România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Evoluţia denumirii străzilor oraşului Alba Iulia

Străzile vechiului oraş Alba Iulia

din secolul al XVII-lea.

I

 Până în 1715 oraşul medieval Alba Iulia s-a dezvoltat pe amplasamentul vechiului oraş roman situat pe terasa pe care se află acum cetatea bastionară şi cartierul Platoul Romanilor, întinzându-se spre nord până la cimitirul evreiesc şi spre vest până la canalul Mureşului, situat pe strada Traian.

Primele denumiri de cartiere şi străzi din vechiul oraş au fost menţionate documentar începând cu sec. al XVI-lea. În 1595 a fost atestată în cetate o stradă a Italienilor, unde locuiau muzicanţii şi artiştii italieni de pe lângă curtea princiară. Este amintită apoi în 1598 o stradă a Teiuşului, iar în 1600 cartierul Maier locuit în exclusivitate de români.

Conscripţia din 1673 atestă la Alba Iulia existenţa tuturor străzilor în afară de cele situate în cetate. Au fost atestate 18 străzi. Cea mai importantă era Sfântul Mihail, patronul oraşului, situată în faţa porţii cetăţii vechi, cu acelaşi nume, aproximativ în parcul din faţa Catedralei Reîntregirii. Tot acolo a fost şi centrul oraşului cu piaţa. Avea 55 de proprietăţi, case şi terenuri dintre care 14 erau pustii. Această stradă a continuat şi în vechea cetate între cele două porţi; Sf. Mihail, la vest; şi Sf. Gheorghe la est. Era locuită de nobili şi dorobanţii din garda principilor care erau în mare parte de origine română. Pe această stradă se afla biserica iezuiţilor şi cimitirul catolic al oraşului. In partea de sud-vest s-a aflat Strada Vinţului, care cuprindea 44 de proprietăţi dintre care 18 erau pustii. Aici se afla casa Scaunului Orăştiei şi a Scaunelor secuieşti de Arieş şi Ciuc. Tot aici era menţionată şi Strada Mică a Vinţului care cuprindea 6 terenuri. Urmează Strada Mare a Cărămidariei cu 16 loturi dintre care 14 pustii şi Strada Mică a Cărămidăriei cu 11 loturi dintre care 9 pustii.

Din piaţă, spre nord-est pornea strada numită a Sfântămăriei Mari cu 85 de terenuri şi case dintre care 39 erau pustii. Aceasta era o stradă importantă a oraşului, locuită în majoritate de cetăţeni de origine nobilă. În direcţia nord-vest se găsea Strada Şardului cu 38 de loturi, 18 pustii, în care îşi aveau case, cantorul curţii princiare, judecătorul şi uşierul principelui, precum şi casa comitatului Dăbâca. În zona de nord se afla Strada Lipova Mare care avea 58 de terenuri, toate ocupate şi se întindea până la Râul Ampoi, fiind locuită de români. Pe această stradă se afla clădirea poştei oraşului şi Casa Oraşului Aiud.

S-a crezut că actualul cartier Lipoveni datează numai de la începutul sec. al XVIII-lea fiind format din locuitori ai oraşului Lipova angajaţi să lucreze la cetate. În realitate aceşti locuitori au venit la Alba Iulia după anul l552, când oraşul lor a fost ocupat de turci, formând în oraşul nostru un adevărat cartier care le-a purtat numele până astăzi. Cu siguranţă a mai fost o stradă numită Lipova Mică care nu a fost menţionată în conscripţie, probabil era pustie.

Tot în această zonă s-a aflat Strada Cimitirului Mic cu trei terenuri precum şi Strada Cimitirului Mare nemenţionată, probabil în întregime pustie. În partea de sud se afla Strada Mare Românească cu 45 de loturi toate ocupate. În apropiere se afla Strada Mică Românească cu 27 de loturi locuită de halebardierii din garda principelui, în majoritate formată din români şi sârbi. Spre nord-est, cea mai mare stradă era a Teiuşului cu 64 de loturi, în majoritate locuită de români care purtau nume de: Paştiu, Nicola, Stoica, Groza, Dan etc. Această stradă se termina la podul peste Ampoi, aflându-se pe ea şi casa comitatului Mureş. Mai sunt consemnate Strada Mică cu 12 terenuri şi Strada Morii. Nu lipseşte Strada Ţigănească care avea 29 de terenuri şi unde locuia şi călăul oraşului. Mai sunt menţionate Strada Spitalului, orientată spre vii cu 27 de terenuri şi Strada Sfântul Nicolae locuită de tăbăcarii şi măcelarii oraşului. Era locuită de români şi făcea parte din vechiul cartier Lipoveni. Se afla în zona cimitirului evreiesc (Str. V. Alecsandri) unde exista până la 1715 o biserică cu hramul respectiv care s-a păstrat şi după mutarea locuitorilor în actualul cartier Lipoveni.

În această conscripţie au fost menţionate 530 de loturi dintre care 112 erau libere şi pustii. Au fost menţionate o serie de case a oraşelor, comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti ce erau un fel de reprezentante permanente ale acestora pe lângă curtea princiară. In conscripţie n-au fost consemnate însă curtea princiară şi străzile din cetate ce reprezentau atunci o treime din suprafaţa oraşului şi probabil şi din populaţie.

La sfârşitul sec. al XVII-lea populaţia oraşului Alba Iulia era de circa 3000 de locuitori, reprezentând doar jumătate din cea a Braşovului şi Clujului.

Acest lucru s-a datorat invaziilor turco-tătare din anii 1658 şi 1662, precum şi a luptelor dintre armata imperială şi partida nobilimii reformate condusă de Francisc Rakozi al II-lea între anii 1703 -1711, care au depopulat oraşul vechi Alba Iulia explicând astfel existenţa multor terenuri pustii şi la începutul sec. al XVIII-lea.

Începând din anul 1714 Consiliul de război al Imperiului Habsburgic a hotărât construirea unei mari fortificaţii bastionare la Alba Iulia. Aceasta cuprindea vechiul oraş care a fost dărâmat, iar locuitorii au fost mutaţi pe actuala vatră situată la est de fortificaţie. Toţi aceştia au primit despăgubiri pentru proprietăţile pierdute şi loturi gratuite pentru case, aşezându-se pe cartiere aşa cum au locuit în vechiul oraş. Astfel au apărut cartierele cunoscute până astăzi: Lipoveni, Maieri, Hăiuşul etc. din noul oraş Alba Iulia.

 

Denumirea străzilor oraşului Alba Iulia din secolul al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea

II

 

Construirea fortificaţiei bastionare începând cu anul  1715, au determinat oficialităţile militare habsburgic să oblige locuitorii vechiului oraş Alba Iulia, să se mute pe noua sa vatră situată la est de cetate într-o zonă mlăştinoasă. Aici s-a închegat în secolele XVIII şi XIX noul oraş, fortificaţia fiind protejată de un teren lat de circa 500 metri, numit spre oraş esplanadă, iar spre câmp deschis glacis, zone în care era interzisă construirea de edificii.

Locuitorii oraşului vechi au primit despăgubiri în bani şi loturi gratuite de pământ pentru aşi construi case, fiind repartizaţi pe cartiere după cum au locuit şi în vechiul oraş.

Noul oraş Alba Iulia, a fost proiectat de arhitectul cetăţii Giovanni Morando Visconti, fiind primul oraş modern din Transilvania cu străzi drepte intersectate de alte străzi drepte. Forma lui a fost determinată de cursul Ampoiului, de canalul Mureşului şi de mlaştinile existente în perimetrul său.

În cursul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea noul oraş Alba Iulia s-a dezvoltat foarte încet, fiind locuit în majoritate de români săraci. În 1900, Alba Iulia avea o populaţie de 11.507 locuitori, ocupând locul al doisprezecelea între oraşele Transilvaniei. Extinderea oraşului în jurul anului 1900 nu depăşea următoarele limite: spre sud, locuinţele nu depăşeau actuala autogara, iar spre vest, strada Traian; spre est, numai strada Mărăşeşti era locuită până la linia ferată, iar spre nord locuinţele orăşenilor ajungeau până la intrarea în strada Mărăşeşti şi până la cimitirul evreiesc.

Oraşul era împărţit în şapte sectoare:

Sectoarele I şi II cuprindea centrul oraşului, între străzile fostă Primăverii şi Avram Iancu, sectorul III se numea Ampoi şi cuprindea teritoriul dintre străzile Avram Iancu, vechea stradă Ampoi şi Vasile Alecsandri; sectorul IV cuprindea cartierul Lipoveni cu cele două străzi; sectorul V se numea Hăiuşul, cu străzile Bucureşti, Primăverii şi Popa Laurean; sectorul VI cuprindea cartierul Maieri cu străzile Siretului, Iaşilor, fosta Stradă a Republicii şi Traian; sectorul VII, cuprindea fortificaţia.

Primăria oraşului dominată de funcţionari şi primari ai stăpânirii austro-ungare, au dat străzilor oraşului denumiri legate de personalităţile istorice ale Ungariei şi Transilvaniei, de ocupaţiile locuitorilor şi de localităţile apropiate spre care se orientau acestea.

Dintre vechile străzi existente înainte de 1715, a rămas numai Strada Şardului, actuala stradă a Moţilor. Strada principală de la gară până în centru, se numea Szecheny, numele unei personalităţi culturale a Ungariei, întemeietorul Academiei, Teatrului Naţional şi a Bibliotecii Naţionale a Ungariei. Paralelă cu aceasta, s-a aflat strada Traian, care a primit numele după vestigiile romane descoperite aici în secolul al XIX-lea. Aceeaşi stradă principală situată în zona parcului şi pieţii Iuliu Maniu, purta denumirea de Bulevardul Huniade, glorificându-1 pe Iancu de Hunedoara, iar în continuare până la ieşirea din oraş, se numea Strada Lepeş. Gheorghe Lepeş a fost episcopul romano-catolic al Transilvaniei, care a fost ucis în 1442 ca urmare a invaziei turceşti din acel an, condusă de paşa Mezid Bei. In urma confruntării de la Sântimbru, oastea condusă de Iancu de Hunedoara a fost nevoită să se retragă în cetatea de la Alba Iulia. La trecerea prin vadul Ampoiului, episcopul a căzut de pe cal şi a fost ucis de turci. Tot în această bătălie, a fost ucis fratele cel mai tânar a lui Iancu de Hunedoara, numit Ioan Cavalerul.

În memoria acestuia, Iancu de Hunedoara voievodul Transilvaniei, a dăruit în 1442 Capitlului bisericii din Alba Iulia satele Cergăul Bulgăresc, Geoagiu de Sus şi Geomal: "pentru mântuirea şi odihna sufletului răposatului şi iubitului meu frate Ioan cel Tânăr care a murit în Transilvania şi a fost înmormântat în catedrala Sfântului Mihail din Alba Iulia... în care doresc să fiu, după moarte, înmormântat şi eu", dorinţă care i-a fost îndeplinită după câştigarea bătăliei de la Belgrad din 1456, de la care s-au împlinit în 2006, la 8 august, 550 de ani.

Revenind la denumirea străzilor oraşului Alba Iulia, să începem cu partea de est. Cartierul Lipoveni avea două străzi: Strada Drâmbarului, actuala stradă Mărăşeşti şi strada Sfântul Nicolae, actuala Axente Sever, fostă Doja. Tot în această zonă se afla şi Strada Ampoiului care s-a amenajat după 1860, pe vechiul curs al râului, mutat în urma inundaţiilor catastrofale din anii 1851 şi 1857 prin Bărăbanţ şi pe actualul curs căruia locuitorii oraşului îi spun Valea Nouă. Acestei străzi nu trebuia să i se schimbe numele pentru că reda realitatea existentă de mii de ani, Ampoiul curgând pe acolo până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Spre nord se afla şi uliţa Şurilor, actuala Vasile Alecsandri. Spre centru se aflau străzile Teiuşului, actuala stradă Călăraşi şi Strada Avram Iancu se numea Korona. Strada Iazului se numea Strada Pielarilor, după meşteşugarii care arghiseau pieile şi utilizau multă apă din iazul Morilor.

Din centru spre est, se aflau următoarele străzi: vechea Stradă 30 Decembrie se numea Strada Centrală,  strada actuală Primăverii,  se numea  Bethlen  Gabor, principele Transilvaniei între anii 1613 - 1629. Următoarea stradă, Andrei Mureşan, s-a numit Strada Şanţului, denumire dată după canalul de drenaj care se varsă în Ampoi, iar Strada Bucureşti se numea Strada Spitalului, după edificiul  care s-a construit aici în 1884. Celelalte străzi care intersectau cele trei principale s-au numit: Strada Şetrarilor fostă strada Parcului, Strada Teilor s-a numit Strada Teiuşului, strada Trandafirilor, acum strada Camil Velican s-a numit Strata Vinţului. Actuala Stradă Coşbuc, partea stângă, s-a numit Strada Apafi, principele Transilvaniei între 1661 şi 1690, iar partea dreaptă s-a numit Strada Bisericii după biserica unitariană de acolo. Strada Mihai Eminescu, partea stângă, s-a numit Bathory, iar partea dreaptă Strada Mare Grecească, iar actuala Stradă Mărăşti s-a numit Mică Grecească. Mai spre sud, actuala Stradă a Plevnei şi parţial Strada Olteniei s-au numit Strada Mureşului.

În cartierul Maieri, Strada Siretului s-a numit Strada Râtului, iar Strada Iaşilor s-a numit Strada Gării.

În cetate cele trei străzi principale, actuala Strada Mihai Viteazul, s-a numit Strada Ferencz, după numele împăratului Francz Iosif. Această stradă a purtat până prin 1830 denumirea de Strada Porţii Carol sau Strada Porţii Noi. Strada Unirii, acum Nicolae Iorga, purta numele împărătesei Elisabeta, iar Strada Bibliotecii, acum Gabriel Bethlen, purta numele episcopului Bathyani, întemeietorul bibliotecii cu acelaşi nume. Aceasta s-a mai numit Strada Saşilor, după sediul scaunelor săseşti ce sa aflau acolo în evul mediu, actualul sediu al Inspectoratului Şcolar, sau strada Generalatului, după casa Apor, unde s-a aflat locuinţa comandantului trupelor imperiale din Transilvania, generalul Steinville, la începutul secolului al XVIII-lea.

În cetate, în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (între 1850 şi 1918) mai erau următoarele străzi: fosta Stradă Ecaterina Varga s-a numit Strada Farmaciei; apoi pe la 1900, Strada Al. Valeria; Strada Bibliotecii s-a numit Strada Poştei, iar prin 1900 Strada Fogorasy. Exista o Stradă a Franciscanilor, dispărută, de asemenea fosta stradă Horea, Cloşca şi Crişan, apoi Romană s-a numit Strada Fortificaţiei, dipărută. O altă stradă dispărută după 1918 a fost Murel Vlaicu care s-a numit în secolul al XIX-lea Strada Valului. Strada Pavilionului s-a numit fosta Stradă a Unirii, dispărută. Alte străzi dispărute în cetate au fost: Strada Monetăriei, Strada Arsenalului, Strada Magazinelor, toate pe partea de sud a cetăţii. În jurul catedralei, Romano-Catolice exista o stradă care s-a numit Strada Domului sau Strada Capitlului.

În jurul cetăţii se aflau câmpurile de instrucţie a diferitelor arme şi o stradă care se numea Strada Circumvalaţiunii (circumvalaţiunea trebuia să fie un val de pământ care proteja cetatea, situat în spaţiul de protecţie la distanţe cuprinse între 100 şi 300 de metri de la şanţul cetăţii). Alături de această stradă se afla Aleea Promenadei, loc de plimbare a locuitorilor oraşului, fiind străjuită de o parte şi de alta de o plantaţie de castani şi salcâmi, din care s-au mai păstrat câţiva pomi până în anii 1970.

Dacă autorităţile române ar fi protejat această zonă şi n-ar fi dat-o pentru expropriere la reforma agrară din 1921-1927, oraşul ar fi avut o zonă de agrement deosebită, iar cetatea s-ar fi bucurat de un spaţiu de protecţie şi ar fi îndeplinit toate condiţiile de a fi declarat monument de valoare deosebită, înscris pe lista UNESCO.

Prezentarea denumirii străzilor va continua în numerele viitoare.

                  Prof. Dr. Gheorghe Anghel