiului de la Tibru incheiat intre Closca si Schultz - 12 nov 1784

Dr. Ioan Căliman