|
|
Aurel Vlaicu a
fost un simbol o sintetizare a aspiraţiilor noastre, oamenii
mari nu au "privilegiul" de a trăi pentru ei, ei trăiesc
pentru obşte, moartea lor preatimpurie, oricât de dureros
ne-ar izbi, e un îndemn mai mult pentru cei rămaşi în
urmă, de a se reculege, de a aduna fărâmă cu fărâmă
toată bogăţia tezaurului nepreţuit, pe care
aceşti oameni, mărinimoşi oameni de geniu au împărtăşit-o
în urma lor.
Cine ar putea să-şi
dea seama de opintirile acestui om de geniu, până a reuşit
să răzbată deasupra numeroaselor piedici ce-i stânjeneau
avântul.
Numai el singur ne-ar
potea povesti de visul ce-l plămădise în atâtea nopţi
de veghe pe care îl vedea aievea.
Cu toate zâmbetele
sceptice ale contemporanilor care atunci când l-au înţeles,
a fost prea târziu. |
Aurel Vlaicu a murit în
cea mai glorioasă moarte ce o poate avea un erou, iar generaţiile
viitoare îl vor preamări în lumina din ce în ce mai mare, a
mitului. El a fost unul dintre bărbaţii geniali care a străbătut
cu puterea sufletului spaţiile
şi timpurile, care luminează cu lumina minţii lor
negurile prejudecăţilor care nu se îngrozesc nici de înălţimile
văzduhului şi nici de adâncimea mărilor, ei pătrund
mereu înainte dezlegând tainele firii uşurând greutăţile
vieţii.
Aurel Vlaicu ne-a înălţat
moralul, ne-a întărit conştiinţa naţională, a
murit încercând să treacă Carpaţii şi prin moartea
lui ne-a lăsat moştenire privirea aţintită spre
culmile înalte.
În fiecare zi dorea să
zboare tot mai sus.
Iar acolo cu misterul
infinitului albastru îl aştepta mireasa lui şi ea se chema
moartea.
Se logodise cu ea din
clipa în care roţile s-au ridicat întâia oară de pe pământul
de care era legat prin legile firii spre a se înălţa în văzduhul
visurilor sale. Din clipa în care ne-a părăsit Aurel Vlaicu
nu mai era tânărul zvelt cu mers elegant, cu zâmbetul cuceritor,
ci un erou, un simbol, un exemplu.
Erou prin tenacitatea cu
care a ştiut să învingă toate piedicile. Un simbol prin
cutezanţa visurilor sale!
Şi un exemplu pentru
că a înţeles, că spre a putea ajunge un ideal, trebuie să
te jertfeşti din dragă inimă.
Şi el a fost jertfa
supremă.
El prin căderea lui a
ridicat zbuciumările noastre pentru atingerea
culorilor de lumină.
Un fecior de ţăran
îndrăzneţ, ne-a pus alături de popoarele culte ce încercau
să stăpânească văzduhul.
Vlaicu
a fost fulgerat la începutul drumului.
A răspândit dintr-o
dată din marea anonimă şi-a rotit aripile deasupra noastră,
şi ne-a făcut să-l căutăm sus, în înaltul
cerului.
Cu aripule ultimului zbor
i s-a frânt şi viaţa şi voinţa cea nebănuită.
Era către seară
când acest Făt Frumos al cerului a căzut cu fruntea în
ţărână. Când sângele lui tânăr a început să
înroşească pământul, când apusul greu al ultimei vibraţii
murea cu gândul îmbrăţişându-se fraţii, atunci
poate pentru o clipă a mai putut ridica ochii lui strălucitori
către cerul pe care l-a iubit atât de mult.
Şi atunci Munţii
Carpaţi s-au cutremurat din adâncuri zbuciumând întreg pământul
românesc.
Soarele care apucase să
asfinţească îşi trimise razele lui aurii şi fruntea
lui Vlaicu, luminând-o într-o apoteoză!
Sus pe cer stelele care începuseră
să apară, aveau o strălucire ce parcă prevesteau o
nouă istorie a neamului românesc!
Noi urmaşii lui Aurel
Vlaicu încercăm de câte ori avem ocazia să îl sărbătorim.
Aşa s-a întâmplat şi în ziua de 24.06.2007 când ne-am
adunat la casa memorială mulţi oameni cu suflet. Oameni care
îl iubec pe Vlaicu. Până există astfel de oameni avem
certitudinea că Vlaicu nu va muri.
Va rămâne mereu viu
în sufletul acestui neam pentru care el şi-a dat viaţa.
Angela POPESCU,
descendent
al familiei Vlaicu
|
