|
Aflaţi sub apăsătorul jug
austro-ungar,. supuşi unei sistematice politici de oprimare naţională
din partea claselor dominante maghiare, românii din Transilvania au trăit
în memorabilul an 1877 momente de mare entuziasm, de aleasă simţire
patriotică. Adâncul ecou şi unanima adeziune în sânul maselor
româneşti de peste Carpaţi, de care s-a bucurat lupta eroică
pentru scuturarea jugului otoman a fraţilor din România, a confirmat
cu strălucire cuvintele exprimate în 1867 de către ,Bogdan
Petriceicu Haşdeu: „Moldova, Transilvania, Muntenia nu există
pe faţa pământului; există o singură Românie, cu un
picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiile cele mai depărtate
ale Carpaţilor; există un singur corp şi un singur suflet,
în care toţi nervii şi toate suspinele vibrează unul către
altul”1.
Solidaritatea românilor transilvăneni cu cauza dreaptă a
poporului român, la 1877, reprezintă, fără îndoială,
una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre moderne. În
pofida tuturor persecuţiilor şi opreliştilor stăpânirii
duşmănoase, toată suflarea românească — de la Braşov,
Făgăraş şi Sibiu la Oradea, Satu. Mare şi Sighet,
de la Năsăud şi Bistriţa la Reşiţa, Timişoara
şi Arad — a vibrat profund pentru acţiunea politico-militară
de însemnătate crucială a patriei-mamă, căreia i-a
acordat întregul său sprijin moral şi material. Impresionanta
solidaritate, izvorâtă din convingerea fermă că
evenimentul reprezenta cauza întregului neam, a cunoscut, după cum
se ştie, variate forme de manifestare2. În paginile ce urmează ne vom limita însă
la prezentarea unor aspecte ale acestei solidarităţi pe
teritoriul actualului judeţ Alba, folosind cu precădere informaţiile
cuprinse în presa contemporană a românilor din Transilvania.
Meleagurile Albei - incluzând în accepţiunea noastră nu numai
zona” oraşului,. Alba Iulia, ci şi Blajul şi cea mai mare
parte a Munţilor Apuseni -, ocupă, după cum se ştie,
un loc cu totul deosebit în ansamblul istoriei Transilvaniei. Străveche
vatră daco-romană, martoră a grandioasei împliniri a lui
Mihai Viteazul din 1599-1600, teatru principal de desfăşurare a
marii răscoale din 1784 şi apoi a revoluţiei româneşti
din 1848-1849, această parte a Transilvaniei se bucura de o bogată
tradiţie pe linia participării locuitorilor săi la marile
acţiuni de luptă pentru eliberare socială şi naţională.
Puternicul ecou al Unirii Principatelor, din 1859, ampla participare la frământările
perioadei regimului „liberal” (1860-1867) şi vigurosul protest împotriva
instaurării regimului dualist austro-ungar culminând cu Pronunciamentul
de la Blaj din 1868, vor proba cu tărie acest adevăr. În
aceste condiţii, era firesc ca şi războiul pentru cucerirea
independenţei de stat a României, din 1877-1878, să genereze în
sânul populaţiei acestor meleaguri manifestări de solidaritate
de mari proporţii.
Încă din 1876, când devenise tot mai evident că evenimentele din
Balcani vor antrena în acţiune şi România, guvernul condus de
Tisza Kálmán, „zdrobitorul de naţionalităţi”, a
dispus luarea de măsuri aspre, de natură a preveni orice acţiuni
„nepatriotice” din partea românilor. Prin cele mai severe dispoziţiuni
s-a interzis sărbătorirea zilei de 3/15 mai de către
tineretul şcolar al Blajului. Un mare număr de agenţi ai
regimului supravegheau la Blaj, Alba Iulia şi în Munţii Apuseni
- ca şi în alte părţi ale Transilvaniei - starea de spirit
a populaţiei. O serie de ziare maghiare puneau în circulaţie
ştiri alarmante, vorbind despre agitatori daco-romanişti, despre
atmosfera primejdioasă din rândul românilor, pe care o puneau în
strânsă legătură cu înarmarea Rusiei şi României3. Dar, nici persecuţiile, nici jignirile la
tot pasul4,
nu au fost în măsură să împiedece manifestarea unor
sentimente naţionale fireşti, aşa cum o vor dovedi cele
petrecute începând cu luna mai 1877, după declararea stării de
război cu Turcia şi mai ales după proclamarea independenţei
de stat a României la 9/21 mai 1877. Inconsistenţa unei asemenea
politici va. fi arătată cu claritate într-o corespondenţă
din Blaj în care, exprimându-se indignarea faţă de
interzicerea comemorării istoricei zile de 3/15 mai în 1877, se
spunea între altele: „Să nu cugete domnii maghiari, că tot
astfel vor putea dispune. Exemplu e Turcia, tot asupritoare de popoare
etc. .Această serbare inocentă nu o vor putea stârpi cu totul
nici odată ... De la aceasta nu o va putea abate pe junimea română,
nici una putere de pe faţa pământului. .. Însă, sperase
în venitoriu, căci va veni timpul şi nu e departe, când gintea
română, fără nici una piedică îşi va serba serbările
naţionale cu toată solemnitatea ei, va fi liberă, şi
mare precum a fost odinioară”5.
Generatoare de entuziasm şi încredere în viitorul poporului român,,
proclamarea stării de neatârnare a României şi a hotărârii
acesteia de a-şi consfinţii independenţa prin luptă a
fost urmată de un uriaş val. de solidaritate a populaţiei
de pe toată întinderea judeţului Alba. Fapt. cunoscut, tineri
de aici, cu deosebire elevi ai şcolilor Blajului, încălziţi
de focul sacru, al iubirii de neam, au trecut în România şi s-au înrolat,
în rândurile tinerei şi bravei armate române6. Cauza măreaţă a independenţei
române a fost îmbrăţişată cu căldură, într-o
impresionantă unanimitate de către toţi românii. Cea mai
elocventă expresie a acestei stări, de spirit o va constitui
vasta acţiune de strângere a ofrandelor în favoarea ostaşilor
români, iniţiată de către femeile române din Sibiu şi
de braşoveni în mai 18777.
Primele localităţi din zonă care, după exemplele din
Sibiu şi Braşov,, s-au înscris pe linia nobilei îndatoriri
patriotice au fost Alba Iulia, Abrud, Ighiu şi Şard. Ştirea
a fost adusă la cunoştinţa publicului de către Mihai
Cirlea, concipist de avocat în Alba Iulia într-o admirabilă
corespondenţă din 30 mai 1877 adresată Gazetei
Transilvaniei., în cuprinsul căreia se spunea: „Nu a putut
suferi îndoială, că, cauza ostaşului român e o cauză
generală română. Victoria lui e a întregii naţiuni fie
aceea risipită în oricare parte a lumei. Sângele apă nu se
face ... Noi... nu putem sări cu braţul nostru întru ajutorul
fraţilor noştri de peste Carpaţi cari în lupta începută
pentru libertatea ţării vreau să redeştepte gloria,
şi mărirea română asupra semilunei barbare. Dar oare în
locul supremei glorii a armei române (referire la măreaţa împlinire
a lui Mihai Viteazul din 1599-1600 - n.n.), cetăţenii români să
fi rămas oare amorţiţi la datorinţa lor umanitară
şi frăţească? Nu. Şi oare vulturii munţilor
... ar fi corupţi ei oare în sângele lor de români verzi ca
stejarul? Nu,
Nu, pentru că am a vă împărtăşi, că în
Alba Iulia încă se va constitui în zilele acestea un comitet pentru
răniţii români. Am mai departe de a vă împărtăşi,
că asemenea se constituie şi la Abrud unul, precum deja s-a
şi constitui altul la poalele munţilor, în Ighiu şi Şard.
În toate aceste locuri listele pentru oferte deja şi circulă”8.
Dispoziţia arbitrară a guvernului de la Budapesta, de a desfiinţa
şi interzice comitetele româneşti pentru strângerea
ofrandelor, a fost primită, fireşte, şi aici, cu o
consternare şi indignare fără margini. Indignarea era cu atât
mai mare, cu cit reprezentanţii stăpânirii au trecut la
sprijinirea colectelor în favoarea armatei otomane, cum s-au petrecut
lucrurile, de pildă, în cercul Aiudului9. O asemenea procedură era de natură a atinge în modul
cel mai grav sentimentele naţionale ale românilor, dar şi de
a-i întări în hotărârea lor de a nu se lăsa intimidaţi
şi de a-şi face datoria patriotică în ciuda atitudinii
profund duşmănoase a factorilor stăpânirii.
În aceste condiţii, sfidând interdicţia constituirii
comitetelor, o serie de persoane, în majoritate femei, au trecut la
realizarea de colecte pe cont propriu. Din mai multe localităţi,
inimoasele românce îşi anunţă frumoasa iniţiativă
în organele de presă româneşti.
La Alba Iulia, domnişoarele Eufrosina Cirlea10 şi
Eufemia Pipoş11, „pătrunse de simţul frăţesc
şi umanitar în causa ostaşului român rănit” s-au decis
a deschide separat câte o listă de subscripţii, îndemnând pe
compatrioatele lor .să le acompanieze „în această sfântă
datorinţă deosebit a femeii române”12. În mod asemănător s-au
petrecut lucrurile la Abrud, după cum ne arată o frumoasă
corespondenţă expediată Gazetei la 20 iunie 1877 din
acest oraş montan: ,,Nu era nici de presupus, ca, capitala munţilor
eroici să degenereze în simţămintele sale de iubire şi
umanitate faţă de fratele care eroiceşte luptă pentru
mărirea numelui român. Dar cu referire la comitetul înfiinţând,
damele noastre au propus, însă Tisza a dispus, şi iacă ne
văzurăm împiedecate în aceea, ce a interzice ar fi aflat omul
de imposibil… Fie-i de bine. Noi însă, în butul tuturor
uneltirilor lor vom păşi cu bărbăţie pe calea
datorinţelor noastre naţionale. Fie-i în privinţa aceasta
mica dovadă, că şi aci la noi, în locul acesta de însemnate
reminiscenţe istorice pentru dânşii, neputându-se constitui
comitetul propus, a luat asupra sa colectarea pentru ostaşii români
răniţi Ana Filip, curgând colectarea cu rezultat frumos. Acest
rezultat la timpul său vi se va comunica. Până atunci însă
să gratulăm şi, mulţumim din inimă acelor brave
dame române, care, ca şi doamna Ana Filip, - în momentoase zile, ca
şi cele prezente, prin fapte lăudabile şi bărbăteşti
inspiră însufleţire şi încredere în venitoriul nostru
şi procură stima şi respectul naţiunii noastre”13. Românii din Abrud-Sat, minaţi de aceleaşi
sentimente, se grăbesc să contribuie pe lista iniţiată
de protopopeasa Ana Gall, spunând: „Noi, ca şi toţi românii
adevăraţi, .nici un moment nu şovăirăm la auzul
buciumului de bătălie a fraţilor de peste Carpaţi de a
face toate posibilele, pentru a sări întru ajutor, cu puţinul
ce avem, ostaşului rănit în lupta măreaţă contra
tiranului drepturilor naţionale şi al patriei sale”14.
În sfârşit, cei din Bucium declarau: „Cine cunoaşte
buciumanii, ca români, acela ştie, că în orice causă naţională,
şi atunci când, ce e mai mult, sângele li se cere, ei îşi
ţin de o mândrie de a se putea înşira între cei dintâi”.
În aceeaşi corespondenţă, în legătură cu
desfiinţarea comitetelor se exprima convingerea că „acela,
care e în stare a cuteza un act aşa de revoltător, acela numai
orbit de dumnezeu poate fi şi acela are de a se blama înaintea întregii
Europe culte, spre a deveni pentru totdeauna impotent de a mai tiraniza pe
alţii”. Spre dovadă, se informa că locuitorii satelor
buciumane, „mic cu mare, toţi grăbesc a contribui din inimă
pentru această causă sfântă şi română” pe
lista deschisă de Elisabeta Danciu15.
În scurtă Vreme, în paginile ziarelor Gazeta Transilvaniei şi
Telegraful român şi chiar în ‘revista Familia, iar
din ianuarie 1878 în Observatorul, au început să apară
şi listele de subscripţie din localităţile zonei
Albei, alături de cele din alte zone. Unii colectanţi expediază
rezultatele contribuţiei populaţiei în bani şi materiale
sanitare („scame”, bandaje etc.) direct Crucii Roşii din Bucureşti,
alţii Iuditei Măcelariu la Sibiu sau lui Diamandi Manole la Braşov,
care la rândul lor, le-au expediat mai departe, în România.
La sfârşitul lui iunie şi în iulie 1877, din Alba Iulia, Abrud,
Blaj, Sebeş şi Cîmpeni se trimit însemnate sume de bani şi
materiale destinate armatei române. În prima localitate, cele două
domnişoare colectaseră echivalentul a 476,25 lei (200 florini
v.a., 3 galbeni împărăteşti, 20 franci şi 5 lei), pe
care i-au transmis prin poştă, direct la Bucureşti16. De la Blaj erau expediaţi, tot
direct în capitala României de către Ana Stoia, 1251,10 lei (512,14
florini v.a., 4 napoleoni şi 8 galbeni împărăteşti în
aur, şi 11 florini în argint) colectaţi de Maria Marin şi
Iuliana de Pop17. La fel, din Cîmpeni, din partea
colectantului Mihai Andreica, fostul tovarăş de arme al lui
Avram Iancu, se expediau 179,10 florini v.a.18. Cea mai consistentă sumă, adunată
pe listele doamnelor Ana Filip şi Ana Gall, se expedia însă,
din Abrud, prin intermediul Juditei Măcelariu (895 franci plus 105
florini v.a.)19. În sfârşit, tot în aceeaşi
perioadă şi tot pe adresa soţiei lui Ilie Măcelariu,
Catinca Tipei din Sebeş trimitea 45,20 florini v.a.20.
Acţiunea de sprijinire materială a luptătorilor pentru măreaţa
cauză a independenţei române n-a fost însă o manifestare
efemeră, de scurtă durată. Ea nu s-a desfăşurat
numai în perioada imediat următoare proclamării stării de
neatârnare a României şi a începutului ostilităţilor cu
Turcia, ci a continuat pe tot parcursul războiului, în toamna anului
1877 şi la începutul anului 1878. În octombrie 1877, în plină
perioadă a operaţiunilor militare, un corespondent De la
poalele munţilor Apuseni, din locul „unde românismul este mai
compact şi mai luminat” adresa un apel de un conţinut,
impresionant către români, chemându-i să continue a acorda
sprijin material armatei române angajată în crâncene lupte cu
inamicul secular. În cuprinsul apelului se spunea: „Astăzi, când
fraţii noştri de dincolo de Carpaţi sângeră pe câmpul
de onoare pentru libertatea şi independenţa scumpei lor
ţări, pentru onoarea numelui român; astăzi când întreaga
lume şi specialmente lumea latină priveşte cu atenţiunea
încordată şi mândrie asupra bravilor României, când chiar
şi în coliba bietului ţăran auzi oftări şi rugăciuni
fierbinţi pentru victoria armelor române e datorinţa fiecărui
român adevărat, ori şi în ce unghiu ar locui, a fi la culmea
misiunei sale. Nicicând nu i s-a dat românului ocasiune mai binevenită
spre a documenta lumei, că el simţeşte adevărat româneşte,
nici când moment mai oportun spre a nimici acusa tendenţioasa a
inamicilor că românul e numai de gură, nu şi de faptă.
Apelul preşedintelui Crucii Roşii şi diferitele corespondenţe
mai vechi şi noi despre numărul şi starea oştenilor
vulneraţi ai României, arată destul de clar fiecărui
suflet românesc, ce are de a face ca român şi creştin. Ostaşii
români vulneraţi, mutilaţi şi frânţi de focul şi
sabia inamicului secular al .umanităţii şi al civilizaţiunii
strigă cuprinşi de dureri, să le sărim în ajutor, să
nu-i lăsăm pradă durerilor infernale, deci românilor
şi româncelor, împliniţi-vă una din cele mai sfinte
datorinţe. Nu se cere de la nimenea ce e peste puterile sale, nu
imposibilul, dar se pretinde ca să fim demni de numele ce-1 purtăm”21.
Şi într-adevăr, românii din Transilvania au fost, în
continuare, la înălţimea misiunii lor istorice. Ziarele menţionate
vor publica, număr de număr, alte şi alte contribuţii
materiale în favoarea ostaşilor României, până în luna mai
1878, deci chiar şi după încetarea ostilităţilor
militare. Cecilia Hocman născută Mihaly din Roşia Montană22, protopopul Ioan Danciu din Baia de
Arieş23,
teologul Basiliu R. Damian din Zlatna24, surorile Ana şi Sofia Bogdan din Rădeşti25,
Florica Medrea şi Florica Ispas din Cîrna (azi Blandiana)26. Nicolae Todea din Tăuni27 şi
Ioan Popescu din Totoi28 vor
trimite sumele de bani colectate pe adresa Juditei Măcelariu, la
Sibiu. Alţii, ca Alexandru Sterca Şuluţiu29,
Alexandru Lazăr şi Nicolae Crişan din Abrud30, Ecaterina Moldovan şi Elisabeta Florescu
din Ighiu31,
Ioan Diu alias Decanu din Cut32 expediază
banii şi obiectele strînse lui Diamandi Manole la Braşov. Românii
din Teiuş, pătrunşi de sentimentul admiraţiei şi
solidarităţii faţă de cei ce se luptau „cu atîta
glorie şi devotament pentru înălţarea a tot ce e român”
îşi trimit contribuţia bănească redacţiei Gazetei,
cu rugămintea de-a o transmite mai departe la locul destinat (colectanţi
Ştefan Crişan, învăţător şi Gligor Pop)33.
Pe aceeaşi adresă expediază colecta sa Ana Poruţiu din
Almaşul Mare34.
La fel, elevul Iosif Turcu din Blaj trimite redacţiei ziarului braşovean
modesta, dar semnificativa contribuţie a colegilor săi din clasa
a VI-a a gimnaziului din localitate35.
Din Alba Iulia36, Blaj37 şi Cîmpeni38,
la începutul anului 1878 se trimit direct la Bucureşti noi sume
colectate în localităţile respective şi împrejurimi, la
fel din Cricău (prin preotul neunit George Muncuş)39.
Suma totală a colectelor în bani - dificil de calculat din cauza
varietăţii monedelor oferite de generoşii donatori, dar,
oricum, de ordinul a mii de lei - plasează zona la care ne referim
printre primele din Transilvania, după cea a Braşovului şi
eventual a Sibiului40. Dar n-au lipsit, desigur, nici darurile în
„scame” şi bandaje, menite a contribui la alinarea suferinţelor
celor răniţi. În localităţile Blaj, Ighiu, Cut,
Vingard, Teiuş şi Almaşul Mare, aceste materiale atât de
necesare au fost colectate de către aceleaşi persoane care
şi-au asumat sarcina de a aduna contribuţiile în bani41. Din Sebeş, alături de
materialele trimise de către amintita colectantă Catinca Tipei,
mai trimite pânză pentru bandaje şi preotul Nicolae Lazăr42. In localitatea învecinată, Lancrăm,
preotul Isidor Blaga (tatăl marelui poet şi filozof Lucian
Blaga) a strâns la rândul său „scame” pentru cei răniţi43. Nu putem să nu-1 amintim aici pe eroul de
la 1848, Axente Sever (locuitor în Cricău) care, singur a oferit
3,820 kg „scamă”44.
Simpla înşirare a numelor celor peste 50 localităţi din judeţul
Alba din care - după informaţiile presei vremii - s-au strâns
şi expediat bani şi ‘materiale sanitare pentru armata română,
ilustrează cu prisosinţă solidaritatea totală a populaţiei
de aici cu lupta pentru independenţă.45
Fireşte, în fruntea acţiunii apar în calitate de dăruitori
sau chiar de iniţiatori ai colectelor, toţi fruntaşii
luptei pentru emancipare naţională din zonă, precum şi
reprezentanţii de seamă ai culturii româneşti. Astfel, întâlnim
numele cunoscute ale blăjenilor Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan,
Ioan Fekete Negruţiu, Ioan Antonelli, Ştefan Pop, Dr. Ioan Raţiu
etc., ale foştilor fruntaşi ai luptelor revoluţionare din
1848-1849 Axente Sever, Simeon Balint, Mihai Andreica şi Clemente
Aiudeanul şi alţii. Găsim apoi pe membrii unor familii româneşti
de frunte (Harşianu, Tobias, Ciura, Şuluţiu din Abrud,
Cirlea, Pipoş şi Nicola din Alba Iulia, Candrea din Cîmpeni,
Balomiri din Sebeş etc.), ale protopopilor Ioan Danciu din Baia de
Arieş, Ioan Gall din Abrud, Ioan Tipei din Sebeş şi
Alexandru Tordăşan din Alba Iulia, familiile viitorilor fruntaşi
ai Partidului naţional român şi ai mişcării
memorandiste, Alexandru Filip din Abrud şi Rubin Patiţia din
Alba Iulia, pe Ioan Mihu din Vinerea - pe atunci tânăr jurist -
şi mulţi, mulţi alţii. Găsim însă un foarte
mare număr de oameni simpli, cu o situaţie materială mai
mult decât modestă - ţărani („economi”), meseriaşi,
mineri din Munţii Apuseni - care şi-au oferit cu generozitate
obolul solidarităţii :cu marea încleştare a fraţilor de peste
Carpaţi.
Intensa trăire a evenimentului, sprijinul material şi moral
acordat cauzei independenţei de stat a României, sunt cu atât mai
pline de înalte semnificaţii, cu cât, după mai 1877, interzicând
constituirea comitetelor de strângere a ofrandelor, oficialităţile
maghiare au adoptat în continuare o atitudine duşmănoasă
faţă de români, în mod constant, în tot timpul războiului
au fost persecutaţi şi suspectaţi toţi cei bănuiţi
de sentimente daco-romaniste. În ziarul Kelet din Cluj, apărea
în vara lui 1877 un articol în care, pe baza unor informaţii din
Alba Iulia, se afirma că avocatul I. Raţiu din Turda ar fi venit
aici şi împreună cu Axente Sever şi alţii ar fi
ţinut o adunare secretă noaptea „conspirând pentru Daco-România”,
făurind planuri complotiste, ba chiar că adunarea respectivă
a votat şi o adresă către principele Milan al Serbiei46. În iunie 1877, când la Hususău, lângă
Blaj, ţăranii s-au opus - comasării pământului din
hotarul satului, ziarele din Cluj şi Budapesta vorbesc despre
pericolul unei veritabile răscoale în Ardeal47.
Cu ocazia adunării. generale a „Societăţii pentru fond de
teatru român”, desfăşurată în 16 şi 17 iulie 1877
la Abrud sub preşedinţia lui Simeon Balint, cu participarea lui
Iosif Vulcan, preşedintele societăţii - adunare, apreciată
de ziarele româneşti drept foarte reuşită, atât sub
aspectul participării publicului, cât şi a sporirii substanţiale
a fondului societăţii - autorităţile au pus piedici
sosirii trupei Burienescu din Bucureşti pe motiv că ar fi
„prea multe trupe de acestea prin Transilvania”43. Peste tot românii sunt şicanaţi, de către
reprezentanţii regimului prin acte de încălcare a drepturilor
lor cele mai elementare - inclusiv a celor bisericeşti şi şcolare49, prin afişarea vădit
ostentativă a atitudinii filo-turce30.
Departe de a se lăsa intimidaţi de cei care ştiau că
prin cucerirea independenţei de stat a României, românii din
Transilvania îşi vor intensifica tendinţele spre libertate
şi unitate naţională, aceştia au fost în continuare
alături de fraţii lor de peste munţi. In paralel cu acţiunea
de strângere a ofrandelor, această solidaritate s-a concretizat, între
altele, în manifestările de bucurie prilejuite de marile izbânzi
române pe câmpiile de luptă de pe teritoriul Bulgariei. Mai mult
decât grăitoare în acest sens, de-a dreptul emoţionantă,
ni se pare poezia dedicată eroicilor luptători români de către
ţăranul Nicolae Herlea din Vinerea - viitorul memorandist - la
scurtă vreme după luarea cu asalt a redutei Griviţa. În
versuri simple, dar pline de conţinut, se exprima bucuria şi mândria
generată de biruinţa de la Griviţa, satisfacţia de a
se fi spulberat aserţiunile răutăcioase ale calomniatorilor
armatei române. Exprimând simţirea întregului său neam,
vrednicul „econom” din Vinerea dădea glas încrederii în
viitorul luminos al românilor. O reproducem:
OSTAŞILOR
ROMÂNI
Fraţi
eroi ai gintei mele,
Cari
la Plevna v-aţi luptat
Şi
ca lei în
lupte grele
Fortul
Griviţa-aţi luat!
Voi,
cari tot mereu nainte,
Şi
cu baioneta-n mâini
Aţi
învins barbara ginte
Să
salvaţi fraţii creştini!
Voi,
cari pân-la aste învingeri
Aţi
fost cei dispreţuiţi,
De
acum, ca nişte
îngeri
Salvatori
veţi fi măriţi!
Astăzi,
vede lumea mare
Că
virtutea de român
A-nviat
în fiecare
Şi-a-ngrozit
şi pe păgîn!...
De
azi soartea gintei mele
O
prevăd în venitor:
Ţara
va scăpa de
rele,
Voi
veţi fi nemuritori!
……………………………………………..
Iar
voi, pentru vitejie,
Bravi
nepoţi ai lui Traian,
Primiţi
astă poezie
De
la un transilvănean!
Vinerea, 20 septembrie 1877
NICOLAE
HERLEA sen. econom.51(ţăran)
-
Vestea capitulării Plevnei, la 10 decembrie’ 1877, va produce un
entuziasm indescriptibil pe toată întinderea pămîntului românesc.
În multe localităţi din Transilvania acest entuziasm s-a
concretizat în manifestări spontane de amploare, care au stârnit o
adevărată panică în rîndul factorilor stăpînîrii.
Punct culminant al admiraţiei pentru eroismul şi spiritul de
sacrificiu al armatei române, acest eveniment a produs o adevărată
frenezie şi pe meleagurile Albei, cu deosebire la Blaj52, Cîmpeni şi Baia de Arieş53. Era expresia bucuriei sincere pentru
triumful neamului, era o afirmare indirectă a dorinţei desăvârşirii
unităţii naţionale româneşti, ce nu puteau fi înfrânate
prin nici un fel de măsuri represive.
***
Dobândirea independenţei României prin eroismul şi jertfa de sânge
a fiilor săi, susţinuţi cu căldură de poporul român
din toate unghiurile, a constituit un act de însemnătate fundamentală
pentru dezvoltarea ulterioară a tânărului stat. Marele
eveniment a avut însă consecinţe deopotrivă de însemnate
şi pentru românii asupriţi din monarhia austro-ungară. Având
de acum ca suport al încrederii în viitor, ca centru de gravitaţie,
o patrie liberă şi independentă, ei vor rezista cu forţă
sporită ‘“ opresiunii, îşi vor intensifica lupta pentru
eliberare, pentru unitate naţională. Dacă în 1878, anul încheierii
războiului şi al recunoaşterii în principiu a independenţei
României de către marile puteri, autorităţile vor înlătura
la Alba Iulia pe puţinii funcţionari români din reprezentanţa
orăşeneasca şi vor suprima dreptul folosirii limbii române
în administraţia locală54, în vara aceluiaşi an, cu ocazia adunării generale
anuale a „Societăţii pentru fond de teatru român”. desfăşurată
aici, flăcăii din oraş vor executa dansuri naţionale
purtând pe cap căciuli cu pene de curcan55.
În acelaşi an, tineretul şcolar al Blajului va fi din nou împiedecat
să comemoreze ziua de 3/15 mai, dar va arăta răspicat
oprimatorilor: „Veţi putea smulge soarele de pe firmament mai
degrabă decât de a şterge de tot aducerea aminte a acestei zile
naţionale din piepturile noastre ... Deşi serbarea de 3/15 mai
în Blaj este oprită printr-un ordin ministerial, însă a şterge
de tot chiar şi aducerea aminte a acestei zile măreţe va fi
cu neputinţă până va exista un român”56.
Asemenea exemple, pentru anul 1878 şi pentru cei următori s-ar
putea înmulţi. Ele demonstrează cu. claritate că românii
din Transilvania nutreau de acum convingerea fermă că nu e
departe ziua în care îşi vor putea împlini visul de aur. Cei de pe
zbuciumatele meleaguri ale Albei se vor afla şi în continuare în
primele rânduri ale luptei pentru o cauză dreaptă, în
concordanţă cu realitatea istorică obiectivă. Alba
Iulia, cetatea gloriei supreme a lui Mihai Viteazul, va avea aleasa cinste
de a găzdui grandioasa Adunare Naţională de la 1 Decembrie
1918, în decursul căreia, prin voinţa unanimă a întregului
nostru popor s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România, şi
prin aceasta, desăvârşirea statului naţional român
unitar.
prof. NICOLAE JOSAN
1 Gîndirea
social-politică despre unire (1859), Bucureşti, 1966, pp.
317-318.
2 Amintim
câteva lucrări, mai vechi sau mai noi, referitoare la acest emoţionant
subiect: S. Puşcariu, Răsunetul războiului pentru
independenţă în Ardeal, Bucureşti. 1927; Valeriu L.
Bologa, Ajutorul românilor ardeleni pentru răniţii războiului
independenţei, Sibiu, 1941; M. Păcurariu, Ecoul războiului
de independenţă în „Telegraful român”, în Mitropolia
Ardealului, Sibiu,. 1967, nr. 4-5, pp. 315-344; V. Netea, La guerre
d’independence de 1877, expression de la solidarite du peuple roumain, în
Revue Roumaine d’Histoire, 1967, nr. 4, pp. 601- 628; VI.
Diculescu, Războiul pentru cucerirea independenţei României -
prilej de manifestare a unităţii de conştiinţă
naţională la românii din Transilvania şi Banat, în Studii
şi articole de istorie, Bucureşti, 1968, nr. XII, pp. 25-30;
A. Dolga, Ecoul războiului de independenţă din 1877-1878
în Banat, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series
Historia, Cluj. XIII, 1968, fasc. I, pp. 85-96; M. Băltescu,
M. Tanasiu, Ecoul războiului de independenţă în rîndul
romănilor din monarhia austro-ungără, în Aluta, Sf.
Gheorghe, 1971, pp. 281-301; P. Abrudan, Aspecte ale sprijinului
acordat de românii din Transilvania războiului pentru cucerirea
independenţei de stat a României, în Revista de istorie, tom.
29, nr. 4, aprilie 1976, pp. 587-594.
3 Gazeta Transilvaniei, nr. 1 din 4/16 ianuarie 1877, pp. l-2.
4 Vezi, spre exemplu, scenele petrecute la balul din 3 februarie 1877,
organizat la Alba Iulia de fruntaşii maghiari, cu participarea
tuturor reprezentanţilor organelor locale, la care, intelectualii români
invitaţi au fost nevoiţi să părăsească
demonstrativ sala, ca urmare a ofenselor aduse în momentul executării
dansului naţional ,,Româna”, inclus de altfel în programul de
desfăşurare a balului. Incidentul a avut un viu ecou în presă.
Gazeta Transilvaniei, nr. 7 din 28 ianuarie/8 februarie 1877, p. l,
nr. 13 din 17 februarie/1 martie 1877, p. 4, nr. 15 din 24 februarie/8
martie 1877, p. 4 şi nr. 24 din 27 martie/8 aprilie 1877, p.
3; Familia, XIII. nr. 8 din 19 februarie/4
martie 1877. p. 94.
5 Gazeta
Transilvaniei, nr. 38 din 19/31 mai 1877, p. 3.
6 S.
Puşcariu, op. cit., p. 17; P. Abrudan, op. cit., p.
589.
7 V.
Bologa, op. cit.; St. Pascu, Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia, Cluj, 1968, pp. 140-141.
8 Gazeta Transilvaniei, nr. 42 din 2/14 iunie 1877, pp. 3-4.
9 Ibidem.
10 Sora amintitului Mihai Cirlea
11 Fiica lui Ioan Pipoş, fost prefect al comitatului Zarand, retras apoi
la Alba Iulia, unde deţinea şi funcţia de director al despărţământului
local al Astrei.
12 Gazeta Transilvaniei, nr. 44 din 9/21 iunie 1877, p. 3; Telegraful român, nr. 45 din 9/21
iunie 1877, p. 180; Familia, nr. 24 din 12/24 iunie 1877, p. 283.
13 Gazeta
Transilvaniei, nr. 46 din 16/28 iunie 1877, p. 3. Informaţia este
publicată, pe scurt, şi în Familia, nr. 26, din 26
iunie/8 iulie 1877, p. 306.
14 Gazeta
Transilvaniei, nr. 47 din 19 iunie/1 iulie 1877, p. 4.
15 Ibidem.
Vezi şi Familia, nr. 26 din 26 iunie/8 iulie 1877, p. 308.
16 Gazeta
Transilvaniei, nr.52 din 6/18 iulie 1877, p. 4; Telegraful român, nr.
52 din 3/15 iulie 1877, p. 210; Familia, nr. 28 din 10/22 iulie
1877, p. 332. Aceleaşi ziare vor publica peste puţin timp adresa
de mulţumire a conducerii societăţii de Cruce Roşie
din Bucureşti (subscrisă de Dimitrie Ghica, preşedinte,
şi Ioan S. Bobocu, secretar) către Eufrosina Cirlea şi
Eufemia Pipoş, cu confirmarea primirii banilor expediaţi. Vezi Telegraful
român, nr. 57 din 21 iulie/2 august 1877, p. 230, Gazeta
Transilvaniei, nr. 56 din 21 iulie/2 august 1877, p. 4 şi Familia,
nr. 34 din 21 august/2 septembrie, 1877, p. 408.
17 Gazeta
Transilvaniei, nr. 58 din 28 iulie/9 august 1877, p. 4; Familia, nr.
33 din 14/26 august 1877, p. 393. în Gazeta din 21 august/2
septembrie 1877 se dădea publicităţii adresa de confirmare
şi mulţumire a Crucii Roşii din Bucureşti, în acelaşi
număr Ana Stoica făcea unele rectificări la corespondenţa
anterioară, în care autorul a comis unele erori în lista de
subscripţii comunicată, în sensul că nu a indicat integral
suma de bani şi obiectele colectate şi nici numele tuturor celor
care au contribuit.
18 Gazeta Transilvaniei, nr.
55 din 17/29 iulie 1877, p. 4; Telegraful român, nr. 57 din 21
iulie/2 august 1877, p. 230; Familia, nr. 33 din 13/22 august 1877,
p, 393.
19 Telegraful
român, nr. 50 din 26 iunte/8 iulie 1877, p. 201; Gazeta
Transilvaniei, nr. 61 din 7/19 august 1877, p. 4; Familia, nr.
28 din 10/22 iulie 1877, p. 331
20 Telegraful
român, nr. 53
din 7/19 iulie 1877, p. 213; Gazeta Transilvaniei, nr. 65 din 21
august/2 septembrie 1877, p. 4.
21 Gazeta
Transilvaniei, nr.
82 din 20 octombrie/1 noiembrie 1877, p. 3.
22 Telegraful român, nr. 88 (din 6/18 noiembrie 1877, p. 354; Gazeta Transilvaniei, nr. 89
din 13/25 noiembrie 1677, p. 4.
23 Telegraful român,- nr. 93 din 24 noiembrie/6 decembrie 1877, p. 377; Gazeta Transilvaniei, nr.
97 din 11/23 decembrie, p. 4 şi nr. 102 din 30 decembrie 1877/11
ianuarie 1878, p. 4.
24 Telegraful român, nr. 100’din Î8'/30 decembrie 1877, p. 402.
25 Ibidem, nr. 103
din 29 decembrie 1877/10 ianuarie 1878, p. 414; Observatorul, nr,
23 din 18/30 martie 1878, p. 4.
26 Telegraful
român, nr. 103 din 29 \decembrie 1877/10 ianuarie 1878, p. 414.
27 Ibidem, nr. 8 din
21 ianuarie/2 februarie 1878, p. 32.
28 Ibidem, nr. 17 din 11/23 februarie 1878, p. 68.
29 Gazeta
Transilvaniei,, nr. 98 din 25/27 decembrie 1877, p. 4; Telegraful
român, nr. 11 din 28 ianuarie/9 februarie 1878. p. 44; Familia, nr.
39 din 25 septembrie/7 octombrie 1877.
30 Ibidem.
\
31 Gazeta
Transilvaniei, nr. 2 din 8/20 ianuarie 1878, p. 4 şi nr. 20 din
12/24 februarie 1878, p. 4; Telegraful român, nr. 11 din 28
ianuarie/9 februarie 1878, p. 44 şi nr. 42 din 11/23 aprilie 1878, p.
168.
32 Gazeta Transilvaniei, nr. 4 din 15/27 ianuarie 1878, p. 4; Telegraful român, nr. 12 din 31
ianuarie/11 februarie 1878, p. 4.
33 Gazeta Transilvaniei, nr. 12 din 12/24 februarie 1878, p. 4.
34 Ibidem, nr.
20 din 12/24 martie 1878, p. 4.
35 Ibidem,
nr. 21 din 16/28 Martie 1878, p. 4.
36 Telegraful
român, nr. 23 din 25 februarie/9 martie 1878, p. 92 şi nr. 26
din 4/16 martie 1878, p. 104; Gazeta Transilvaniei, nr. 21 din
16/28 martie 1878, p. 4 şi nr. 31 din 20 aprilie/2 mai 1878,
p. 4.
37 Gazeta Transilvaniei, nr. 13 din 16/28 februarie 1878, p. 3; Observatorul, nr. 24 din 22
martie/3 aprilie 1878, p. 4.,
38 Telegraful român, nr. 24 din 28 februarie/12 martie 1878, p. 96.
39 Ibidem, nr. 44 din 15/27
aprilie 1878, p. 176.
40 Sumele
de bani colectate în localităţile judeţului Alba - înafara
celor menţionate în text, trimise în iunie-iulie 1877 din Alba
Iulia, Blaj, Cîmpeni, Abrud şi Sebeş - au fost următoarele:
17 napoleoni aur, un galben împărătesc, 14 taleri a i florin
şi 30,5 florini v.a. la Roşia Montană (o contribuţie
substanţială a avut-o familia fostului prefect revoluţionar
Simion Balint); 30 franci şi 109,20 florini din Abrud; 100 florini
din Cîmpeni şi satele de pe cursul superior al Arieşului -
Albac, Vidra de Jos, Vidra de Sus, Ponorel, Sohodol, Lupşa, Neagra,
Scărişoara, Secătura şi Certeje (cea de-a doua colectă
a fost realizată în zona Cîmpenilor de avocatul Gherasim Candrea);
75,75 florini la Baia de Arieş (pe lista protopopului loan Danciu au
contribuit şi localităţile Muncel, Ciora, Sălciua de
Jos, Sălciua de Sus, Lupşa, Şasa Lupşei, Valea Lupşei,
Sartăş, Ocolişul Mare, Ocolişul Mic, Runc, Vidolm
şi Cacova Ierii); 70 florini la Teiuş; 52 florini la Alba Iulia
(aceleaşi două colectante); 52 florini la Blaj (suma, expediată
de Ioan Micu Moldovan în România, a rezultat de pe urma prelegerii
ţinute la Blaj în beneficiul răniţilor români, la 20
februarie 1878, de către avocatul sibian Ioan Popa); 46,27 florini la
Ighiu; 26,46 florini la Cut şi Vingard (pe o singură listă,
cea a lui Ioan Diu alias Decanu); 23,84 florini, 3 taleri a l florin
şi 35 cr. argint la Rădeşti (cu contribuţii din Rădeşti,
Aiud, Aiudul de sus, Băgau şi Asinip); 16 florini la Zlatna (în
listă apar şi nume de persoane din Almaşul Mare, Feneş
şi Trîmpoiele); 13,50 florini la Tăuni; 12 florini ia Almaşul
Mare; 10,80 florini la Cricău; 9,46 florini la Totoi; 6,43 florini la
Blandiana; 6,03 florini din partea elevilor clasei a VI-a a gimnaziului
din Blaj.
41 A
se vedea numerele din Gazeta Transilvaniei şi Telegraful
român în care s-au publicat şi colectele în bani din aceste
localităţi.
42 Telegraful român, nr. 67 din 25 august/6 septembrie 1877, p. 270.
43 Ibidem.
44 Gazeta Transilvaniei, rir. 9a/din 15/27 decembrie 1877, p. 4. Cele “mai însemnate, contribuţii
pe această linie s-au realizat la Blaj (5,490 kg. „scame”, 48 „triangule”,
şi fâşii), Teiuş (5/kg „scame”, apoi pânză,
bandaje, în total o ladă cântărind 22 kg.), Ighiu (3,350/kg
„scame”, 3 bucăţi pânză), Almaşul Mare (2,80 kg
„scame” şi 6,40 kg „legături”).
45 Menţionăm că unele localităţi ale judeţului au
contribuit cu bani şi obiecte pe listele de subscripţie deschise
în centre învecinate, ca Orăştie şi Mercurea Sibiului.
Astfel, pe lista Anei Tincu din Orăştie apar donatori din
localitatea Vinerea (Telegraful român, nr. 57 din 21 iulie/2
august 1877, p. 230), iar pe cea a Agapiei Droc din Mercurea Sibiului au
contribuit şi persoane din Vingard şi chiar din “Sebeş (Telegraful
român, nr. 54 din 10/22 iulie 1877, p. 217).
Numărul
localităţilor care s-au înscris, prin contribuţiile lor,
în nobila acţiune a fost, fără îndoială, mai mare
decât cel care rezultă din publicarea listelor în presă. De
cele mai multe ori, în liste se menţionează numai centrul în
care s-a realizat colecta şi numele celor care au contribuit, fără
a se arăta localitatea de domiciliu; a acestora. Este absolut sigur că
mulţi vor fi fost din satele învecinate centrului de strângere a
ofrandelor.
46 Vezi Gazeta Transilvaniei, nr. 15 din 16/28 februarie 1873, p. 3.
47 Familia, nr. 24
din 12/24 iunie 1877, p. 283
48 Telegraful
român, nr. 56
din 17/29 iulie 1877, pp. 225-226.
49 Vezi corespondenţa de la Feneş Zlatna), din 10/22 sept. 1877,
publicată în Telegraful român, nr. 74 şi 75/1877.
50 În seara zilei de 17 august 1877, în ajunul zilei de naştere a împăratului,
autorităţile locale au aşezat la ferestrele primăriei
din Alba Iulia - iluminate festiv -, în loc de portretul acestuia, chipul
Sfântului Ştefan şi al Fecioarei Maria (patroana Ungariei) cu
semilune deasupra capetelor lor,. Vezi Familia, nr. 34 din 21
august/2 septembrie 1877, p. 407.
51 Publicată
în Gazeta Transilvaniei, nr. 83 din 23 octombrie/4 noiembrie 1877,
p. 4.
52 Ibidem, nr. 96
din S/20 decembrie 1877, p. 3; S. P u ş c a r i u, op. cit., p. 28.
53 Ioan Popescu-Puţuri şi Augustin Deac (sub redacţia), Unirea
Transilvaniei cu România, l decembrie 1918, Editura politică,
Bucureşti, 1970, p. 184.
54 R.
Patiţia, însemnări autobiografice, mss. Muzeul Unirii
din Alba Iulia, fond Unirea, inv. 2487, p. 203-214; Idem, Alba Iulia
sau Balgradul, mss, loc. cit,, inv. 4862, pp. 38-40.
55 Thalia
română la Alba lulia. Foaie ocazională edată cu prilejul
adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru român”
la 19 şi 20 septembrie st. n. 1909. Număr unic, Alba Iulia,
19 septembrie 1909. Redactată de A. P. Bănuţ, director
artistic al societăţii şi tipărită, în
„Tipografia nouă" a ziarului Libertatea din Orăştie.
56 Gazeta
Transilvaniei, nr. 37\din 11/23 mai 1878, p. 3.
|
|
