România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

BIJUTERII DIN BIBLIOTECA ŞI ARHIVELE  NAŢIONALE

Sub acest generos generic, am valorificat, în cursul acestui an, în diverse publicaţii din Bucureşti, relatări şi stenograme ale întrevederilor unor personalităţi române cu lideri ai politicii europene şi mondiale din secolele XIX-XX. Exemplul reprezintă un îndemn serios pentru a continua publicarea unor astfel de materiale, fiind indiscutabil interesul cititorului de-a "asista", prin intermediul documentelor originale, la asemenea întâlniri de gradul zero, cum au fost - spre exemplu - cele în cursul cărora au dialogat ori s-au confruntat Regele Mihai I şi Adolf Hitler; I. I. C. Brătianu cu Georges Clemenceau; Richard Nixon sau Papa Paul al VI-lea cu N. Ceauşescu; Mareşalul Antonescu sau Gh. I. Brătianu cu Adolf Hitler; N. Ceauşescu cu Leonid I. Brejnev sau cu M. S. Gorbaciov; dr. Petru Groza cu I. V. Stalin; Gh. Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş cu I. V. Stalin ş.a.m.d. În acest cadru, după ce anterior am pus la dispoziţia cititorilor stenograma inedită a întrevederii unei delegaţii române cu Stalin la Kremlin în iunie 1945 (vezi 1) şi interviul acordat de Mareşalul Antonescu jurnalistului italian L. Sorrentini (26 ianuarie 1943) deci cu numai câteva zile înainte de capitularea de la Stalingrad (2 februarie 1943), mai precis, în seara de 26 ianuarie 1943 (Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond PCM - CM, dosar 462/1942, f. 135). Meritul de a fi descoperit şi editat interviul în discuţie, nepublicat în anii războiului nici în Italia, aparţine integral d-lui Mihai Pelin, reputat cercetător al arhivelor secrete şi specialist al istoriei veacului trecut (vezi Un interviu necunoscut cu Mareşalul Antonescu, în "Independent", 15 mai 2001, Bucureşti, p. 5) (vezi 2). Ne-am oprit şi asupra unui alt episod: vizita unei delegaţii oficiale române la Paris, la sfârşitul lunii iulie 1964, cu care prilej premierul român Ion Gheorghe Maurer a fost primit de Charles de Gaulle, preşedintele Franţei. Cât priveşte rezonanţa faptului respectiv, Maurer însuşi, după câteva zile, avea să relateze colegilor săi din Biroul Politic al CC al PCR despre onoarea ce i-a rezervat-o ilustrul politician, semn al preţuirii faţă de orientarea Bucureştilor pe plan extern mai cu seamă în urma faimoasei Declaraţii din aprilie 1964 (3). De asemenea, ne-am adresat şi unui text clasic, practic uitat, neglijat chiar de către specialişti (4). Este vorba de inspirata conferinţă a lui Nichifor Crainic închinată inegalabilului Nicolae Iorga şi intitulată Lupta unui om pentru hotare. Expozeul a fost susţinut în 1937 - unde în altă parte? - decât la Vălenii de Munte, aşadar chiar în cetatea patronată de către ilustrul nostru istoric, fiind tipărită în "Familia" al cărei sediu s-a stabilit temporar, în anii oribili ai dictatului de la Viena (1940-1944), la Bucureşti (anul 77, seria IV, nr. 11-12/noiembrie-decembrie 1942, p. 17-26). O publicaţie, incontestabil, celebră, din moment ce, fondată de Iosif Vulcan la 1865, a asigurat debutul literar al lui M. Eminescu. Am revenit la mărturiile oferite cu generozitate de Arhivele Naţionale. Avem în vedere că, în anii Războiului unităţii naţionale şi al zdrobirii comunismului din 1941-1944, în cadrul Marelui Stat Major Român a funcţionat aşa-numitul Serviciu Central al Cenzurii Corespondenţei ce pregătea lunar, în primul rând pentru uzul Conducătorului Statului, Mareşalul Ion Antonescu, detaliate şi documentate Buletine informative privind starea de spirit a populaţiei ori manifestările grupărilor politice (vezi, de exemplu, Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Centrale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinetul Militar al Conducătorului Statului, dosar 438/1943); Buletinele erau însoţite de ample anexe (50-60 pagini dactilografiate), cuprinzând extrase din corespondenţa cenzurată, iar din lectura lor descoperim admirabile texte, datorate de regulă - după expresia fericită a inegalabilului Nicolae Iorga - celor "mici", anonimi şi mulţi, mai precis celor care, în subteranele istoriei, s-au aflat şi se află la originea tuturor marilor fapte ale neamului, atunci ca şi în prezent. Din documentele menţionate, am selectat (5) unele dintre cele mai semnificative mărturii, datând din perioada iunie - decembrie 1943, grupate pe câteva mari probleme aflate, pe atunci, "la ordinea zilei", în chip precis: războiul, acasă; relatări de pe front/din armată; convingerea în victorie şi în înfăptuirea României Mari; ştiri externe. Din motive lesne de înţeles, dar predominant pentru precizie şi pentru evaluarea corespunzătoare a informaţiilor, am preferat, în fiecare caz, să indicăm numele şi adresele corespondenţilor, respectiv expeditorii şi destinatarii tuturor mesajelor selectate. Din primele zile ale guvernării sale, Generalul Ion Antonescu s-a preocupat de evidenţa şi gradul în care rezoluţiile sale scrise sau hotărârile adoptate în şedinţelor Consiliului de Miniştri erau urmărite şi aplicate (6). Spre exemplu, chiar în şedinţa Cabinetului din 18 septembrie 1940 s-a abordat problema, dictându-se un set de "măsuri", iar peste şase zile primul ministru a revenit, pentru a impune să se facă ordine în această privinţă (Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosar 151/1940, f. 9). Mai apoi, când i s-a prezentat un model de Evidenţă a hotărârilor şi rezoluţiilor sale, Generalul a făcut - la 28 septembrie 1940 - noi precizări, recomandând dosare lunare prezentate mai întâi participanţilor la Consiliile de Miniştri şi departamentelor vizate, apoi unui Serviciu de control ad-hoc instituit pentru "urmărirea realizării" (ibidem, f. 1). Din cercetarea arhivei Guvernului şi a Cabinetului Militar, se poate conchide că, pentru întreaga perioadă a guvernării (1940-1944), dispoziţiile lui Antonescu s-au aplicat întocmai. Astfel, de-a lungul anilor, s-au întocmit numeroase dosare cu Evidenţa rezoluţiilor şi hotărârilor generale ori pe probleme ale Mareşalului (vezi, de ex., Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosarele 166/1940; 227/1940; 609/1941; 117/1942 ş.a., ş.a.). Este semnificativ faptul că, în numeroase cazuri, colaboratorii Mareşalului sau Antonescu însuşi au notat pe multe documente destinaţia deosebită a actelor - arhiva personală a Conducătorului Statului (Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosar 352/1943, f. 2-3). În cursul anchetei pentru "procesul" din 1946, ex-Mareşalul şi-a reamintit că numărul rezoluţiilor pe care le semnase a fost uriaş, ele privind o gamă extrem de largă de probleme, cu predominanţă politico-diplomatice, militare, sociale, economice, ştiinţifice, culturale, etno-statistice, bisericeşti etc. În aceste condiţii, se înţelege, numai o parte infimă a fost până acum valorificată prin editare (vezi, de ex., I. C. Drăgan, M. Pelin, eds., Antonescu. Mareşalul României şi răsboaele de reîntregire, III , Veneţia, 1989, p. 415-479; Mareşal Ion Antonescu, Secretele guvernării. Rezoluţii ale Conducătorului Statului. Septembrie 1940 - august 1944, editori V. Arimia şi I. Ardeleanu, Bucureşti, 1992; Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 2888-341), în raport cu probele existente, în baza cărora s-ar putea întocmi, după opinia noastră, cel puţin 10-15 volume adnotate. În ce priveşte valoarea documentelor, d-l M. Pelin a observat, cu temei, că graţie rezoluţiilor reuşim să pătrundem în "laboratorul intim al guvernării" antonesciene, documentele, ele însele, impresionând prin "claritatea, precizia şi incisivitatea frazelor ... Este vorba de adevărate lecţii de stil ... Cuvântul nu are doar adresă, ci şi culoare, acoperind idei consistente, limpezi, stăpânite energice în toate implicaţiile lor". Schimbând ce-i de schimbat, se poate aprecia, pe drept cuvânt, justeţea celebrului dicton al lui Buffon în sensul că "stilul e omul"! Iată de ce reţine atenţia, în context, "portretul grafologic" al Mareşalului Antonescu avansat de A. Fortunescu în 1991, în temeiul cunoaşterii şi examinării unor documente originale: "Semnătura lui Ion Antonescu exprimă înainte de toate o energie nestăvilită, suport pentru o activitate susţinută, ce nu-şi îngăduie răgazuri pentru reflecţii subtile ori reverii romantice. Grafismul dezvăluie un spirit cultivat, dar care nu înţelege să se oglindească pe sine însuşi, relevă o voinţă formidabilă, capabilă să domine, dar, în acelaşi timp, să se constituie într-un scut protector pentru alţii. Literele preponderent unghiulare vorbesc despre asprimea unei persoane ce nu este dispusă să facă concesii nici sieşi, nici altora. Raporturile poziţionale şi dimensionale dintre majuscula G (din compoziţia abrevierii cuvântului General) şi majuscula A prin care începe numele său reflectă respectul deosebit pe care scriptorul îl acordă autorităţii, mărturisind totodată credinţa acestuia, potrivit căreia o persoană ce poartă girul puterii trebuie să-şi restrângă la maximum orgoliile ce-l animează ca simplu individ. Faţă de impozantul G., A., cu ovalul său reţinut, modest, sobru, îl reprezintă pe Antonescu - omul".

 

1) Delegaţia oamenilor de ştiinţă români primită de I. V. Stalin la Kremlin (iunie 1945)

 

Stalin: Câte universităţi sunt în România? Există învăţământ primar obligatoriu? Atunci înseamnă că la Dv. nu există analfabetism? În această situaţie, nu sunt comisii ce acţionează împotriva părinţilor care nu-şi trimit copiii la şcoală? Statul se îngrijeşte de aşa ceva? Sunt teatre în România? Cum se simt maghiarii sub stăpânirea românească?

[C. I.] P[arhon]: Cei democraţi se înţelegeau, cu ceilalţi - mai puţin. Mai sunt reacţionari, şi la ei, şi la noi, dar cu vremea îi vom învinge. Petru Groza le vorbeşte în limba lor şi are mare trecere la ei.

Stalin: Sunt şcoli maghiare?

[Emil] Petrovici: Da. Nu este sat maghiar fără şcoală primară maghiară; au o mulţime de şcoli secundare şi o universitate de stat în Cluj cu limba de predare maghiară.

Stalin: Polonezii în Statele Unite n-au nici o şcoală, nici primară.

Armata Roşie a provocat dezordine în România? Pentru că disciplina este foarte mare într-o armată în război, dar e mai greu să păstrezi aceeaşi disciplină când războiul s-a sfârşit.

Parhon: Sunt cazuri dar multe provocate de ai noştri, care s-au îmbrăcat în uniforme ruseşti. Prezenţa armatei e necesară.

Stalin: Noi am fost informaţi că în Polonia şi Iugoslavia s-au petrecut lucruri care nu sunt spre onoarea Armatei Roşii. Ar fi de mirare ca la Dv. să fi fost altfel. Ce gândesc ceilalţi ... (membri ai delegaţiei)?

M: Eu sunt colonel în armata română şi ca militar pot afirma că comandanţii sovietici ţin o disciplină magnifică.

Stalin: În timp de război disciplina a fost foarte tare, dar în timp de pace disciplina scade.

Petrovici: Comandanţii sovietici au bunăvoinţă şi doresc mult să ţină ordinea şi disciplina. Din nenorocire sunt şi elemente care în diverse ocazii produc dezordine. Populaţia este convinsă de aceasta. Aceste dezordini crează dificultăţi ARLUS-ului şi mişcării de democratizare a ţării. Cred că comandanţii ar putea să fie mai severi.

(Stalin se joacă cu un creion roşu pe un bloc).

Stalin: În ce oraşe?

Petrovici: Cluj, Braşov, Sibiu. Nu, la Cluj nu mai sunt, dar la Bucureşti.

Stalin: Dăunător pentru Armata Roşie.

Petrovici: N-am confundat Armata Roşie cu aceste elemente.

Stalin: Ştiu. Dar trebuie să mi se spună totul, ca să iau măsuri. În Polonia mi s-au plâns, în Iugoslavia la fel. Nu se poate ca în România lucrurile să fie clare. Cu cât veţi spune mai franc adevărul, cu atât va fi mai bine.

[Andrei] Oţetea: La Iaşi a fost o situaţie gravă până în decembrie [1944], dar incidentele au fost semnalate autorităţilor ruseşti, încât s-au luat măsuri. Incidentele au încetat.

Stalin: Trebuie să ştiţi că avem 11 milioane de oameni sub arme şi că nu toţi sunt sfinţi. Sunt elemente vicioase contra cărora luptă. Am pus această întrebare spre a putea lua măsuri împotriva acestor elemente vicioase (vorba devine domoală, înceată).

Rudenco: Reacţionari pretind că elemente ale Armatei Roşii produc tulburări. Aceste cazuri se reduc în realitate la faptul că românii, elemente din Armata Română, se îmbracă în uniforme ruseşti şi se dedau la jafuri. Lucrul acesta este exploatat de reacţionari ca să compromită Armata Roşie. Dar nu numai atât, chiar reacţionarii înscenează asemenea incidente, îmbrăcând jefuitori în uniforme ale Armatei Roşii.

Stalin: Mai are cineva de pus vreo întrebare?

[Al.] Rosetti: Institutul de limbă şi cultură rusă de pe lângă Universitatea Bucureşti are nevoie de doi profesori şi un director care ar fi bine să fie sovietici (Stalin notează).

Stalin: Dacă aveţi nevoie de cărţi, daţi o listă de ce anume aveţi nevoie.

Stalin: Ar fi bine să daţi în scris ceea ce cereţi. Vom reflecta şi, dacă va fi posibil, vom face totul.

Parhon şi Petrovici: În special de buletinele de specialitate publicate de universităţi.

M.: Am cerut Vox-ului şi acesta ne-a trimis foarte multe, dar mai trebuie [lucrări] de specialitate. Acum am cerut acestea în special şi cred că Vox ne va satisface. Ne interesează filme şi Dl. Kemenov ne ajută. Ne-a dat chiar acum un aparat, dar ne mai trebuie. De asemenea, Vox se ocupă de crearea legăturilor de corespondenţă între oamenii de ştiinţă ruşi şi români. Pentru masele largi ne trebuie film şi aparate. Am primit un ajutor larg din partea oamenilor de artă şi ştiinţă sovietici care ne-au vizitat şi cred că acest sistem trebuie intensificat, căci s-a bucurat de mare succese, chiar de entuziasm. Reprezentanţi ai artelor diferitelor naţionalităţi sovietice, uncrainene şi georgiene ar fi bineveniţi. Am vorbit cu Kemenev, am fost ajutaţi de Comisia Aliată de Control, Generalii Susaikov şi Vinogradov, şi [de] Ambasadă, Kavtaradze şi Dangulov.

Stalin: Ce s-a primit trebuie uitat. Spuneţi ce doriţi să primiţi.

[V. M.] Molotov: În timpul cât aţi stat aici aţi văzut tot ce aţi dorit?

Toţi: Spunem că nu, fiindcă n-a fost vreme.

Stalin: Nu totul este ideal la noi. E destul rău. E departe de a fi ideal (zâmbeşte). De ce n-aţi văzut şi restul? Poate vi s-au arătat şi satele lui Potemkin?

Petrovici: Nu, [este] vreme puţină.

Stalin: De ce nu staţi mai mult?

Petrovici: Sunt rector.

[Victor] Eftimiu: Ar fi bine să fie mijloace de transport mai bune.

Stalin: Sunt trenuri şi avioane.

Eftimiu: Nu sunt destule.

Stalin: Vom face totul. Ţările noastre trebuiau să se apropie de mult. Neînţelegeri istorice ne-au împiedicat. Acum situaţia e aşa că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Războiul ne-a apropiat. Nu e rău fără bine. Dar via comunicaţie e cea mai bună între oameni. Dacă românii vor putea da ocazie de întâlnire oamenilor de ştiinţă, artă, cultura şi chiar populaţie. Dacă vreţi, vom face tot posibilul.

[Simion] Oeriu: Ce-am văzut în cele trei săptămâni, în laboratoare, în instituţii, fabrici ... Să ni se trimită o copie a expoziţiei din Leningrad, apoi maiştrii sovietici care să lucreze la noi în fabrici şi să arate a lor noştri. 

Stalin: Ca o delegaţie sindicală reciprocă?

Oeriu: Nu ca o delegaţie, ci ca să lucreze efectiv.

Stalin: Mai bine se poate vedea cum lucrează aici. Cei ce vor să-i vadă, să vie aici. Dacă maiştrii sovietici s-ar duce în România, condiţiile de lucru şi tehnice ar fi altele şi n-ar mai da tot ce ştiu. Mai bine să vie lucrătorii români şi să vadă ce se lucrează. E mai natural şi mai practic. Lucrătorii şi tehnicienii polonezi au venit aici şi au văzut uzinele.

Oeriu: Să vie cercetătorii ştiinţifici.

Stalin: Nu avem nimic contra, dar, dacă sunt români doritori să se înscrie în universităţi şi şcoli superioare ruseşti, s-ar putea aranja. În şcoli universitare etc.

Oeriu: Filme cu subiecte din viaţa ţăranilor sovietici.

Stalin: Avem filme cu caracter ştiinţific, documentar pe care vi le putem trimite. Vom reflecta. Avem multe filme, în special ţărăneşti.

Stalin: Mai aveţi vreo chestiune? Am vorbit o oră şi un sfert. Sunt fericit că am avut ocazia să stăm de vorbă.

Stalin: Am făcut puţin pentru România.

Protestele delegaţiei.

Stalin: Am făcut război.

 

2) Un interviu din 1942 al Mareşalului Antonescu: "Comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus ..."

 

[...]

- Domnule Mareşal, nu m-am simţit niciodată cu picioarele mai pe pământ decât azi. Am întâlnit  ofiţeri germani, tineri şi culţi, care doresc să piardă războiul, deoarece sunt şi se simt fii ai Germaniei lui Goethe, străini de cea a lui Hitler. Dacă Stalingradul nu cade şi ruşii trec la ofensiva de iarnă, va fi teribil. Domnule Mareşal, dacă am răspuns cum am răspuns la întrebările adresate şi, totuşi, nu mă arestaţi ca defetist incurabil, trebuie să cred că nici dvs. nu credeţi în victoria finală. Şi, atunci, de ce aţi fi un adversar al ideii unei păci separate, cu Ungaria şi Italia?

- Deoarece mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba. Rusia vrea Constantinopolul, încă din  timpul Ecaterinei a II-a, ieşirea la mările calde, şi noi reprezentăm piedica principală în realizarea unei asemenea aspiraţii… Vă daţi seama ce a însemnat pentru acest popor răvăşit, ocupat de turci patru secole, fără a mai socoti şi invaziile şi, mai ales infiltraţiile premeditate ale ruşilor, să rămână român, creştin şi să devină o naţiune independentă? Monarhia? A fost de sânge germanic, romanizată atât cât trebuia şi Regele Carol al II-lea era deja preţ de nouă zecimi român. Suntem un popor unit şi, dacă unitatea o datorăm în mare parte sacrificiilor din primul război mondial supravieţuirea se va datora sacrificiilor din al doilea. Toţi românii, şi mai ales cei din Basarabia şi Bucovina, refuză să se rusifice.

- Comunismul nu vă preocupă?

- Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă  acolo numai traversând sau înghiţind România. Într-un lanţ de bătălii şi operaţii şi, mai ales, în tentativa reuşită de a-i opri pe ruşi în ofensiva de iarnă, anul trecut, România a pierdut un procent important din efectivele ei. Pentru a trimite trupe pe front, a fost un moment în care am avut, în întreaga  cuprindere a  teritoriului naţional, numai 6 000 de oameni înarmaţi, adică nimic, insuficienţi chiar şi pentru  a menţine un drum de ordine publică, în caz de alarmă la Bucureşti. Acum am cu mult mai mulţi. Şi voi avea şi mai mulţi, mă zbat să chem sub drapel contingentele cele mai tinere. Dincolo de reconstrucţia armatei mele decimate la Odessa, pregătesc o altă armată, mult mai puternică.

- O veţi trimite pe front?

A fost singura izbucnire a conversaţiei. M-a privit drept în faţă şi a declarat, peremptoriu:

- Da, o voi trimite pe front. O voi trimite pe front contra ruşilor.

A avut un rictus amar al buzelor, ca şi cum şi-ar fi amintit imagini puţin plăcute, şi mi-a spus, cu un ton mult mai împăcat.

-  nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveştmântându-se astăzi în comunism, înaintează  în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi  arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor. Până acum, asta ne-a costat 80 000 de morţi şi 200 000 de răniţi, inclusiv prizonierii şi dispăruţii, am pierdut o jumătate  de milion de oameni.

A rostit aceste cifre ca şi cum ar fi vorbit despre  bătălii  câştigate. Mi-am făcut şi eu socotelile  şi i-am spus:

- Cinci sute de mii de căzuţi, la 16 milioane de locuitori, fac un căzut pentru fiecare 32 de locuitori, excluzând femeile bătrânii şi copiii, ajungem la o proporţie de un căzut la fiecare cinci oameni valizi. E o proporţie teribilă. Nu vă înspăimântă, domnule Mareşal?

- Nu. Ştiu, cifra e ridicată, dar nu mă înspăimântă, chiar dacă va trebui să crească. Aceşti morţi vor fi atuul jocului meu la masa păcii.

Am servit a doua cafea. Îi simţeam nevoia. Admiram bărbatul chipeş şi marele soldat pe care-l aveam în faţă şi cu toate acestea, discuţia sa despre morţi, ca şi cum ar fi fost vorba despre un mărunţiş oarecare, mi-a  readus în memorie pe primul Mareşal al  imperiului nostru care i-a spus  lui Badoglio, pentru a trata pacea, îmi trebuie numai cinci sau şase mii de morţi în Alpi. Toţi se comportă la fel, aceşti Mareşali, ca vieţile soldaţilor lor. Spre a îndulci afectarea, am întrebat:

- Şi dacă, totuşi, pierdeţi războiul?

- La timpul potrivit, imensul sacrificiu al celor căzuţi astăzi va salva tot ce se poate salva din România de mâine.

- Mă scuzaţi, domnule Mareşal, nu înţeleg.

- Am informaţii secrete despre comuniştii români emigraţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjugaţi de o nebună, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune compatrioţilor să vorbească ruseşte, chiar şi între ei, susţinând că limba română e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublimă a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei emigranţi îndoctrinaţi şi fanatici îşi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului , slavizarea, mai mult,  rusificarea României.

Absorbit de gânduri, sprijinindu-şi bărbia cu mâna dreaptă, tăcea. Am îndrăznit să curm tăcerea aceea:

- Şi atunci?

S-a ridicat, s-a plimbat în jurul mesei, a revenit aproape de mine, privndu-mă drept în ochi, şi mi-a spus, scandând cuvintele:

- Şi, atunci, amintirea părinţilor morţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei şi comunişti, să se păstreze români şi să vorbească româneşte şi să rămână,  cu fruntea sus, descendenţi ai  coloniştilor lui Traian: latini, nu slavi.

- Acesta este secretul dvs., domnule Mareşal?

- Dacă vreţi, e secretul meu. Vă propuneţi să scrieţi despre întâlnirea noastră?

- Nu pot să n-o fac. Dacă se va afla că am vorbit - am privit spre ceas - două ore cu Mareşalul Antonescu, şi aş refuza să scriu despre asta, aş rămâne şomer. Aveţi încredere, voi scrie numai ceea ce nu va displace…

 

3) I. Gh. Maurer primit de Charles de Gaulle (Din stenograma şedinţei BP al CC al PCR din 4.VIII.1964)

 

Participă: Gh. Gheorghiu-Dej, Gh. Apostol, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Al. Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Al. Moghioroş, Al. Bârlădeanu, D. Coliu, Leonte Răutu, Ştefan Voitec. Invitat M. Dalea.

Pentru început, Dej informează despre întrevederea sa cu Podgornîi, la Bucureşti. Se va asculta o "scurtă informare" din partea lui Maurer şi Bârlădeanu despre vizita lor în Franţa, apoi măsuri pentru aniversarea zilei de 23 August 1944.

[...] Maurer: ... Acum să vă spun ceva despre de Gaulle ca om. El conduce efectiv toată politica Franţei şi chiar acţiunea practică de guvern până la cele mai mici detalii. Vă spun că de Gaulle a hotărât să pună steguleţe, el a hotărât toată primirea noastră.

Tov. Gh. Gheorghiu-Dej:

Este un om foarte capabil.

[...] Maurer: ... De Gaulle a cerut să mă vadă singur, neînsoţit de nimeni, nici de translator, socotind că n-am nevoie de translator.

Am să vă redau puţin persoana lui de Gaulle. Eu am fost câştigat pentru că de la bun început am câştigat simpatia lui [Louis] Joxe. De Gaulle are în jurul lui câţiva oameni: Joxe, Couve de Murville şi nu mai vorbesc de [Georges] Pompidou, care este un om foarte cult, foarte talentat. Şi Joxe, căruia îi câştigasem simpatia, mi-a spus: Bagă de seamă, de Gaulle este un om special, un mare burghez - pentru că el şi toată familia lui sunt băgaţi în toată industria franceză -, de Gaulle, în afară de faptul că are cele mai multe idei ale timpului sau ale viitorului, el este un aristocrat de cea mai bună tradiţie aristocratică, este de o politeţe excesivă, însă distant; convins fiind că trebuie să i se acorde respect, şi pentru el, şi pentru Franţa, o întrevedere la el nu durează mai mult de o jumătate de ceas şi asta cu traducător. U Thant, care nu era obişnuit cu acest obicei, a început să-i spună despre una, despre alta şi, la un sfert de ceas, l-a întrerupt, a vorbit şi de Gaulle un sfert de ceas şi apoi s-a ridicat în picioare şi întrevederea s-a sfârşit. Aşa că aveţi grijă. Mie mi-a mai spus omul acesta [Joxe]: Nu te apuca să-i spui lui de Gaulle lucruri despre politica ţării dumitale pentru că el este foarte bine informat. Şi noi cunoaştem, suntem foarte bine informaţi; gândeşte-te la problemele care te interesează şi în care ai nevoie de părerea lui. Astea le spui aşa încât să-i dai posibilitatea să răspundă în aceste maximum 30 de minute. Mai mi-a spus un lucru: Nu aştepta de la de Gaulle să te întrebe ceva, el nu întreabă şi nu întreabă din această manieră aristocratică de a nu fi indiscret. El ascultă, îţi răspunde sau vorbeşte despre ce crede el. Deci cumpăneşte bine lucrurile de unde aştepţi răspuns.

Să vă dau un amănunt despre această practică. Am fost primit de garda aceasta. După primire intră acolo într-o cameră 25 de minute. Când au trecut 25 de minute garda a ieşit afară. Aşteptau acolo şi garda şi ziariştii. Nu mai vorbesc că, între timp, rumoare printre gazetari: Unde-i dl. Maurer?

Se pare că au fost doi oameni pe care i-a primit de Gaulle - Hruşciov, Adenauer - cu care a avut discuţii mai lungi; şi al treilea am fost eu. Am expus ceea ce am crezut că trebuie expus din politica noastră. Am pornit de la politica noastră de coexistenţă paşnică, unde am spus ceea ce am spus şi în interviu, că relaţiile acestea pot să ajute ca fiecare să rămână ceea ce este, folosind contribuţia celuilalt, fie o contribuţie izvorâtă din schimburile economice, fie culturale. Eu i-am spus că noi credem foarte serios în această treabă şi că am socotit că existenţa unor relaţii tradiţionale între Franţa şi România face ca posibilitatea aceasta să fie mai uşor de realizat şi că treaba aceasta ni s-a părut nouă că poate să constituie o experienţă reuşită pentru ceilalţi, dar care să fie aplicată şi în practică, nu numai în rezoluţii.

La această treabă de Gaulle a arătat punctul lui de vedere. În esenţă, punctul lui de vedere este acesta: Mie mi se pare că lumea a ieşit din dispoziţia aceasta de a-şi tăia gâtul unul altuia pentru ideologie; războiul devine imposibil şi aceasta înseamnă a trăi în pace; împărtăşesc ideea dv. că trebuie să trăim în bune relaţii, eu sunt de acord cu treaba aceasta. Mi-a şi spus că este bucuros de sinceritatea cu care am înfăţişat acest punct de vedere şi conciziunea mea şi mi-a arătat că cunoaşte politica noastră, cunosc că aveţi condiţiuni de asemenea vecinătate, dar eu apreciez politica dv. şi sunt convins că nu veţi duce o altă politică care să constituie sursa unor dificultăţi nici pentru dv. şi nici pentru alţii şi, deci, din acest punct de vedere suntem hotărâţi să facem acest lucru; voi da toate dispoziţiile necesare ca relaţiile dintre noi să fie cât mai bune şi să întâlniţi înţelegere peste tot unde aveţi discuţii.

Şi, după aceea, de Gaulle a început să pună întrebări, contrar obiceiului lui, şi anume. Ce suprafaţă de grâu cultivaţi şi dacă vă ajunge; ce suprafaţă de porumb cultivaţi şi ce faceţi cu el; cum staţi cu pădurile, cu petrolul ş.a.m.d. O serie de întrebări de felul acesta.

În cursul răspunsurilor care trebuia să le dau, am lămurit câteva probleme: vrem să cumpărăm cutare şi cutare şi, ca să putem cumpăra, trebuie să plătim; nu avem nevoie de pomană, nu avem nevoie de alte relaţii decât negustoreşti şi am vorbit şi de întreprinderile acestea cu instalaţii franţuzeşti - adică toate acele lucruri care le cunoaşteţi. În cadrul acestor răspunsuri am putut să-i arăt o serie întreagă de lucruri.

Conversaţia ar mai fi durat, însă, când am văzut că a trecut un ceas şi cinci minute, n-am vrut ca această conversaţie să devină un motiv de speculaţie, şi eu m-am ridicat. M-a [con]dus nu numai până la uşă la el; am trecut prin anticamera lui, am ieşit şi din această cameră şi m-a condus până la scară.

Tov. Alex. Bârlădeanu:

Pompidou şi toţi miniştrii, de altfel, ieşeau până la maşină.

Tov. I. Gh. Maurer:

Au fost câteva reflectări din acestea în informaţiile pe care le-am trimis, pentru că oamenii aceştia vorbesc şi s-au strâns câteva impresii din aceste discuţii de unde rezultă...

Tov. Gh. Gheorghiu-Dej:

Este foarte bine că aţi subliniat acolo politica noastră, acele principii de independenţă, de suveranitate ş.a.m.d.

Tov. I. Gh. Maurer:

Când s-a discutat asupra acestei poziţii cuminţi, pentru că eu am înţeles şi necesitatea unei politici suple faţă de sovietici, să nu-i provocăm, atunci am spus despre suveranitate, şi de Gaulle a spus că este absolut necesară. I-am subliniat că noi tranzacţii nu facem pe problema suveranităţii.

Această conversaţie a fost reuşită pentru că, după această conversaţie, primirea [delegaţiei române în Franţa] a fost şi mai caldă.

Tov. Gh. Gheorghiu-Dej:

Asta pentru că noi am avut o ţinută demnă, nu ne-am dus cu pălăria în mână - vă rugăm daţi-ne credite. Nu. Am cerut relaţii strict bazate pe reciprocitate între părţi.

Tov. Alex. Bârlădeanu:

A doua zi, în Consiliul de Miniştri, de Gaulle a declarat că a fost surprins, încântat, impresionat de poziţia demnă şi francă a României.

Tov. I. Gh. Maurer:

La un moment dat, mi-a spus şi mie acest lucru şi eu am spus: Uite, domnule de Gaulle, eu sunt expresia politicii conducerii ţării mele, aceasta este metoda mea, aceasta nu se bazează pe diplomaţie; aceasta este poziţia conducerii din care fac şi eu parte.

[...] Tov. Gh. Gheorghiu-Dej:

Consider justă orientarea tovarăşilor noştri în discuţiile ce le-au purtat. A fost bine că principalii purtători de cuvânt au fost tov. Maurer şi Bârlădeanu, [că] au dus la îndeplinire indicaţiile date [...]

 

4) Nichifor Crainic: N. Iorga - arhitectul de geniu al României Mari

 

[...] Voi încerca să vorbesc despre lupta unui om din hotarele vechi pentru noile hotare politice. Nu despre un om oarecare, ci despre omul care, pentru noi românii, e autorul moral al victoriei naţionale şi al hotarelor ieşite din ea. Îl cunoaşteţi bine şi respiraţi duhul lui: N. Iorga.

Rolul lui N. Iorga e atât de covârşitor în viaţa României contimporane, încât termenul acesta prozaic şi neînsemnat de rol trebuie să-l înlocuim cu acela de misiune. Spiritul lui e atât de vast în alcătuirea ţării celei noi, încât mulţi au uitat despre cine e vorba, - tot astfel cum beneficiarii unui palat se bucură că-l locuiesc şi-i admiră frumuseţea, fără să-şi amintească decât arareori de geniul arhitectului care l-a conceput şi a pus planurile în mâna meşterilor. Pentru noi, omul acesta a fost arhitectul de geniu după planurile căruia s-a clădit în tranşee România Mare.

[...] Omul despre care vorbesc nu făcea parte din generaţia lui. El a apărut în mijlocul lumii româneşti cu mirul profetic pe bolta frunţii, iar profeţii sunt în dezacord şi în vrăjmăşie cu contimporanii lor ... Când toate patimile se vor potoli, suflarea românească va înţelege că, dacă există pe pământ o Românie Mare, ea a trăit întâi în gândul lui şi, dacă a existat o generaţie de eroi şi de martiri, care au făcut-o, această generaţie era modelată după chipul şi asemănarea lui.

El e anticiparea României Mari.

Lupta lui de-atunci, sub orice latură a unei proteice activităţi am considera-o, s-adună toată într-un imperativ mai presus de orice: desfiinţarea vechilor hotare strâmbe şi cucerirea noilor hotare, în care să încapă neamul nostru întreg.

România mică era o realitate nedesăvârşită. Ea nu putea odihni şi nu putea împăca un spirit ca al lui, chiar dacă odihnea pe grămezi de aur câteva mii de latifundiari autohtoni şi arendaşi venetici, care o stăpâneau, şi câteva sute de politicieni, care exploatau restul. Peste aceste mizerii dinăuntru, ce se cereau lecuite, suveranitatea ei regală trebuia să se dilate până la marginile etnice ale pământului românesc, Hotarele vechi erau răni spintecate în trupul neamului. Românii le-au urât şi le-au blestemat totdeauna. Pe nimeni însă nu l-a durut mai viu aceste răni. Hotarele noi erau un vis, pe care neamul nostru l-a mângâiat mereu de-a lungul veacurilor. Afară de Nicolae Bălcescu însă nimeni altul în lumea modernă n-a avut curajul să creadă că visul poate coborî aşa de repede, ca o roată de lumină în jurul Daciei de altădată. Omul cel nou, trimis de providenţă, aduna în el toate durerile neamului său pentru a le preface, cu o putere miraculoasă, în speranţe de oţel. Ceea ce alţii au gemut, el a strigat; ceea ce alţii au visat, el a proclamat [...]

Neamurile se rostesc de obicei prin poeţi. Dar neamul nostru nici prin Eminescu însuşi nu s-a articulat mai din străfundurile fiinţei lui şi mai poruncitor ca prin glasul acestui om. Despre marele poet al creştinismului, Efrem Sirianul, se spune că e "harpa Duhului Sfânt"; oratoria lui Nicolae Iorga era marea orchestră a geniului românesc [...]

Lupta pentru noile hotare a lui Nicolae Iorga e lupta pentru a dilata hotarele vechiului stat românesc, până la identificarea lor cu delimitarea etnică naturală a neamului nostru. Şi, cum din cele spuse până acum rezultă că hotarele sunt mai întâi un fenomen de conştiinţă până să ajungă realităţi politice, toată uriaşa şi multipla lui activitate s-a desfăşurat de la început pe tărâmul culturii pentru a pregăti starea de spirit necesară unităţii politice a tuturor românilor.

Politicieni de duzină, pe care i-am avut, credeau, cu insuficienţa lor de pregătire, că altceva e cultura şi altceva politica, neexistând imixtiune între domeniile lor. Concepţia nouă a marelui om era, dimpotrivă, că nu e posibilă o politică adevărată fără ca ea să derive din cultură, precum fructul se dezvoltă din floarea lui. Cultură naţională în scopul politicii naţionale, - iată în două cuvinte linia de orientare a supraomeneştii lui activităţi. Cu altă expresia, nu puteam ajunge la hotarele României Mari dacă ele nu existau mai întâi ca idei-forţe ale conştiinţei româneşti. Şi lui, şi numai lui, trebuie să-i mulţumim că România Mare a trăit mai întâi ca existenţă inexorabilă a voinţei unanime româneşti până când eroismul soldatului s-o traducă în măreţul fapt politic. În fiecare braţ şi în milioanele de braţe, care s-au încleştat în luptă, fulgera lumina acestui gând al lui.

Nici nu-mi pot închipui că omul, care aducea această concepţie la temelia misiunii sale, putea să fie altceva decât un mare istoric. A spune despre dânsul că a studiat istoria e prea puţin, deşi toţi bunii noştri istorici la un loc nu ne-au dat nici un sfert din ceea ce ne-a adus enorma lui operă de erudit şi cercetător. El însă a trăit istoria odată cu studierea ei. Pentru dânsul, documentele regăsite şi dezgropate nu erau decât scheletele vieţii care a fost, şi neobişnuita lui putere de pătrundere şi de evocare încarna din nou aceste schelete şi sufla viaţă peste faţa lor. Strigoii mormintelor deveneau iarăşi oamenii vii. Noi, care, într-o îmbulzeală strivitoare, nici una din acele sărbători care erau prelegerile sale la Universitatea din Bucureşti, n-am învăţat istorie, ci ne-am văzut strămoşii ca în carne şi oase defilând sub ochii noştri, plini de sângele sacrificiilor sau luminaţi de nimbul gloriei. Epocă după epocă se desfăceau din umbra veacurilor ca într-o fantasmagorie magică, şi viaţa neamului nostru curgea întreagă ca un fluviu pe care l-ai vedea din avion de la izvor şi până la vărsare. Omul, care ne vorbea, trăia cu toate fibrele fiinţei lui fiecare moment evocat; sângera cu martirii, triumfa cu biruitorii. Când izbuteam să ne sustragem acestei vrăji şi-l priveam pe el, la catedră, ni se părea că el însuşi e istoria naţională, care abia a sosit din fundul veacurilor, pe unde-a fost, ca să se-adune din nou, întreagă, în sinteza persoanei lui [...] Istorie, e adevărat, mai făcuseră şi alţii, dar această ştiinţă era un fel de abstracţiune lipsită de puterea de a mişca inimile. N. Iorga făcea din ea operă de reportaj arzător, în care mizeria robiei alterna cu descripţia viguroasă a frumuseţilor pământului înstrăinat şi cu lauda virtuţilor de rezistenţă a fraţilor de dincolo de graniţele statului libert. Marele istoric, transformat acum în pelerin antropogeografic, ne înfăţişa oamenii, locurile, instituţiile şi persecuţiile, ne actualiza robia lor, ca să urâm mai din rărunchi graniţele ce ne despărţeau şi să voim mai cu îndrăzneală hotarele ce trebuiau să ne adune laolaltă.

El a fost astfel, pentru noi, revelaţia neamului în timp şi revelaţia lui în spaţiu. Conştiinţa cu care a înzestrat generaţia formată de dânsul era alcătuită din siguranţa vie a identităţii istorice şi a omogenităţii geografice. Cu această conştiinţă intensă şi unitară, cum nu fusese până atunci şi nici după aceea, s-au aruncat soldaţii în războiul unificării naţionale. Noile hotare trebuiau să capete formă în realitatea politică, peste orice sacrificii, fiindcă ideea lor forţă trăia acum cu atâta covârşitoare încordare în sufletul românesc încât ea singură ar fi fost în stare să le dea brânci din nefiinţă la lumina gloriei.

Mie unuia mi-a fost dat ca, rămânând soldat la datoria mea, să-l văd totuşi aproape zilnic în tot timpul războiului [din 1916-1918] şi să-mi dau încăodată seama de puterea ce se descărca din fiinţa lui asupra tuturor. Cei care voiţi să-l înţelegeţi nu căutaţi în viaţa lui de toate zilele măreţia peste fire a acestui om. Ca acele păsări de mare, care chiuie de bucuria groazei în vâjâitul uraganelor, lui îi trebuiai stări excepţionale pentru a da piept cu ele în încleştări gigantice.

Când după marşul biruitor peste munte al armatei, soarta ne-a încercat cu o prăbuşire şi când sufletul tuturor căzuse parcă în noroiul pribegiei şi al deznădejdii, din nou s-a ridicat piscul de cremene al credinţei lui în victorie. Recitiţi discursul pe care l-a rostit atunci în Parlamentul pribeag la Iaşi, în [14/27] decembrie 1916: acela nu mai e un discurs, ci răcnetul fiarei, care îşi vede culcuşul zdrobit şi puii înjunghiaţi, dar refuză să se dea bătută. Duhul acestui pământ, pârjolit a mia oară, şi-a ţâşnit durerea în glasul lui şi credinţa bătrână de două mii de ani că şi această năvală va trece, iar el va rămâne în veci pământ românesc. Un curent electric a trecut atunci prin inima României, iar a doua zi faţa deznădejdii era cu totul schimbată. Discursul acela va trebui să-l înveţe ca pe o rugăciune fiecare copil din ţara noastră: e cel mai mare ce s-a rostit vreodată în graiul românesc. Din clipa aceea şi până în ceasul izbăvirii, spiritul acestui om a dominat şi a călăuzit puterea morală a războiului. Cuvântul lui a fost pâinea de toate zilele a nădejdii, împărtăşită tuturor. Soldaţii la el veneau, conducătorii oficiali toţi la el veneau şi păreau nişte bieţi pitici sub stânca muntelui. Precum Carpaţii sunt coloana vertebrală a României fizice, el a fost coloana vertebrală care a susţinut dreaptă către cer psihologia cruntului nostru război.

Toţi acei neisprăviţi ai filosofiei, care susţin că spiritul n-ar fi altceva decât o formă a energiei materiale, să mediteze acest fenomen fără pereche în analele războaielor, când spiritul suveran al unui singur om a fost în stare să mişte din loc materia inertă a unui dezastru şi să preschimbe o tragedie într-o victorie.

Iată pentru ce an spus şi voi susţine până la moarte că autorul moral al victoriei naţionale şi al hotarelor rezultate din ea e Nicolae Iorga! ...

(Continuare în numărul următor)

                                                GH. BUZATU