România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

SILVIU DRAGOMIR, personalitate remarcabilă a culturii româneşti

 Peste ani, publicând Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII (volumul I, Sibiu, 1920), Silviu Dragomir nota pe prima pagină a monumentalei lucrări: „Memoriei scumpe a tatălui meu Simion, care m-a învăţat să-mi iubesc biserica şi neamul mai presus de toate, închin această carte” , evidenţiind o dată în plus rolul crucial pe care 1-a avut mediul familial în formarea sa spirituală şi patriotică. De altfel, în orientarea tânărului Silviu Dragomir înspre studiile teologice ortodoxe, a cântărit mult realismul tatălui său, care, e drept, sfătuit de Nicolae Ivan, episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului între anii 1921 şi 1936 şi consilier la Episcopia Sibiului, în perioada 1897-1918, şi-a dat acordul ca fiul său să fie transferat, în anul 1903, de la Gimnaziul Românesc din Blaj la Gimnaziul Ortodox Naţional Sârbesc din Novi Sad. Pe acest fundament sănătos s-a conturat tot mai evident personalitatea viitorului savant, care, graţie unei inteligenţe native sclipitoare, dublate de perseverenţă şi de o rară disponibilitate intelectuală, a fost considerat încă din tinereţe drept unul dintre cei mai seamă reprezentanţi ai românilor, pentru animarea cărora a utilizat cu succes atât instrumentele ştiinţifice, cât şi pe cele ce ţin de activitatea politică. La formarea intelectuală şi spirituală a lui Silviu Dragomir a contribuit cu generozitate însăşi Ortodoxia românească, unul dintre susţinătorii săi constanţi fiind chiar mitropolitul Ioan Meţianu. Studiile de la Novi Sad, Cernăuţi, Viena, cercetările întreprinse în numeroase arhive europene: Karlowitz, Moscova, Viena, Budapesta etc., au fost finanţate de Arhiepiscopia Sibiului sau de Mitropolia Ardealului prin diferite fundaţii, cum erau: Fundaţia, Trandafil, Fundaţia Gojdu etc.

Conştient de răspunderea pe care o are faţă de poporul său, Silviu Dragomir şi-a pus întreaga putere de muncă, erudiţia şi mintea în slujba unor înalte idealuri patriotice, care i-au servit drept călăuzitor moral, ştiinţific şi spiritual întreaga viaţă. Între aceste idealuri un loc aparte îl ocupa unirea Transilvaniei cu România, impunerea în conştiinţa europeana a adevăratelor dimensiuni ale românismului şi, nu în ultimul rând, elucidarea împrejurărilor confuze şi nefaste care au condus la „unirea” cu Biserica Romei. Toate aceste direcţii de cercetare, la care se adăuga problematica sinuoasa a Revoluţiei de la 1848, ai cărei exeget autoritar va deveni Silviu Dragomir, se constituie în teme majore pentru istoria şi impunerea noastră ca naţiune puternică şi responsabilă, recunoscută ca atare peste tot în lume.

Dragostea de ţară şi convingerea că istoria românilor, conştiinţa lor de neam sunt indestructibil legate de ortodoxie l-au impus de timpuriu ca pe un savant pentru care servirea interesului naţional a devenit principiul care i-a guvernat în totalitate demersurile de ordin ştiinţific, didactic sau politic.

Absolvind, cu rezultate de excepţie, gimnaziul din Novi Sad, Silviu Dragomir s-a înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, ale cărei cursuri le-a terminat în anul 1909, când s-a înscris la doctorat, pe care şi l-a luat la 21 martie 1910, în cadrul aceleiaşi instituţii de învăţământ superior. În anul 1911 tânărul doctor în teologie a primit numirea ca profesor de Istoria bisericească, Limba română şi Religie la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu. Urmează o perioadă deosebit de fertilă din punctul de vedere al activităţii ştiinţifice, în care publică numeroase lucrări, însumând aproape 500 de pagini, ceea ce îi va aduce lui Silviu Dragomir accederea, la 26 mai 1916, în rândurile membrilor celui mai prestigios for ştiinţific al ţării - Academia Româna. Devine astfel, la doar 28 de ani, unul dintre cei mai tineri academicieni de pe continentul european. A rămas profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu până în anul 1919, când s-a transferat la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Daciei Superioare din Cluj. La universitatea clujeană a activat până în anul 1947, îndeplinind în mai multe rânduri importante funcţii de răspundere; decan, prodecan, prorector etc.

În perioada care a premers Marii Adunări de la Alba-Iulia, înţelegând şi prevăzând de pe poziţia de istoric, cursul evenimentelor, dar cuprins totodată şi de suflul patriotic care i-a mobilizat pe toţi marii intelectuali progresişti ai vremii. Silviu Dragomir nu-şi cruţă nici o clipă eforturile pe care le depune în vederea realizării statului naţional român, militând prin toate mijloacele pentru unirea Transilvaniei cu România, ignorând pericolele, ameninţările şi persecuţiile la care a fost supus ca urmare a demersurilor sale. A făcut parte din Consiliul Naţional Român, organism care a jucat un rol deosebit de important în pregătirea Unirii de la 1 Decembrie 1918, a fost delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia ca reprezentant al presei româneşti din Transilvania. În preziua marelui eveniment a subliniat, în cadrul unei conferinţe, că nu există nici o altă cale pentru românii transilvăneni, decât unirea necondiţionată cu România. Cu ocazia Marii Adunări s-a adresat mulţimii de români într-un stil curgător, entuziast şi mobilizator. A fost ales în Marele Sfat al Naţiunii Române, devenind secretar al acestuia, iar apoi membru al Consiliului Dirigent, la nivelul căruia a îndeplinit funcţia de director pentru învăţământul superior şi pe cea de şef al biroului de presă.

Silviu Dragomir s-a implicat cu multă ardoare în viaţa politică, fiind ales de mai multe ori deputat în Parlamentul României (în anul 1926 din partea Partidului Poporului, în anul 1939 din partea Frontului Renaşterii Naţionale - alături de Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Alexandru Rosetti, Ion Lupaş, C. C. Giurescu, Lucian Blaga, Ion Agârbiceanu, George Enescu, Ion Jalea etc.). A fost ministru în mai multe guverne (guvernul Octavian Goga: 1937-1938; Miron Cristea: 1938-1939; Armand Călinescu: 1939; Gheorghe Argeşeanu: 1939; Constantin Argetoianu: 1939; Gheorghe Tătărăscu: 1939-1940), răspunzând îndeosebi de minorităţile naţionale.

În virtutea calităţii sale de ministru al minorităţilor, Silviu Dragomir a participat la şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, la care s-a discutat ultimatul guvernului Uniunii Sovietice privind cedarea necondiţionată a Basarabiei şi a nordului Bucovinei. Marele istoric s-a numărat printre cei şase membri ai guvernului care nu au acceptat sub nici o formă sfârtecarea ţării, preferând să semneze mai degrabă decretul de mobilizare generală. Aceeaşi poziţie a avut Silviu Dragomir două luni mai târziu, la 30 august 1940, când, în şedinţa aceluiaşi Consiliu de Coroană, s-a declarat alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, şi de alţi   câţiva miniştri, împotriva Dictatului de la Viena.

Activitatea politică desfăşurată vreme de mai multe decenii, înălţimea academică şi morală, prestigiul naţional şi internaţional, precum şi conduita militant-patriotică demnă, l-au făcut pe Silviu Dragomir incomod pentru regimul comunist. Informaţia uriaşă pe care o deţinea, vocaţia de creator de opinie puteau oricând să devină arme eficiente de luptă cu obtuzitatea şi suficienţa conducerii comuniste instalate la putere fără vreo legitimitate în rândul poporului. Nici preocupările savantului privind romanitatea sud-dunăreana şi, implicit, impunerea României ca entitate de bază în contextul sociopolitic european nu puteau fi pe placul promotorilor imperialismului moscovit. De aceea s-a întreprins orice spre a-1 reduce la tăcere: a fost şicanat în permanenţă, i s-au retras titlurile ştiinţifice, a fost exclus din viaţa activă şi, în final, i   s-a înscenat un proces penibil, în urma căruia fost întemniţat timp de şase ani, dintre care cinci i-a petrecut în închisoarea elitelor româneşti din Sighetul Marmaţiei. După ieşirea din închisoare, Silviu Dragomir a lucrat o vreme la Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca, fiind iniţial colaborator extern, apoi cercetător ştiinţific, conducând până în anul 1962 colectivul de istorie modernă şi reluându-şi o bună parte din preocupările de studiu şi cercetare.  S-a stins din viaţă la 23 februarie a aceluiaşi an. Dacă guvernele de dinainte de 1947 i-au recunoscut meritele ştiinţifice şi i-au apreciat cum se cuvine activitatea socială şi politică, conferindu-i nenumărate ordine şi medalii, conducătorii comunişti i-au retras, printr-un decret stupid, în anul 1948, până şi titlul de academician.

Pentru ortodoxia românească activitatea ştiinţifică a lui Silviu Dragomir are o importanţă cu totul covârşitoare, greu de evaluat în câteva fraze. Nimeni până la el şi nici după aceea n-a pus în lumină, cu argumente peremptorii, susţinute de documente autentice, modul în care s-a insinuat în rândul românilor din Transilvania catolicismul de sorginte habsburgic. Parcurgând lucrările dedicate de Silviu Dragomir acestei teme majore, orice om de bună-credinţă va înţelege că „unirea’”, departe de a se fi derulat lin, în pace şi bucurie, aşa cum încearcă şi azi să ne sugereze unii dintre aprigii ei susţinători, a constituit un moment extrem de dificil pentru întreaga noastră naţiune, pe alocuri confuz şi provocând o adevărată criză de conştiinţă, ale cărei urmări nu s-au stins, din păcate., nici până astăzi, Lecturând cele doua volume ale Istoriei dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, oricine poate cu uşurinţa constata că aşa-zisa unire s-a făcut şi s-a menţinut multă vreme prin înşelăciune, prin forţă şi prin manifestări de o violenţă greu de închipuit (bătăi, schingiuiri, omoruri, întemniţări şi umilinţe de tot felul etc.). Ceea ce sesizează foarte bine Silviu Dragomir este faptul că revenirea la matca ortodoxiei a celei mai mari părţi a localităţilor declarate de autorităţi drept greco-catolice a fost rezultatul unei campanii impresionante, pornite de jos, din rândul ţărănimii, care n-a agreat nici o clipă ideea trecerii la confesiunea catolică, repudiind cu vehemenţă orice încercare de abandonare a credinţei în care au crescut şi au trăit ei şi moşii şi strămoşii lor. Ţăranii ardeleni au dovedii în acele momente solidaritate, spirit de sacrificiu şi ataşament fără de margini faţă de credinţa străbună, fiind oricând gata sp-şi dea viaţa pentru apărarea ei.

Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII nu este singura lucrare în care Silviu Dragomir se arată preocupat de problemele ortodoxiei din Transilvania. Amintim în acest sens că în anul 1929, la Congresul Naţional Bisericesc, ţinut la Bucureşti în 19 noiembrie, a combătut mai multe teorii incorecte vehiculate de unii politicieni aparţinând altor confesiuni decât cea ortodoxă şi a prezentat situaţia reală a relaţiilor interconfesionale din România, insistând asupra discriminărilor de tot felul la care erau supuşi credincioşii ortodocşi din Ardeal. Cuvântarea i-a fost publicată sub titlul Nedreptăţirea elementului ortodox din Ardeal. Pe aceeaşi linie trebuie amintite şi studiile Corespondenţa episcopului Adamovici şi mişcarea de emancipare a clerului şi poporului românesc în anul 1791 ( Sibiu, 1911), Din istoria luptelor noastre pentru ortodoxie (în „Revista Teologică”. V, 1911, nr. 9), Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei ( în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXX. 9-10), Un amplu studiu, intitulat Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, Documente apocrife privitoare la începutul unirii cu catolicismul roman (1697-1701) apare în anul 1963, prin el Silviu Dragomir demonstrând că cea mai marc parte a documentelor puse la temelia unirii cu Biserica Romei sunt nişte falsuri.

Istoriografia românească în general şi cea religioasă în special datorează foarte mult lui Silviu Dragomir. Prin el s-a făcut cunoscut glasul ortodoxiei nu numai pe întreg cuprinsul ţării, dar şi în lume. Prin el s-au spus adevăruri pe care mulţi le-au ocolit şi le ocolesc şi azi, iar cărţile sale cu subiect religios au contribuit la redimensionarea ortodoxiei româneşti, reaşezând-o acolo unde îi este locul şi afirmându-i cu tărie aura de componentă esenţială a naţiunii noastre.  

Arhimandrit dr. Emanuil Rus Staretul Manastirii Bixad

Arhimandrit dr. Emanuil Rus

 Stareţul Mănăstirii Bixad