|
Silviu
Dragomir, de la a cărui naştere s-au împlinit zilele
acestea 119 ani şi 45 de la trecerea în eternitate, este
savantul care, prin preocupările sale multiple, prin
obiectivitatea, acurateţea şi acribia scrierilor, dar
şi prin profilul moral şi conduita civică, a
contribuit decisiv la evidenţierea matricei spirituale a
poporului nostru, accentuându-i identitatea şi afirmând cu
fermitate dreptul său istoric, inalienabil asupra întregului
teritoriu pe care i se derulează existenţa, A văzut
lumina zilei la 13 martie 1888 în frumoasa Gurasada, localitate
situată pe râul Mureş, în judeţul Hunedoara. După
tata se trage din satul Ohaba, de pe Secaş, iar dinspre mamă
dintr-o familie de mineri din Roşia Montană, Simion
Dragomir, tatăl marelui istoric şi teolog, era notar la
Ilia şi membru ai Adunării Eparhiale a Mitropoliei
Sibiului, demnităţi care i-au facilitat o profundă
cunoaştere şi înţelegere a evoluţiei
social-politice a vremii şi un contact benefic cu o serie de
reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste
din Ardeal şi de peste munţi. În familia notarului
Dragomir domnea o atmosferă creştin-ortodoxă exemplară,
cei doi copii, Silviu şi Alexandru, beneficiind de o educaţie
aleasa, al cărui centru de greutate era axat pe
accentuarea permanentă sentimentelor de dragoste faţă
de neam şi de ataşament la valorile promovate de credinţa
străbună. |
Peste
ani, publicând Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal
în secolul XVIII (volumul I, Sibiu, 1920), Silviu Dragomir nota pe
prima pagină a monumentalei lucrări: „Memoriei scumpe a tatălui
meu Simion, care m-a învăţat să-mi iubesc biserica şi
neamul mai presus de toate, închin această carte” , evidenţiind
o dată în plus rolul crucial pe care 1-a avut mediul familial în
formarea sa spirituală şi patriotică. De altfel, în
orientarea tânărului Silviu Dragomir înspre studiile teologice
ortodoxe, a cântărit mult realismul tatălui său, care, e
drept, sfătuit de Nicolae Ivan, episcop al Vadului, Feleacului şi
Clujului între anii 1921 şi 1936 şi consilier la Episcopia
Sibiului, în perioada 1897-1918, şi-a dat acordul ca fiul său să
fie transferat, în anul 1903, de la Gimnaziul Românesc din Blaj la
Gimnaziul Ortodox Naţional Sârbesc din Novi Sad. Pe acest fundament
sănătos s-a conturat tot mai evident personalitatea viitorului
savant, care, graţie unei inteligenţe native sclipitoare,
dublate de perseverenţă şi de o rară disponibilitate
intelectuală, a fost considerat încă din tinereţe drept
unul dintre cei mai seamă reprezentanţi ai românilor, pentru
animarea cărora a utilizat cu succes atât instrumentele ştiinţifice,
cât şi pe cele ce ţin de activitatea politică. La formarea
intelectuală şi spirituală a lui Silviu Dragomir a
contribuit cu generozitate însăşi Ortodoxia românească,
unul dintre susţinătorii săi constanţi fiind chiar
mitropolitul Ioan Meţianu. Studiile de la Novi Sad, Cernăuţi,
Viena, cercetările întreprinse în numeroase arhive europene:
Karlowitz, Moscova, Viena, Budapesta etc., au fost finanţate de
Arhiepiscopia Sibiului sau de Mitropolia Ardealului prin diferite fundaţii,
cum erau: Fundaţia, Trandafil, Fundaţia Gojdu etc.
Conştient
de răspunderea pe care o are faţă de poporul său,
Silviu Dragomir şi-a pus întreaga putere de muncă, erudiţia
şi mintea în slujba unor înalte idealuri patriotice, care i-au
servit drept călăuzitor moral, ştiinţific şi
spiritual întreaga viaţă. Între aceste idealuri un loc aparte
îl ocupa unirea Transilvaniei cu România, impunerea în conştiinţa
europeana a adevăratelor dimensiuni ale românismului şi, nu în
ultimul rând, elucidarea împrejurărilor confuze şi nefaste
care au condus la „unirea” cu Biserica Romei. Toate aceste direcţii
de cercetare, la care se adăuga problematica sinuoasa a Revoluţiei
de la 1848, ai cărei exeget autoritar va deveni Silviu Dragomir, se
constituie în teme majore pentru istoria şi impunerea noastră
ca naţiune puternică şi responsabilă, recunoscută
ca atare peste tot în lume.
Dragostea
de ţară şi convingerea că istoria românilor, conştiinţa
lor de neam sunt indestructibil legate de ortodoxie l-au impus de timpuriu
ca pe un savant pentru care servirea interesului naţional a devenit
principiul care i-a guvernat în totalitate demersurile de ordin ştiinţific,
didactic sau politic.
Absolvind,
cu rezultate de excepţie, gimnaziul din Novi Sad, Silviu Dragomir s-a
înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi,
ale cărei cursuri le-a terminat în anul 1909, când s-a înscris la
doctorat, pe care şi l-a luat la 21 martie 1910, în cadrul aceleiaşi
instituţii de învăţământ superior. În anul 1911 tânărul
doctor în teologie a primit numirea ca profesor de Istoria bisericească,
Limba română şi Religie la Institutul
Teologic-Pedagogic din Sibiu. Urmează o perioadă deosebit de
fertilă din punctul de vedere al activităţii ştiinţifice,
în care publică numeroase lucrări, însumând aproape 500 de
pagini, ceea ce îi va aduce lui Silviu Dragomir accederea, la 26 mai
1916, în rândurile membrilor celui mai prestigios for ştiinţific
al ţării - Academia Româna. Devine astfel, la doar 28 de ani,
unul dintre cei mai tineri academicieni de pe continentul european. A rămas
profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu până în anul
1919, când s-a transferat la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii Daciei Superioare din Cluj. La universitatea
clujeană a activat până în anul 1947, îndeplinind în mai
multe rânduri importante funcţii de răspundere; decan,
prodecan, prorector etc.
În
perioada care a premers Marii Adunări de la Alba-Iulia, înţelegând
şi prevăzând de pe poziţia de istoric, cursul
evenimentelor, dar cuprins totodată şi de suflul patriotic care
i-a mobilizat pe toţi marii intelectuali progresişti ai vremii.
Silviu Dragomir nu-şi cruţă nici o clipă eforturile pe
care le depune în vederea realizării statului naţional român,
militând prin toate mijloacele pentru unirea Transilvaniei cu România,
ignorând pericolele, ameninţările şi persecuţiile la
care a fost supus ca urmare a demersurilor sale. A făcut parte din
Consiliul Naţional Român, organism care a jucat un rol deosebit de
important în pregătirea Unirii de la 1 Decembrie 1918, a fost
delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia ca reprezentant al presei româneşti
din Transilvania. În preziua marelui eveniment a subliniat, în cadrul
unei conferinţe, că nu există nici o altă cale pentru
românii transilvăneni, decât unirea necondiţionată cu România.
Cu ocazia Marii Adunări s-a adresat mulţimii de români într-un
stil curgător, entuziast şi mobilizator. A fost ales în Marele
Sfat al Naţiunii Române, devenind secretar al acestuia, iar apoi
membru al Consiliului Dirigent, la nivelul căruia a îndeplinit funcţia
de director pentru învăţământul superior şi pe cea
de şef al biroului de presă.
Silviu
Dragomir s-a implicat cu multă ardoare în viaţa politică,
fiind ales de mai multe ori deputat în Parlamentul României (în anul
1926 din partea Partidului Poporului, în anul 1939 din partea Frontului
Renaşterii Naţionale - alături de Mihail Sadoveanu, Nicolae
Iorga, Dimitrie Gusti, Alexandru Rosetti, Ion Lupaş, C. C. Giurescu,
Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, George Enescu, Ion Jalea etc.). A fost
ministru în mai multe guverne (guvernul Octavian Goga: 1937-1938; Miron
Cristea: 1938-1939; Armand Călinescu: 1939; Gheorghe Argeşeanu:
1939; Constantin Argetoianu: 1939; Gheorghe Tătărăscu:
1939-1940), răspunzând îndeosebi de minorităţile naţionale.
În
virtutea calităţii sale de ministru al minorităţilor,
Silviu Dragomir a participat la şedinţa Consiliului de Coroană
din 27 iunie 1940, la care s-a discutat ultimatul guvernului Uniunii
Sovietice privind cedarea necondiţionată a Basarabiei şi a
nordului Bucovinei. Marele istoric s-a numărat printre cei şase
membri ai guvernului care nu au acceptat sub nici o formă sfârtecarea
ţării, preferând să semneze mai degrabă decretul de
mobilizare generală. Aceeaşi poziţie a avut Silviu Dragomir
două luni mai târziu, la 30 august 1940, când, în şedinţa
aceluiaşi Consiliu de Coroană, s-a declarat alături de
Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, şi de alţi
câţiva miniştri, împotriva Dictatului de la Viena.
Activitatea
politică desfăşurată vreme de mai multe decenii, înălţimea
academică şi morală, prestigiul naţional şi internaţional,
precum şi conduita militant-patriotică demnă, l-au făcut
pe Silviu Dragomir incomod pentru regimul comunist. Informaţia uriaşă
pe care o deţinea, vocaţia de creator de opinie puteau oricând
să devină arme eficiente de luptă cu obtuzitatea şi
suficienţa conducerii comuniste instalate la putere fără
vreo legitimitate în rândul poporului. Nici preocupările savantului
privind romanitatea sud-dunăreana şi, implicit, impunerea României
ca entitate de bază în contextul sociopolitic european nu puteau fi
pe placul promotorilor imperialismului moscovit. De aceea s-a întreprins
orice spre a-1 reduce la tăcere: a fost şicanat în permanenţă,
i s-au retras titlurile ştiinţifice, a fost exclus din viaţa
activă şi, în final, i
s-a înscenat un proces penibil, în urma căruia fost întemniţat
timp de şase ani, dintre care cinci i-a petrecut în închisoarea
elitelor româneşti din Sighetul Marmaţiei. După ieşirea
din închisoare, Silviu Dragomir a lucrat o vreme la Institutul de Istorie
şi Arheologie din Cluj-Napoca, fiind iniţial colaborator extern,
apoi cercetător ştiinţific, conducând până în anul
1962 colectivul de istorie modernă şi reluându-şi o bună
parte din preocupările de studiu şi cercetare.
S-a stins din viaţă la 23 februarie a aceluiaşi an.
Dacă guvernele de dinainte de 1947 i-au recunoscut meritele ştiinţifice
şi i-au apreciat cum se cuvine activitatea socială şi
politică, conferindu-i nenumărate ordine şi medalii, conducătorii
comunişti i-au retras, printr-un decret stupid, în anul 1948, până
şi titlul de academician.
Pentru
ortodoxia românească activitatea ştiinţifică a lui
Silviu Dragomir are o importanţă cu totul covârşitoare,
greu de evaluat în câteva fraze. Nimeni până la el şi nici
după aceea n-a pus în lumină, cu argumente peremptorii, susţinute
de documente autentice, modul în care s-a insinuat în rândul românilor
din Transilvania catolicismul de sorginte habsburgic. Parcurgând lucrările
dedicate de Silviu Dragomir acestei teme majore, orice om de bună-credinţă
va înţelege că „unirea’”, departe de a se fi derulat lin,
în pace şi bucurie, aşa cum încearcă şi azi să
ne sugereze unii dintre aprigii ei susţinători, a constituit un
moment extrem de dificil pentru întreaga noastră naţiune, pe
alocuri confuz şi provocând o adevărată criză de conştiinţă,
ale cărei urmări nu s-au stins, din păcate., nici până
astăzi, Lecturând cele doua volume ale Istoriei dezrobirii
religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, oricine poate cu
uşurinţa constata că aşa-zisa unire s-a făcut
şi s-a menţinut multă vreme prin înşelăciune,
prin forţă şi prin manifestări de o violenţă
greu de închipuit (bătăi, schingiuiri, omoruri, întemniţări
şi umilinţe de tot felul etc.). Ceea ce sesizează foarte
bine Silviu Dragomir este faptul că revenirea la matca ortodoxiei a
celei mai mari părţi a localităţilor declarate de
autorităţi drept greco-catolice a fost rezultatul unei campanii
impresionante, pornite de jos, din rândul ţărănimii, care
n-a agreat nici o clipă ideea trecerii la confesiunea catolică,
repudiind cu vehemenţă orice încercare de abandonare a credinţei
în care au crescut şi au trăit ei şi moşii şi
strămoşii lor. Ţăranii ardeleni au dovedii în acele
momente solidaritate, spirit de sacrificiu şi ataşament fără
de margini faţă de credinţa străbună, fiind oricând
gata sp-şi dea viaţa pentru apărarea ei.
Istoria
dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII nu este singura lucrare în care Silviu Dragomir se arată preocupat de
problemele ortodoxiei din Transilvania. Amintim în acest sens că în
anul 1929, la Congresul Naţional Bisericesc, ţinut la Bucureşti
în 19 noiembrie, a combătut mai multe teorii incorecte vehiculate de
unii politicieni aparţinând altor confesiuni decât cea ortodoxă
şi a prezentat situaţia reală a relaţiilor
interconfesionale din România, insistând asupra discriminărilor de
tot felul la care erau supuşi credincioşii ortodocşi din
Ardeal. Cuvântarea i-a fost publicată sub titlul Nedreptăţirea
elementului ortodox din Ardeal. Pe aceeaşi linie trebuie amintite
şi studiile Corespondenţa episcopului Adamovici şi mişcarea
de emancipare a clerului şi poporului românesc în anul 1791 ( Sibiu,
1911), Din istoria luptelor noastre pentru ortodoxie (în
„Revista Teologică”. V, 1911, nr. 9), Românii din
Transilvania şi unirea cu Biserica Romei ( în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXX. 9-10), Un amplu studiu, intitulat Românii
din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, Documente apocrife
privitoare la începutul unirii cu catolicismul roman (1697-1701) apare
în anul 1963, prin el Silviu Dragomir demonstrând că cea mai marc
parte a documentelor puse la temelia unirii cu Biserica Romei sunt nişte
falsuri.
Istoriografia
românească în general şi cea religioasă în special
datorează foarte mult lui Silviu Dragomir. Prin el s-a făcut
cunoscut glasul ortodoxiei nu numai pe întreg cuprinsul ţării,
dar şi în lume. Prin el s-au spus adevăruri pe care mulţi
le-au ocolit şi le ocolesc şi azi, iar cărţile sale cu
subiect religios au contribuit la redimensionarea ortodoxiei româneşti,
reaşezând-o acolo unde îi este locul şi afirmându-i cu tărie
aura de componentă esenţială a naţiunii noastre.
 |
Arhimandrit dr. Emanuil Rus Staretul
Manastirii Bixad |
Arhimandrit
dr. Emanuil Rus
Stareţul
Mănăstirii Bixad
|
|