România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

PRIMII DIPLOMAŢI CHINEZI ÎN OCCIDENT

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea China imperială, depozitara unei civilizaţii materiale şi culturale remarcabile făurită de-a lungul multor milenii, întinsă pe o suprafaţă aproape egală cu cea a Europei, a cunoscut schimbări dramatice de o amploare încă neîntâlnite în lunga sa existenţă. Elementul declanşator ale acestora - după părerea istoricilor chinezi - 1-a constituit confruntarea ei cu puterile occidentale în plină expansiune colonială. Prin intermediul tunurilor şi al comerţului cu opiu - metode brutale încă necunoscute de ei în relaţiile cu alte ţări - aceste puteri, "au forţat" porţile "dinastiei cereşti", care în acel moment cu puterile occidentale adoptase politica "porţilor închise", cea a izolării. Deşi neînsemnate în raport cu dimensiunile Chinei, contactele au declanşat, apoi au accelerat pe măsura înmulţirii lor, dezintegrarea societăţii feudale chineze: ţara a decăzut în stare de semicolonie, economia sa naturală s-a destrămat, iar viaţa socială şi politică a înregistrat crize în lanţ. Suita de crize şi-a găsit expresia în marea răscoală ţărănească Taiping (1851-1864), apoi s-a adâncit treptat odată cu semnarea de către reprezentanţii Curţii Imperiale a fiecărui tratat inegal şi cu pierderea influenţei şi prestigiului Chinei în ţările vecine ca Riu Kiu, Coreea, Vietnam, Birmania şi în cele din zona Asiei Centrale. Pentru prima oară în istoria Chinei relaţiile sale cu străinătatea au exercitat o   influenţă nefastă asupra întregii societăţi.

În aceste condiţii a fost afectat şi sistemul tradiţional de relaţii cu alte state practicat de China Imperială de-a lungul mileniilor - sistemul chaogong. În tratatul semnat în anul 1861, Marea Britanie şi Franţa au impus Chinei prevederea de a înfiinţa un organ administrativ special echivalent cu ministerele de Externe ce fiinţau la acea dată în toate ţările occidentale - a Oficiului de Administrare Generală a Treburilor cu alte State (cunoscut în documente ca Zongliyamen). Acest Oficiu, care - după părerea istoricilor chinezi - "a reflectat în mod obiectiv evoluţia aparatului de politică externă a Chinei în direcţia modernizării", s-a ocupat în următorii 40 de ani de relaţiile Chinei cu 15 ţări de pe continentele european şi american, care stabiliseră relaţii cu ea în noile condiţii: Zongliyamen rezolva toate problemele legate de prezenţa misiunilor lor diplomatice din China; şi   s-a ocupat totodată de înfiinţarea, începând din anul 1877, şi cu activitatea oficiilor diplomatice ale Chinei în străinătate.

*

Primul oficiu diplomatic al Chinei imperiale Qing, în concepţia modernă a unei asemenea instituţii, a fost înfiinţat în luna ianuarie a anului 1877, în Marea Britanie, când Guo Songdao, ministrul Legaţiei Chinei a înmânat reginei Victoria scrisorile sale de acreditare.

Stabilirea relaţiilor diplomatice ale Chinei imperiale cu puterile occidentale a avut loc într-un context istoric nefavorabil ei. Pe de o parte puterea sa politică, economică şi militară nu conferea o bază solidă pe care să-şi fundamenteze un statut de partener egal de dialog şi de confruntare cu acestea şi pe de altă parte cei chemaţi să elaboreze o nouă concepţie pe care să se bazeze aceste relaţii erau tributari practicilor milenare, acum învechite, şi nu reuşeau să susţină cu fermitate interesele Chinei. Trimiterea primei misiuni diplomatice de către China imperială nu a fost hotărârea ei suverană ci i-a fost impusă de Marea Britanie pentru " a-şi asuma vinovăţia" în legătură cu "cazul A.R.Margary". Acest caz a fost unul dintre multele folosite drept pretext pentru obţinerea unor noi şi noi avantaje de către Marea Britanie pe seama Chinei. În anul 1874, o armată expediţionară britanică a pătruns din Birmania în provincia Yunnan cu intenţia de a face cercetări pe teren. În ajutorul lor a fost trimis(în ianuarie 1875) A.R.Margary, traducător la Legaţia Marii Britanii la Beijing. Intr-o ciocnire cu localnicii care au opus rezistenţă activităţii militarilor britanici, acesta, împreună cu câţiva soldaţi, a fost ucis. În iulie 1875, ministrul Legaţiei britanice a cerut părţii chineze ca să trimită de urgenţă un înalt demnitar la Londra care să ceară scuze în numele Curţii imperiale chineze autorităţilor britanice. Sub presiunea părţii engleze, cererii i s-a dat curs şi în august, Guo Songdao, atunci vicepreşedinte al Consiliului de război a fost desemnat ca "înalt demnitar reprezentant al suveranului în Marea Britanie" (ambasador). În aceste condiţii a început activitatea primului reprezentant diplomatic al Chinei imperiale.

Ce ştim despre Guo Songdao, care şi-a înscris numele pe prima filă a istoriei moderne a diplomaţiei chineze?

Guo Songdao s-a născut în anul 1818, în provincia Hunan în casa unui moşier cu venituri modeste, dar cu dragoste şi respect pentru carte. A deprins primele cunoştinţe îndrumat de părintele său, apoi şi-a continuat studiile în şcolile din capitala provinciei, Changsha. La 17 ani, a trecut cu succes primul examen pentru ocuparea unui post în ierarhia de stat şi la 29 de ani, a promovat ultimul examen, fiind admis la Academia Imperială. Asemenea multor tineri din generaţia sa, profund afectat de înfrângerea ţării sale în războiul opiului (1840), a căutat să înţeleagă cauzele care au determinat-o; şi-a îndreptat atenţia spre studierea istoriei şi realizărilor ţărilor occidentale: totodată, s-a folosit de numirile sale în diferite posturi administrative din provincie pentru a se documenta cu privire la starea ţării sale. Guo Songdao s-a remarcat ca un intelectual de frunte al Chinei, ca un bun cunoscător al culturii tradiţionale şi ca un poet sensibil, iar începând din luna martie 1875, a deţinut postul de Magistrat al provinciei Fujian, apoi pe cel de vice preşedinte al Consiliului Armatei. După numirea sa în fucţia de înalt demnitar, reprezentant al suveranului în Marea Britanic, a funcţionat în Zongliyamen şi, începând din luna august 1876, ca vicepreşedinte al Consiliului Riturilor.

Numirea sa în postul diplomatic a declanşat o campanie deşănţată împotriva lui. Marea masă a demnitarilor, condiţionată de educaţia tradiţională şi inhibată în gândire datorită însuşirii mecanice şi absolutizării cunoştinţelor absorbite din cărţile clasicilor filosofiei chineze, a considerat că acceptarea acestei numiri constituie un act de trădare a idealurilor strămoşeşti. S-a ajuns până în situaţia în care candidaţii la examenele imperiale la nivelul provinciei Hunan au incendiat, în semn de protest, o mănăstire ctitorită de Guo Songdao şi puţin a lipsit să nu facă acelaşi lucru şi cu reşedinţa sa. Prietenii lui apropiaţi, care i-au apreciat performanţele intelectuale, îngroziţi de cele întâmplate, 1-au sfătuit să renunţe la acest post pe care ei 1-au considerat dezonorant pentru el. Deşi frământat şi descurajat, Guo Songdao nu se putea hotărî să facă acest pas şi a cerut audienţă la împărăteasa-mamă Cixi. Plină de înţelegere pentru frământările sale, suverana, 1-a încurajat: "Nu puneţi la inimă cuvintele nesăbuite ce se spun la adresa domniei tale. Cei ce clevetesc împotriva domniei voastre nu înţeleg situaţia în care ne aflăm: nu dispunem de o armată bine înzestrată şi, în aceste condiţii, cum am putea lăsa ţara de izbelişte? Să vă gândiţi la un singur lucru: ca să vă serviţi ţara cu credinţă. Măria Sa împăratul cunoaşte situaţia domniei voastre. Fiţi pe pace." Întărit în încrederea în importanţa misiunii sale, Guo Songdao a dat curs recomandării imperiale. La 2 decembrie 1876, împreună cu soţia şi întregul personal al ambasadei compus din 10 persoane, s-a îmbarcat, la Shanghai pentru lungul drum spre Londra.

Din acel moment, Guo Songdao şi-a luat în serios munca sa de diplomat şi sarcina ce i s-a încredinţat de a informa cu regularitate Zongliyamen despre activitatea sa. În tot timpul călătoriei, care a durat mai bine de 50 de zile, a notat observaţiile sale asupra ţărilor prin porturile cărora trecea vaporul, înregistra tot ceea ce i se părea demn de luat în considerare şi folositor pentru propăşirea ţării sale. Până să ajungă la Londra, însemnările au fost redactate pentru a putea fi trimise la Zongliyamen şi pentru a fi publicate sub titlul Shixi Jicheng ( Solie în Occident. Note de drum).

În luna ianuarie 1877, a pus piciorul pe pământul Marii Britanii. Şi-a prezentat scrisorile de acreditare reginei Angliei în calitate de ministru al Legaţiei Imperiului Qing. Un an mai târziu a fost acreditat şi în Franţa.

A înţeles greutatea sarcinilor implicate de activitatea diplomatică şi a căutat să le îndeplinească cu spirit de răspundere. Nu este greu de imaginat că acomodarea i-a cerut un efort considerabil. A trebuit să se obişnuiască cu condiţiile climatice, cu modul de trai şi alimentaţia specifică, cu comportamentul şi stilul de viaţă întâlnit în Anglia şi Franţa secolului al XIX-lea, ţări în plină efervescenţă a industrializării şi a expansiunii colonialiste; a trebuit să-şi perfecţioneze zi de zi cunoştinţele de limbă engleză. Este remarcabil faptul că în ciuda condiţiilor total diferite de cele în care s-a născut şi a crescut, Guo Songdao s-a acomodat remarcabil de repede cu noile condiţii de viaţă; a făcut faţă fără dificultate avalanşei de noi informaţii care-1 copleşeau în fiecare zi, reuşind să selecteze din acestea pe cele de importanţă majoră şi imediată pentru ţara sa. Lucra cu sârguinţă. Nota şi sistematiza informaţiile în fiecare zi, însoţindu-le cu observaţiile şi comentariile sale. La încheierea misiunii sale, însemnările lui însumau 500.000 de ideograme. Foarte curând el a devenit o personalitate cunoscută şi respectată în cele două capitale europene pentru activitatea sa neobosită, fiind mereu prezent alături de regina Angliei sau preşedintele Franţei la parade militare şi alte acţiuni festive importante.

Convins fiind că în Anglia şi Franţa sunt foarte multe lucruri ce merită a fi însuşite de China, a audiat dezbaterile parlamentare, a vizitat campusuri universitare şi s-a informat despre sistemul politic, juridic şi financiar, a vizitat instituţii de învăţământ şi s-a interesat de sistemul educaţional, a vizitat instituţii de cercetare şi s-a documentat despre noile descoperiri ştiinţifice, a vizitat muzee, biblioteci, redacţii de ziare, fabrici de armament, şantiere navale, monetăriile statului, mine, porturi, închisori. A acordat o atenţie deosebită înţelegerii sistemului de transport feroviar şi funcţionării reţelei de telegraf. Nu a neglijat nici urmărirea vieţii culturale, vizionând spectacolele de teatru şi operă, audiind concerte de muzică europeană clasică.

Guo Songdao a înţeles foarte repede avantajele oferite de un stat modern, ce funcţiona în conformitate cu legile şi în care existau pârghii legale pentru rezolvarea diferendelor. El, de altfel, a ştiut să se folosească de ele pentru apărarea intereselor statului şi cetăţenilor chinezi. În calitatea de reprezentant al Imperiului Qing s-a implicat cu fermitate în rezolvarea cazurilor aduse la cunoştinţa sa, cazuri în care cetăţeni britanici rezidenţi în China au încălcat drepturile la viaţă şi proprietate ale unor cetăţeni chinezi sau au adus prejudicii intereselor materiale unor întregi comunităţi. Bun negociator şi abil organizator, dar şi bun cunoscător al prevederilor legale din aceste ţări, a ştiut să recurgă la serviciile unor advocaţi pricepuţi şi a reuşit astfel să obţină câştig de cauză (despăgubiri materiale, restabilirea status quo ante etc.) pentru partea chineză.

Cel mai remarcabil succes 1-a obţinut în cazul apărării integrităţii teritoriale a provinciei Xinjiang. "Problema Kashgarului" s-a născut odată cu acţiunile comandantului militar al hanatului Hao din Asia Centrală, Akubo. În anul 1865, acesta folosindu-se de răscoalele populaţiei musulmane din provincie, a ocupat valea râului Kashgar şi, în 1867, a proclamat întemeierea statului Chadeshar. De aici a continuat să se extindă spre nord spre valea râului Ili, periclitând interesele Rusiei în acea zonă. Rusia a ocupat regiunea Ili promiţând Curţii Imperiale chineze că se va retrage după lichidarea puterii militare a lui Akubo, până atunci însă, în schimbul unor avantaje comerciale şi politice, Rusia ţaristă a recunoscut Chadeshar ca entitate statală sub conducerea lui Akubo, semnând cu aceasta, în 1872, un tratat. În anul 1874, în aceleaşi condiţii Chadeshar a obţinut şi sprijinul Marii Britanii.

Pentru restabilirea ordinii în provincia Xinjiang, Curtea Imperială Qing a îndreptat împotriva secesioniştilor o armată numeroasă comandată de Zuo Zongtang. Akubo, văzând situaţia sa periclitată, a trimis o solie în Anglia pentru a cere ajutor. Foreign Office era înclinat să se pronunţe pentru recunoaşterea independenţei teritoriilor ocupate de Akubo şi a entităţii statale întemeiată de acesta şi să trimită un reprezentant diplomatic acolo. După ce a aflat de sosirea acestei solii, la 15 iunie 1877, Guo Songdao a adresat o notă ministrului de externe, lordul Derby, în care a protestat cu fermitate împotriva acţiunilor preconizate de Marca Britanic, subliniind că acestea contravin dreptului internaţional şi încalcă drepturile suverane ale imperiului chinez. Guo Songdao a ştiut cum să dejoace planurile şi tertipurile diplomatice ale cercurilor politice britanice care urmăreau atingerea scopurilor Marii Britanii pe căi ocolite. El a refuzat varianta oferită de partea engleză ca în schimbul recunoaşterii de către Anglia a suzeranităţii Chinei asupra Kashgarului, China să accepte independenţa puterii lui Akubo. Demersurile lui Guo Songdao, informarea Curţii Imperiale chineze despre acţiunile sale au condus la apărarea suveranităţii şi demnităţii statului chinez şi au oferit sprijin diplomatic acţiunilor militare în desfăşurare pentru restabilirea integrităţii teritoriale a Chinei în acea regiune.

Guo Songdao a înţeles foarte repede importanţa consulatelor pentru apărarea intereselor şi drepturilor conaţionalilor săi emigraţi în America şi în coloniile engleze. Propunerea lui de a se crea consulate, după modelul ţărilor occidentale, a fost acceptată de Zongliyamen şi, în 1878, s-a deschis primul consulat al Chinei la Singapore, urmate de cele din San Francisco. Yokohama şi Kobe, ceea ce a însemnat un pas înainte în procesul de modernizare a diplomaţiei chineze.

În dorinţa de a grăbi progresul ţării sale în cât mai multe domenii, a înaintat numeroase propuneri Zongliyamen, ca de pildă, traducerea, pentru a fi aplicate şi în China, a reglementărilor în vigoare în diferite ţări occidentale în ce priveşte desfăşurarea comerţului lor exterior, ca şi a legilor şi practicii judecătoreşti în vigoare acolo, precum şi a dezbaterilor conferinţelor mondiale ce se ocupau de probleme de interes comun. Funcţionarii conservatori ai Curţii Imperiale nu au înţeles însă importanta acestor propuneri şi au refuzat să le dea curs.

Cel care se apleacă asupra însemnărilor sale şi constată realizările activităţii sale diplomatice în cei doi ani cât a funcţionat în cele două capitale europene nu poate să nu-şi exprime consideraţia pentru acest deschizător de drumuri şi orizonturi în activitatea diplomatică a Chinei. Cu atât mai mult cu cât află cu amărăciune că aceste realizări au fost obţinute de Guo Songdao în condiţii deosebit de vitrege. Primul său colaborator Liu Xihong, un individ ros de frustrare şi invidie, străin de cunoştinţe elementare ale activităţii diplomatice, însărcinat de forţele conservatoare din aparatul Zongliyamen să-şi spioneze şeful şi să raporteze fiecare mişcare a lui, a făcut totul ca să-i creeze greutăţi şi să-i submineze autoritatea. În rapoartele sale nu încetaseră să-1 eticheteze drept trădător al intereselor ţării, al cutumelor strămoşeşti, să-1 învinovăţească de prea multă apropiere de autorităţile şi personalităţile britanice, de prea mult zel în însuşirea limbii engleze etc. La început, Guo Songdao a căutat să se justifice, să se explice, dar până la urmă a renunţat şi, dându-şi seama că nu mai poate să-şi desfăşoare activitatea în condiţii normale, şi-a dat demisia.

După doi ani de activitate el şi-a părăsit postul cu sănătatea şubrezită şi cu iluziile spulberate. La vârsta de 60 de ani, el a ajuns la concluzia că nu mai are ce să aştepte de la viaţă. S-a retras în locurile sale natale şi acolo şi-a petrecut, în singurătate şi uitat de toţi, ultimii săi ani de viată. La 18 iulie 1891, la vârsta de 74 de ani, s-a întors la strămoşii săi. Duşmanii săi nu 1-au iertat nici după moarte. Au respins propunerea ca biografia sa să figureze în istoria oficială a dinastiei Qing şi au impus ca Notele de drum şi Jurnalul din Londra şi Paris să fie retrase de pe piaţă, iar reeditarea lor să fie interzisă.

Mulţi au fost însă şi cei care au apreciat activitatea lui Guo Songdao, înţelegând că "după ce distinsul domn Guo a plecat în străinătate, a cucerit respectul străinilor fată de chinezi", că datorită "blândeţei şi onestităţii sale, discernământului său, s-a impus străinilor şi i-a făcut să înţeleagă că China nu mai este cea din trecut". O impresie bună a lăsat şi în rândul demnitarilor şi diplomaţilor britanici care 1-au considerat "un adevărat gentleman, cu vederi foarte largi şi un caracter puternic", "devotat tării sale pe care a servit-o cu credinţă". Ziarul Times a considerat plecarea sa de la post "regretabilă" şi "o mare pierdere pentru ţara sa".

Împărăteasa-mamă Cixi într-o discuţie cu Zeng Jize, care urma să-1 înlocuiască a spus: " Guo Songdao este un om bun. După numirea sa a făcut o treabă foarte bună, din păcate a fost denigrat de prea mulţi".

Azi biografia sa figurează în volumul Biografiile celor 100 de patrioţi ai Chinei

*

În locul lui Guo Songdao a fost numit Zeng Jize (1839-1890) Cu 21 de ani mai tânăr decât predecesorul său, Zeng Jize era fiul lui Zeng Guofan, unul din demnitarii de frunte ai Chinei imperiale, iniţiatorul "Yangwu yundong" (Mişcarea pentru însuşirea treburilor străine) chemată să înceapă procesul de modernizare a economiei şi vieţii sociale chineze. Între cele două familii existaseră relaţii strânse atât în ce priveşte frământările pentru soarta Chinei, cât şi în ce priveşte dorinţa de a înţelege cauzele puterii ţărilor occidentale şi de a identifica modalităţile de a învăţa din experienţa lor. Aceste relaţii au fost consolidate prin căsătoria lui Zeng Jize cu fiica lui Guo Songdao.

Zeng Jize a crescut într-o familie cu renume de intelectuali rafinaţi, ce dispunea de o scoală selectă şi riguroasă. Aici se însuşeau temeinic nu numai cunoştinţele tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei chineze, ci şi cele introduse din alte ţări; apoi, aici se impuneau o ţinută de înaltă moralitate şi o conduită strictă; alături de părintele său, Zeng Jize a fost învăţat şi cu rigorile campaniilor militare. A participat la examenele imperiale şi a ocupat diferite funcţii în administraţia de stat. Datorită educaţiei primite, Zeng Jize a pornit în viaţa matură cu un bagaj solid de cunoştinţe clasice tradiţionale chineze, dar şi cu unul de cunoştinţe de ştiinţă, tehnică şi gândire occidentale. La 33 de ani, în timpul perioadei de doliu după moartea tatălui său, s-a apucat să înveţe singur limba engleză şi a reuşit să şi-o însuşească bine. O va perfecţiona mereu, convins fiind că "fără acest instrument lingvistic comunicarea cu partenerii occidentali ar fi imposibilă, iar posedarea lui insuficientă şi defectuoasă ar putea aduce daune serioase intereselor ţării sale".

Ca o confirmare a recunoaşterii pregătirii sale intelectuale multilaterale şi a integrităţii sale morale, în toamna anului 1877, împăratul i-a conferit titlul nobiliar de marchiz, iar, apoi, cu un an mai târziu, pe cel de marchiz de rangul I. La scurt timp după aceea, a fost numit în funcţia de ministru al legaţiilor Imperiului Qing în Marea Britanic şi în Franţa.

Zeng Jize a primit această însărcinare cu spiritul de răspundere ce 1-a caracterizat şi s-a străduit ca până la preluarea funcţiei să-şi completeze cunoştinţele de limbă engleză şi să se familiarizeze cu eticheta şi obiceiurile occidentale, să-şi îmbogăţească cunoştinţele de drept şi justiţie din acea zonă. În acest scop, a petrecut câteva luni la Shanghai şi în alte oraşe de coastă deschise comerţului cu alte ţări. La Shanghai a solicitat ajutorul unor erudiţi pentru a se documenta cu privire la secretele activităţii diplomatice, pentru însuşirea tehnicii conversaţiilor diplomatice şi pentru a aprofunda analiza situaţiei interne a marilor puteri, ca şi a politicii lor în relaţiile cu China.

Dar, asemenea predecesorului său, nici Zeng Jize nu a fost scutit de denigrările, de batjocura şi invectivele elementelor conservatoare şi nici de sfatul prietenilor de a renunţa la această slujbă, care făceau din el, în concepţia lor, "o sluga a diavolilor străini". El a căutat să polemizeze cu ei, să menţină disputa în cadrul unor dezbateri cu caracter academic şi, încurajat şi de împărăteasa mamă Cixi, a fost gata să le înfrunte şi să-şi ducă la bun sfârşit misiunea.

La 22 noiembrie 1878, s-a îmbarcat pentru lungul drum ce-1 va duce în cele două capitale europene, Londra şi Paris. După ce a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Franţei, Marie Edme Patrice Maurice Mac-Mahon a traversat Canalul Mânecii şi după plecarea lui Guo Songdao, la 31 ianuarie 1879, şi-a început activitatea în capitala Marii Britanii.

A urmărit cu atenţie şi cu spirit critic aspectele vieţii atât de deosebite ale Londrei şi le compara cu cele cunoscute lui din cărţi şi din auzite. L-a interesat sistemul politic, obiceiurile, evoluţia limbii engleze; s-a aplecat asupra dreptului public şi cel internaţional; s-a interesat de la Leseps de modul cum a fost construit canalul Suez şi de planurile de construire a canalului Panama; la Universitatea Oxford s-a documentat asupra evoluţiei relaţiilor culturale dintre Orient şi Occident, asupra aspectelor de influenţă reciprocă; a urmărit viaţa culturală londoneză şi a rămas impresionat de spectacolul shakespearian Hamlet. Apreciind că în fiecare ţară sunt lucruri bune, care merită să fie însuşite şi pentru care ţările respective trebuie să fie respectate, din cele văzute a selectat elementele pozitive care prezentau interes pentru modernizarea Chinei, elaborând o strategie nouă pentru "Yangwuyundong" (Mişcarea pentru însuşirea treburilor străine), După părerea lui Zeng Jize "împrumutarea cunoştinţelor din străinătate nu constituie nici un mister, trebuie doar ca totul să fie foarte bine judecat şi să ne apropiem de această problemă fără îngâmfare, dar şi fără umilinţă".

În luna ianuarie 1880, a primit o însărcinare deosebit de grea: să renegocieze tratatul de la Livadia şi cele trei anexe ale acestuia cu privire la regiunea Ili, document semnat de marele dregător plenipotenţiar, (quanquan dachen), Chong Hou la 2 octombrie 1879; tratatul   al cărui prevederi vizau grele pierderi teritoriale şi acordarea unor avantaje comerciale exagerate Rusiei, care erau considerate de Curtea Imperială ruşinoase şi inacceptabile.

Zeng Jize şi-a dat seama de complexitatea misiunii sale şi de dificultăţile cărora va trebui să le facă faţă. Se simţea pus în situaţia "de a scoate din gura tigrului halca de carne de abia apucată". Îi era evident că "nici o ţară, fie ea chiar mică, nu ar accepta nesocotirea peste noapte a unui tratat semnat de către un demnitar plenipotenţiar în prezenţa şefului statului unei ţări, darămite o ţară puternică precum Rusia'". În acelaşi timp, a ştiut că lipsa de unitate din sânul guvernului Qing în privinţa orientării politicii externe îi va adăuga greutăţi îndeplinirii misiunii sale datorită instrucţiunilor, nu arareori contradictorii, şi avea temeri că va împărtăşi soarta lui Chong Hou care după întoarcerea sa din misiune a fost aruncat în temniţă, fiind acuzat de trădare.

Hotărât să ducă la bun sfârşit această sarcină a supus unei analize atente situaţia dată, folosindu-se de surse ample de informare. A ajuns la concluzia că, după războiul ruso-turc, puterea economică şi militară a Rusiei a slăbit considerabil, fiind în acel moment lipsită de capacitatea de a duce un război de amploare. Totodată a aflat că ţarul şi ministrul său de externe ar fi înclinaţi să rezolve problema Ili pe calea tratativelor, cu atât mai mult cu cât armatele imperiului Qing, sub comanda lui Zuo Zongtang se dovedea a fi bine pregătită pentru o confruntare decisivă. În aceste condiţii a considerat posibil ca folosind mijloace diplomatice adecvate ar putea să atingă ţelul urmărit şi şi-a propus ca în timpul tratativelor să fie ferm şi "să nu cedez chiar dacă va fi nevoie să înghit jar".

În luna iulie 1880, în calitate de mare dregător diplomatic al Imperiului Qing (waijiao dachen), Zeng Jize a plecat la Sankt Petersburg unde a început tratativele anevoioase. Pentru desfăşurarea sistematică a tratativelor, a propus ca acestea să se desfăşoare pe trei probleme, respectiv cele legate de graniţă, cele legate de comerţ şi cele legate de despăgubiri, acordând prioritate celor legate de problemele teritoriale. Timp de o jumătate de an a negociat călăuzindu-se după principiile marilor strategi chinezi " de a rămâne ferm pe poziţii, neintimidat de forţa brutală, chiar după repetate înfrângeri, atât timp cât dispune de argumente suficiente; de a se retrage când se iveşte o ocazie favorabilă în momentul în care puterea de convingere scade; să accepte tot ce este acceptabil şi să refuze fără nici o rezervă tot ce nu poate fi acceptat. Şi toate acestea fără ca să suprasolicite măreţia Chinei şi fără ca să recurgă la proferarea jignirilor la adresa altora." La începutul lunii februarie a anului 1881, s-a ajuns la semnarea Tratatului sino-rus cu privire la Ili, conform căruia a fost recuperată o bună parte din teritoriile cedate Rusiei în regiunea Râului Ili; au fost, de asemenea, reduse privilegiile comerciale acordate Rusiei, precum şi numărul consulatelor ruseşti din Regiunea Xinjiang. După obţinerea acestor concesii din partea delegaţiei ruse, Zeng Jize a înţeles să menajeze orgoliul oponenţilor săi şi a acceptat ca suma acordată Rusiei pentru cheltuielile militare efectuate în timpul ocupaţiei acelei regiuni să se mărească de la 5 la 9 milioane de ruble.

Datorită abilităţii sale diplomatice, Zeng Jize a obţinut un succes remarcabil. Pentru prima dată în istoria Chinei de după războiul opiului (1840) se reuşise să se negocieze un tratat care a apărat suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării, interesele sale economice şi recucerirea teritoriilor ocupate de puterile străine. Realizarea sa a rămas o faptă unică în istoria diplomaţiei imperiului chinez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizare în urma căruia Zeng Jize a câştigat stima şi respectul contemporanilor şi urmaşilor săi.

În perioada în care a fost chemat să îndeplinească dificila misiune de renegociere a tratatului de la Livadia, Zeng Jize a devenit un personaj important şi în istoria relaţiilor româno-chineze. Ca ministru plenipotenţiar al Marelui Imperiu Qing la Paris el a fost acela la a cărui "bunăvoinţă" a apelat Mihail Kogălniceanu, ministrul plenipotenţiar al României în capitala Franţei pentru "a transmite înaltei sale destinaţii" mesajul din 8/20 aprilie 1880 al principelui Carol al României în care a adus la cunoştinţa Curţii Imperiale Qing proclamarea independenţei României în timpul războiului din 1877-1878 şi consacrată prin Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878. Tot el va fi acela care în data de 13 ianuarie 1881, fiind în misiune la Sankt Petersburg a transmis de acolo o depeşă reprezentantului diplomatic la Paris al României în care a comunicat: că "din cauza minoratului Suveranului, alteţa Sa Imperială Prinţul Kong, unchiul împăratului Chinei, şi alţi înalţi funcţionari ai Imperiului, m-au rugat să am bunăvoinţa de a prezenta Alteţei Sale Regale, Prinţul Carol I, felicitările M.S. împăratul şi urările sale călduroase de prosperitate şi bunăstare ţării şi poporului României". Acest schimb de mesaje oficializează recunoaşterea reciprocă de către cele două state şi învederează atitudinea mutuală binevoitoare a celor două guverne, constituindu-se într-un jalon capital al relaţiilor româno-chineze, în primul act diplomatic al istoriei acestor relaţii. Are o particulară semnificaţie împrejurarea că săvârşirea acestui act este motivată nu doar de o lăudabilă curtoazie internaţională ci şi de o superioară înţelegere a valorilor dreptului menit să guverneze relaţiile între state, indiferent de distanţele dintre ele ori de dimensiunile lor sau ponderea lor în lume.

După întoarcerea sa din Sankt Petersburg, Zeng Jize a urmărit cu îngrijorare evoluţia evenimentelor din Vietnam, ţară închinată Chinei. Tendinţele colonialiste ale Franţei, care au început să se manifeste în sudul Peninsulei Indochineze, în anii 80 ai secolului al XIX-lea, au luat proporţii, evidenţiindu-se planul de a o ocupa în întregime şi, de acolo, de a pătrunde în provinciile din sudul Chinei. În guvernul imperial a devenit dominantă gruparea care, convinsă fiind că puterea militară, cu precădere cea navală, a Chinei este prea slabă pentru o confruntare, a impus o orientare defetistă, pregătită să cedeze în faţa Franţei şi să renunţe la apărarea Vietnamului. Zeng Jize cunoscând situaţia internă a Franţei şi ştiind că ea nu are capacitatea de a disloca forţe militare atât de numeroase încât armata chineză să nu reuşească să-i facă faţă cu succes, s-a pronunţat pentru acţiuni militare ferme şi pentru apărarea Vietnamului de colonizare. Nu a pregetat să folosească presa franceză pentru a influenţa opinia publică împotriva acţiunilor militare din Vietnam, ceea ce a declanşat o campanie de denigrare a lui. În aprilie 1883, reprezentantul guvernului Qing, Li Flongzhang a semnat la Tianjin Tratatul sino-francez prin care a recunoscut dominaţia colonială franceză din Vietnam. Imediat după aceasta Zeng Jize a fost înştiinţat de demiterea lui din funcţia de ministru plenipotenţiar al Chinei la Paris. Întors la Londra a căutat să-şi continue activitatea, îndurerat fiind de evoluţia evenimentelor care au confirmat justeţea părerilor sale: armata franceză şi-a extins acţiunile şi pe teritoriul Chinei. În ciuda faptului că a suferit o înfrângere spectaculoasă, Li Hongzhang a semnat totuşi un nou tratat cu Franţa prin care s-a recunoscut statutul de protectorat francez al Vietnamului.

La începutul anului 1884, Zeng Jize a fost numit vice-preşedinte al Consiliului Armatei. În iunie 1885 a fost desemnat succesorul său în postul de ministru plenipotenţiar al Chinei în Marca Britanic, iar în august 1886 a părăsit Londra. Întors acasă, nu i s-a găsit un post în care să fructifice cunoştinţele acumulate şi capacităţile sale intelectuale. Izolat de toţi şi neînţeles de nimeni şi-a sfârşit îndurerat zilele în anul 1890. Numele său a rămas însă înscris pe loc de cinste în istoria diplomaţiei moderne a Chinei.

                                    prof. dr. Anna Eva Budura