România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Aurel Vlaicu a fost un vultur

Aurel Vlaicu a fost un simbol o sintetizare a aspiraţiilor noastre, oamenii mari nu au "privilegiul" de a trăi pentru ei, ei trăiesc pentru obşte, moartea lor preatimpurie, oricât de dureros ne-ar izbi, e un îndemn mai mult pentru cei rămaşi în urmă, de a se reculege, de a aduna fărâmă cu fărâmă toată bogăţia tezaurului nepreţuit, pe care aceşti oameni, mărinimoşi oameni de geniu au împărtăşit-o în urma lor.

Cine ar putea să-şi dea seama de opintirile acestui om de geniu, până a reuşit să răzbată deasupra numeroa­selor piedici ce-i stânjeneau avântul.

Numai el singur ne-ar potea povesti de visul ce-l plămădise în atâtea nopţi de veghe pe care îl vedea aievea.

Cu toate zâmbetele sceptice ale contemporanilor care atunci când l-au înţeles, a fost prea târziu.

Aurel Vlaicu a murit în cea mai glorioasă moarte ce o poate avea un erou, iar generaţiile viitoare îl vor preamări în lumina din ce în ce mai mare, a mitului. El a fost unul dintre bărbaţii geniali care a străbătut cu puterea sufletului spaţiile  şi timpurile, care luminează cu lumina minţii lor negurile prejudecăţilor care nu se îngrozesc nici de înălţimile văzduhului şi nici de adâncimea mărilor, ei pătrund mereu înainte dezlegând tainele firii uşurând greutăţile vieţii.

Aurel Vlaicu ne-a înălţat moralul, ne-a întărit conştiinţa naţională, a murit încercând să treacă Carpaţii şi prin moartea lui ne-a lăsat moştenire privirea aţintită spre culmile înalte.

În fiecare zi dorea să zboare tot mai sus.

Iar acolo cu misterul infinitului albastru îl aştepta mireasa lui şi ea se chema moartea.

Se logodise cu ea din clipa în care roţile s-au ridicat întâia oară de pe pământul de care era legat prin legile firii spre a se înălţa în văzduhul visurilor sale. Din clipa în care ne-a părăsit Aurel Vlaicu nu mai era tânărul zvelt cu mers elegant, cu zâmbetul cuceritor, ci un erou, un simbol, un exemplu.

Erou prin tenacitatea cu care a ştiut să învingă toate piedicile. Un simbol prin cutezanţa visurilor sale!

Şi un exemplu pentru că a înţeles, că spre a putea ajunge un ideal, trebuie să te jertfeşti din dragă inimă.

Şi el a fost jertfa supremă.

El prin căderea lui a ridicat zbuciumările noastre pentru atingerea  culorilor de lumină.

Un fecior de ţăran îndrăzneţ, ne-a pus alături de popoarele culte ce încercau să stăpânească văzduhul.

Vlaicu  a fost fulgerat la începutul drumului.

A răspândit dintr-o dată din marea anonimă şi-a rotit aripile deasupra noastră, şi ne-a făcut să-l căutăm sus, în înaltul cerului.

Cu aripule ultimului zbor i s-a frânt şi viaţa şi voinţa cea nebănuită.

Era către seară când acest Făt Frumos al cerului a căzut cu fruntea în ţărână. Când sângele lui tânăr a început să înroşească pământul, când apusul greu al ultimei vibraţii murea cu gândul îmbrăţişându-se fraţii, atunci poate pentru o clipă a mai putut ridica ochii lui strălucitori către cerul pe care l-a iubit atât de mult.

Şi atunci Munţii Carpaţi s-au cutremurat din adâncuri zbuciumând întreg pământul românesc.

Soarele care apucase să asfinţească îşi trimise razele lui aurii şi fruntea lui Vlaicu, luminând-o într-o apoteoză!

Sus pe cer stelele care începuseră să apară, aveau o strălucire ce parcă prevesteau o nouă istorie a neamului românesc!

Noi urmaşii lui Aurel Vlaicu încercăm de câte ori avem ocazia să îl sărbătorim. Aşa s-a întâmplat şi în ziua de 24.06.2007 când ne-am adunat la casa memorială mulţi oameni cu suflet. Oameni care îl iubec pe Vlaicu. Până există astfel de oameni avem certitudinea că Vlaicu nu va muri.

Va rămâne mereu viu în sufletul acestui neam pentru care el şi-a dat viaţa.

     

                  Angela POPESCU,

descendent al familiei Vlaicu