România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Jertfe pentru libertate la 1848 în comitatul ALBA DE JOS

       "Un spirit ceresc, spiritul libertăţii universale a deşteptat pe toate seminţiile Europei…Ne-am adunat fraţilor români, ca să dăm de ştire celorlalte naţiuni din ţară…că şerbi mai mult nu vrem să fim, că vrem să fim liberi." Aceste idealuri au fost formulate de Al. Papiu Ilarian la  prima Adunare de la Blaj şi  fiind conforme şi realităţilor din zona Aiud unde românii oprimaţi de secole  aşteptau  ceasul libertăţii .

Aiudul era reşedinţa comitatului Alba de Jos, încă din 1716 (pînă în 1929), statut ce îi conferea o poziţie de ostilitate faţă de evenimentele de la 1848-1849. Poziţia autorităţilor este refractară faţă de habsburgi, în condiţiile declanşării revoluţiei maghiare cu componentă antihabsburgică, dar şi negativistă la cererile românilor din împrejurimi.

La Adunarea din curtea bisericii reformate din 30-31 martie 1848 au participat maghiari în număr mare, dar şi preoţi români şi profesori de la Blaj. Românii susţineau necesitatea eliberării din iobăgie, egalitate în drepturi şi respingeau ideea alipirii Transilvaniei la Ungaria. Uniunea nu a fost acceptată decât de puţine comune din zonă: Fărău, Copand, Ciuci (Stâna de Mureş).

Ţăranii cereau desfiinţarea imediată a robotelor, restituirea proprietăţilor şi încercau în unele sate să-şi facă singuri dreptate, spre furia şi frica nobililor.

Ca măsură de apărare, maghiarii din Aiud şi-au constituit gardă naţională, la fel au procedat şi în localităţile Fărău, Noşlac, Heria, Copand, Ciuci - cu populaţie maghiară mai numeroasă. În acelaşi timp au împiedicat organizarea militară a românilor din Aiud şi împrejurimi. Comitele suprem al Comitatului Alba de Jos cu sediul la Aiud, Banffy Miklos îi raporta guvernatorului Teleki Jozsef la 28 aprilie că a luat măsuri pentru oprirea adunării.Cu toate restricţiile impuse, chemarea la Adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, 18/30 aprilie 1848 a ajuns şi pe aceste meleaguri, fiind citită şi în adunări de la sate. Reprezentanţii bisericilor româneşti au fost atenţionaţi să-i sfătuiască pe enoriaşi să nu participe la adunările de la Blaj. Funcţionarii maghiari raportau superiorilor că au interzis preoţilor şi populaţiei româneşti să participe la Adunarea din 3/15 mai 1848, cu excepţia invitaţilor speciali ai episcopului .

Episcopul Ioan Lemeni a obţinut aprobarea guvernului imperial cu nr. 5245 din 17 aprilie 1848 pentru organizarea Adunării la Blaj în data de 15 mai "cu participarea protopopilor şi a persoanelor mai inteligente din sânul naţiunii".

Garda naţională din Aiud, dispunea de 200 arme, tunuri, arme de vânătoare, lănci şi era în stare de alertă pe timpul Adunării de la Blaj. Apelul pentru a doua Adunare de la Blaj adresat românilor precizează faptul că autorităţile au adus la Blaj vreo 200 soldaţi la 30 aprilie şi-i îndeamnă să nu se sperie ci să vină pe 3/15 mai cât mai mulţi la Blaj". Unii fruntaşi ai revoluţiei române au fost închişi la Aiud, ca de exemplu Simion Balint.Evenimentele tragice de la Mihalţ au fost dezbătute de fruntaşii românilor : Bărnuţiu şi Bariţiu care au reuşit cu greu să-l convingă pe Iancu să nu atace Aiudul, de unde au sosit forţele represive la Mihalţ. .

După cea de-a treia adunare de la Blaj din septembrie 1848, românii au trecut la înarmare, prin constituirea celor 15 legiuni româneşti.

În zona Aiudului au acţionat prefecţii Avram Iancu, Axente Sever, viceprefecţul Simion Probu, tribunii Eliseu Todoran, Iosif Barna, Vasile Fodor.

În unele unităţi militare au intrat şi maghiari alături de români, de altfel solidarităţi între cele două etnii s-au mai înregistrat în derularea faptelor de la 1848 .

Starea de revoltă se generalizează treptat, ţăranii nu se mai supun poruncilor nobililor, jefuiesc, incendiază curţi nobiliare. Locuri de refugiu pentru nobili au fost la: Aiud, Alba-Iulia, Turda, Cluj. La Cisteiul de Mureş, curţile grofilor sunt atacate, iar unii funcţionari sunt luaţi prizonieri.

Tabere importante cu lăncieri şi puşcaşi români erau la Măgina unde rolul principal l-a avut Simion Prodan, la Spălnaca şi  Ciugud. În plan general, se urmărea dezarmarea gărzilor maghiare, fapt reuşit la Câmpeni, Roşia, Zlatna, Abrud.La Aiud şi împrejurimi au fost dificultăţi în acest sens, datorită întăririlor primite de la Cluj şi Teiuş.

Locuitorii cer ajutorul prefectului Legiunii Blăjana, Axente Sever, care soseşte cu circa 2000 de oameni, amplasaţi pe malul stâng al Mureşului, în punctele de observaţie de la Ciumbrud, Sâncrai, Rădeşti, Miraslău, Vinţu de Sus, Salinele Uioarei.

Preotul greco-catolic Simion Probu Prodan, în calitate de vicetribun al lui Avram Iancu, a lansat în 19 octombrie către autorităţile maghiare din Aiud al doilea apel la pace, afirmând că "naţiunea română nu este setoasă de sângele nimănui", argumentează organizarea în prefecturi pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale, cere să fie recunoscută naţiunea română ca o "soră adevărată", iar în locul războiului, cere o "înţelegere reciprocă, cu mâna neînarmată…căci omul pătimaş nu poate judeca drept". Autorităţile maghiare, văzând mişcările de oameni din împrejurimi, ignoră apelul la pace şi hotărăsc într-un consiliu de război convocat la Aiud să atace tabăra de la Măgina.

La 22 octombrie, gardiştii maghiari au incendiat Măgina, apoi Cacova, încercând fără succes să pătrundă în munţi, atacând tabăra de la Cricău. .

La 25 octombrie au fost atacate şi taberele de la Ciumbrud şi Sâncrai, unde românii au fost luaţi prin surprindere şi au fost înfrânţi, în parte şi datorită lipsei armamentului. Au căzut în aceste lupte tribunul Elisei Todoran şi vicetribunul Ioan Barna între Băgău şi Sâncrai.

Axente Sever revine în zona Aiud pentru protejarea coloanei imperiale condusă de căpitanul Gratze care se deplasa pe direcţia Teiuş-Aiud-Turda-Cluj în vederea dezarmării gărzilor maghiare, operaţiune de amploare desfăşurată în prima jumătate a lunii noiembrie. La această acţiune participă şi oastea lui Avram Iancu în zona Aiud.

Ajunse la periferia oraşului , unităţile de lănceri au încercuit Aiudul, dar atacul nu s-a mai executat deoarece gărzile maghiare s-au retras la 8 noiembrie, alături de familiile bogate, la vestea apropierii românilor şi imperialilor, iar cei rămaşi au acceptat în 9 noiembrie condiţiile capitulării oferite de căpitanul Gratze.

Relatări din presa vremii se referă la faptul că locuitorii rămaşi în Aiud au rugat pe Avram  Iancu să ocupe oraşul pentru a-i potoli pe români, dornici să se răzbune. Intrarea celor 30.000 de soldaţi în Aiud s-a produs fără incidente, românii purtându-se cu umanitate, astfel că nici unul dintre cetăţeni nu a avut de suferit", după cum consemnează prefecţii: Iancu şi Axente. Maghiarii fugiţi la Turda au primit protecţie din partea românilor la întoarcerea în oraş. Unele unităţi s-au aşezat la capătul oraşului în locul numit "Lacul popilor",  altele pe "Dealul Viilor", iar restul armatei a rămas în oraş.

S-au produs şi jafuri, dar la acestea au participat mai ales saşii, cantonaţi în Colegiul Bethlen, unde au jefuit diferite colecţii ale Muzeului de Ştiinţe Naturale.

Avram Iancu a fost găzduit în casa brutarului Andrei Lazăr.

După două zile, armata imperială şi-a continuat drumul spre Vinţu de Sus-Turda-Cluj, având protecţie pe malul drept al Mureşului oastea lui Iancu, iar pe cel  stâng, oastea lui Axente.

Raportul de forţe s-a schimbat cu rapiditate în decembrie 1848, în contextul ofensivei lui Bem, când maghiarii recuceresc zona Turda-Cluj, iar trupele austriece se retrag, lăsându-i pe românii slab înarmaţi să apere zona Blaj-Aiud-Munţii Apuseni.

Misiune foarte grea a avut viceprefectul Simion Probu Prodan care apăra zona Teiuş-Aiud. El l-a ajutat pe Avram Iancu în organizarea Legiunii Auraria Gemina, fiind unul din destoinicii comandanţi ai taberelor de pregătire militară ale lăncierilor de la Măgina şi de la Cacova. În luna februarie 1849, autorităţile imperiale l-au arestat şi închis în cetatea Alba Iulia, fiind învinuit că a iniţiat incendierea oraşului Aiud. Ancheta întreprinsă a dovedit nevinovăţia sa. În timpul anchetei, locul său a fost luat de tribunii Cacoveanu şi Şerban în colaborare cu tribunul Vasile Fodor. Aceştia au condus ciocnirile cu maghiarii de la Cacova, Poiana, Râmeţ, Ponor care s-au extins până în primăvara anului 1849.

Un episod care a avut urmări tragice imediate şi în timp între români şi maghiari a fost incendierea Aiudului în noaptea de 8 spre 9 ianuarie 1849. Axente Sever acuzat şi el de "pustiirea Aiudului" - nu a fost implicat în acest eveniment, cum încercau să dovedească anchetele iniţiate de autorităţi.

Aiudul avea la 1848 aproximativ 4000 locuitori, majoritatea maghiari, 759 români, 250 saşi, câteva familii de evrei. Au pierit câteva sute de oameni, au ars 900 case acoperite cu paie, a fost grav afectată Biblioteca Colegiului Betheln care avea 20-30.000 tomuri şi colecţii de manuscrise şi documente vechi.

La 17 ianuarie 1849 trupele colonelului I. Czetz au străpuns apărarea organizată de Axente Sever şi au intrat în oraş, dar va fi atacat când se retrage spre Vinţu de Sus-Turda de trupele lui Axente care i-au produs pierderi mari.

Luptele din zona Aiudului au continuat în localităţile care protejau căile de acces spre Munţii Apuseni unde conducea rezistenţa Avram Iancu.

Cei care au luptat şi au pierit pentru libertate au rămas în memoria colectivă a locuitorilor de pe aceste meleaguri care le-au păstrat amintirea vie din generaţie în generaţie.

 Prof Gheţie Elisabeta

Colegiul Naţional " Titu  Maiorescu " Aiud

  Bibliografie

 

1. Pascu Ştefan, Cheresteşiu Victor, "Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române C. Transilvania", vol. II, 12-29 aprilie 1848, Ed. Academiei R.S.R.

2. Bodea Cornelia, "1848 la români, o istorie în date şi mărturii", vol. I Ed. Ştiinţ. şi enciclop., Buc. 1982.

3. Bariţiu George, "Istoria Transilvaniei", vol. 2, Sibiu, 1889.

4. Topliceanu Iulian; Ucrain, Constantin, "Oastea lui Avram Iancu", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 70.

5. Pascu, T. Adrian, "Ioan Axente Sever (1821-1906)", Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 104.