România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

CRIZA MORALĂ A LUMII

Înăuntrul vieţii unui popor sau a unei epoci se intersectează numeroase tendinţe etice. După  cum fiecare epocă îşi are adevărurile sale , tot aşa fiecare îşi are şi morala sa, un sistem de precepte pe care omul recunoscându-le le aplică.

Spartanii aveau o morală a curajului şi a disciplinei, atenienii o morală a demnităţii şi armoniei sufleteşti, romanii o morală a voinţei şi puterii. În societatea modernă, cel puţin în perioada de început, au coexistat o morală a luptei, a desfăşurării brutale a forţei, dar şi alta a liniştii şi păcii; o morală a autorităţii colective dar şi una revoluţionară a independenţei individuale; o morală a scopurilor înalte în viaţă, dar şi una epicureică a îndestulării simţurilor, o morală a datoriei pure, dar şi una a sentimentului; o morală idealistă dar şi una materialistă.

Moralitatea îşi are un bun păzitor al ei : conştiinţa morală. J.J. Rousseau în "Emile" îi consacră un adevărat imn : "Conştiinţă, conştiinţă, instinct divin, nemuritoare şi cerească voce, ghid sigur al unei fiinţe ignorante şi mărginite, dar înţelepte şi libere, judecător infailibil al binelui şi răului, fără tine eu nu simt nimic în mine, care să mă ridice deasupra animalelor, decât tristul privilegiu de a mă rătăci din eroare în eroare, cu ajutorul unui intelect fără regulă şi a unei raţiuni fără principii".

Deşi conştiinţa morală nu este nici perfectă nici înnăscută, deşi uneori ea este ezitantă în discernerea între bine şi rău, cu toate acestea ea rămâne un puternic sprijin pentru valorile morale, care se susţin prin ea, o nobilă însufleţire pentru un act moral şi o durere profundă în faţa unei injustiţii. Fără conştiinţă morală oamenii ar fi nişte fiinţe sălbatice, ce nu şi-ar reprima pornirile josnice, decât în faţa unei constrângeri mai puternice decât instinctele lor agresive.

Morala în care crede un individ este aceea conformă conştiinţei sale morale. Influenţele - ca să nu le etichetăm prea dur constrângeri - pot să ne determine să ducem o viaţă fără de reproş, dar nu ne pot înălţa niciodată la cota adevăratelor virtuţi. Moralitatea născută din personalitatea noastră, nu din joc de influenţe presante, este valoarea cea mai de preţ. Idealul moral este formarea personală, centrul vieţii în noi, nu în părerile altora, nu în moravurile tradiţionale, preluate prin inerţie, fără discernământ. Armonizarea noastră în viaţa socială trebuie să poarte pecetea actului creator şi nu a unei obedienţe forţate. Un om liber, capabil de a trăi valorile morale se simte răspunzător faţă de el însuşi în intimitatea conştiinţei lui morale de încălcarea acestor valori. Acel judecător care este conştiinţa noastră ne judecă şi ne condamnă definitiv, fără apel. Remuşcarea, spunea Victor Hugo în "La conscience", nu este doar un subiect de speculaţii literare, ea este un chin grozav care roade şi distruge lent.

Vinovatul care se ridică până la simţirea înaltă a demnităţii umane, nu caută iertarea în afară. El vede o datorie ineluctabilă în a purta vina sa, în acceptarea răspunderii sale. Se întrevede în aceasta o distincţie morală a omului liber.

Imoralitatea este o mutilare interioară. Este - cum spunea. Guyau în "Esquisse d'une morale sans obligations" - acelaşi lucru a nu putea să râzi când eşti vesel sau să plângi când eşti trist, adică a nu putea să exprimi în afara inimii ceea ce simţi.

Stoicismul este fără îndoială una din cele mai de seamă doctrine morale, capabilă prin preceptele sale să-şi păstreze valabilitatea peste veacuri. Chestiunea fundamentală pusă de stoicism este fericirea. Se dă tema - cum afirmă E. Brehier în "Du sage antique au citoyen moderne" - de a afla dacă omul poate prin propriile sale forţe să scape de toate relele, de erori, de incertitudine, de ignoranţă, de mizerie, de sclavie.

În timp ce stăpânirea de sine, înţelepciunea, echilibrul interior, austeritatea sunt tot atâtea valori morale de prim plan ale "fericirii" stoice, pe care modernitatea le ignoră nu o dată în practicile sale, fără să aibă vreun temei viabil, este surprinzător faptul că, dimpotrivă, ea acceptă indiferenţa faţă de afecte, aşadar partea contestabilă a moralei stoice. Contestabilă, pentru că distrugerea sentimentelor duce la sărăcirea vieţii, la aneantizarca bogăţiilor spirituale.

Afirmaţia stoicilor greci Zenon din Kition, Cleantes ş.a. că înţelepciunea ("sophia") însemnează apropierea de realitate, participarea Ia bogăţiile ci, iar stoicilor romani Caton, Seneca, împăratul filozof Marc Aureliu că înţelepciunea ("sapientia") însemnează simţul moral fin, cultivat, contactul cu tot ce există, capacitatea de a selecţiona tot ce este de valoare - şi ca un corolar al acestor concepte - că înţeleptul este singura fiinţă fericită, conţine mult adevăr, pe care omul modern îl omite cu vinovăţie din câmpul moralei sale.

Evoluţia adaptării vieţii industriale şi colective la ideea de morală şi de justiţie - chiar dacă progresul moral privit istoriceşte este în vădită afirmare - nu este lipsită de sinuozităţi, de depresiuni şi revirimente, de înălţări şi prăbuşiri, de alternări ale binelui şi răului, ale certitudinii şi nesiguranţei. În istorie ca şi în natură există un ritm - ritmul cosmic - o succesiune de epoci şi de perioade. Tot aşa în viaţa omenirii există epoci de echilibru, epoci organice când morala şi celelalte funcţiuni sociale îşi găsesc o formă viabilă de organizare, dar şi epoci de criză, de transformări, de dereglări, de convulsii, când nu numai spiritul de disciplină este ignorat dar şi principiile morale sunt sfidate, iar echilibrul relaţiilor omeneşti este agresat.

Societatea actuală traversează una din cele mai eclantante crize morale din istoria sa. În secolul al XX-lea puternic tectonizat de seismele ce i-au zguduit din temelii structurile morale, au fost ucişi zeci de milioane de oameni, sub cinicul pretext al aşa ziselor "războaie legitime" pentru învingători, în contrast cu războaiele criminale pentru învinşi! Învingătorii în final au eroi iar învinşii criminali. Războaiele care pârjolesc pământul îl irigă cu sânge uman! Pretinsa lor "legimitate" rezidă în lanţul închis în cercul vicios al vindictelor ucigaşe, în care nu se mai poate stabili veriga de început.

Spiritul imperialist nu este invenţia secolului al XX-lea, după cum nici războaiele nu sunt o descoperire a modernităţii, dar ambele au cunoscut în acest veac o malefică fulgerare pe firmamentul - destinului omenirii.

"Învăţaţi să gândiţi imperial" incita orgoliul britanic Joseph Chamberlain, ministrul coloniilor, unul din promotorii mişcării imperialiste, care a provocat sciziunea partidului liberal englez. şi a regrupat adversarii autonomiei irlandeze revendicate de majoritatea irlandezilor sub egida "Home Rule".

"Drang nach Osten" clama Hitler în paranoicele sale deliruri posedat de tiranica obsesie a "Lebensraum"-ului.

"Dacă nu aţi fi ocupat Ciprul ar fi fost începutul decadenţei voastre" ironiza Bismark Albionul.

Setea de dominare în dezlănţuirea sa generează cel mai infam act de imoralitate: războiul. Ce prăpastie fără fund între recurgerea la crima în masă, războiul, şi "arta de a trăi" susţinută cu atâta elocinţă de Montaigne, bazată pe o înţelepciune prudentă, inspirată de bun simt şi de toleranţă, în căutarea atât de anevoioasă a dreptăţii şi adevărului.

Cu armele poţi cuceri un imperiu, dar nu te poţi aşeza pe ele, sfătuia atât de înţelept Talleyrand pe orgoliosul împărat, care şi-a umbrit genialitatea creaţiilor sale civice supravieţuitoare peste veacuri, prin întunecata campanie din Rusia, uriaş mormânt al propriilor oşteni şi începutul sfârşitului gloriei sale militare. Cât de palidă imagine ne oferă "butoiul de pulbere" pe care era aşezată Europa veacului al XIX-lea, faţă de ogivele atomice pe care se reazemă lumea astăzi, la începutul mileniului al III -lea! Dacă vom înlătura toate pretextele politice, economice etc. sub care se ascund războaiele de agresiune de ieri şi de astăzi, vom descoperi în spatele lor hidosul spectru al imoralităţii.

Încălcând porunca dumnezeiască "să nu ucizi", omenirea a împins demenţiala sete de sânge până la genocid, culmea paradoxului, contemporan cu explorarea cosmosului, un summum al genialităţii umane!

Actualmente terorismul a îmbrăcat forme subterane de organizare mondială, iar omorurile de mulţimi nevinovate prin fanatismul criminal al sinucigaşilor "kamikadze" au ajuns să fie declarate o faptă de eroism "bene - merenti", plătit în avans şi post factum prin bogate "recompense" individuale şi familiale! Vremurile noastre de profund dezechilibru moral au ajuns să "statueze" o nouă şi abominabilă profesiune, aceea de "killer", de ucigaş la comandă; cu sâmbrie! Miliarde de dolari stau la îndemâna unor dezaxaţi periculoşi pentru a ucide, pentru a distruge civilizaţia şi cultura acestei lumi. Pe ce căi au fost acumulate uriaşe averi pătate cu sânge? Cum poate reacţiona omenirea binelui în legitimă apărare împotriva acestei diabolice maşini a morţii?

Cutremurată de permanente şi crunte ameninţări, societatea şi-a pierdut echilibrul moral, a decăzut pe o treaptă joasă a ignominiei, a pierderii de onoare, provocată de necurmata sa hăituire. Nu este o scuză aceasta, ci o explicaţie. O explicaţie care ne îndeamnă totuşi să nu absolutizăm, pentru că aşa cum înotătorii versaţi şi puternici reuşesc să scape de strânsoarea vârtejului care îi trage la fund spre mormântul apelor, tot aşa caracterele tari izbutesc să evite pierderea omenescului moral al învăţăturii divine şi să se smulgă din învolburarea tentaţiilor Răului.

Omenirea a intrat într-o criză morală de peste un secol. Disciplina colectivă a pierdut din substanţa autorităţii sale tradiţionale. Unele reguli morale au încetat să se mai impună, fără ca altele "mai bune" să le ia locul. Dimpotrivă, în vidul creat au năvălit patimile, viciile, dezmăţul, corupţia, delaţiunea etc., care creează falsa şi periculoasa iluzie a fericirii, asemenea substanţelor psihotrope ce distrug viaţa după un scurt timp de administrare. Drogurile au năvălit în rândul tineretului, al studenţilor şi al elevilor. Autoritatea publică se dovedeşte neputincioasă, cu toate acţiunile ce le întreprinde pentru stârpirea traficului de droguri şi pentru "asanarea" vieţii tinerilor căzuţi în robia dependenţei de aceste otrăvuri ale sufletului şi trupului.

Din cauza nesiguranţei morale, clătinării tuturor normelor, acutizării tendinţelor divergente din sânul societăţii înrăite şi neliniştii generale, mulţi oameni nu mai sunt preocupaţi să dea vieţii lor o direcţie morală sănătoasă. Omul modern a ajuns la blazare. Soarta lui psihică este mai mult umbrită decât luminată, mai mult înnourată decât senină.

Sufocat de aglomeraţiile citadine, pierdut în trepidaţia infernală megalopoliseică, unde însăşi siguranţa vieţii se clatină, în orice clipă putând surveni un accident, o agresiune, o tâlhărie sau o crimă, pedepsit la un anonimat cenuşiu cu stingerea treptată a căldurii adevăratei vieţi sociale pe măsura creşterii complexităţii societăţii, condamnat la alegerea şi exercitarea acelei profesiuni "ce se caută", chiar dacă este contrarie chemării sale lăuntrice, omul modern este lipsit de trăirea înaltelor virtuţi. Sărăcit fără să vrea de credinţa în valori absolute, el trăieşte aruncat dintr-o parte într-alta de impresiile de moment, singurele pentru care mai are răgazul preţuirii în necurmata sa luptă cu "materialitatea" tiranică a cerinţelor existenţei cotidiane. Puterea de a trăi intens viaţa cu toate bogăţiile ei spirituale, culturale se stinge văzând cu ochii, aneantizându-se până la blazarea totală, până la vacuitatea sufletească, până la atrofierea acelor senzori ai frumosului înnăscuţi prin creaţia divină, până la dispariţia liniştii sufleteşti şi a capacităţii de meditaţie.

Omul modem, "homo sociologicus" tinde să dezmintă această respectabilă etichetă sub presiunea senzaţiilor de moment, după care aleargă spre a-şi crea euforii artificiale cu care să umple vidul sufletesc al blazării. Această stare nefirească este simptomul dureros al neputinţei interioare, al ruperii unei fibre lăuntrice a sănătăţii morale.

Poate greşim, dar nu suntem departe de adevăr când afirmăm că epoca modernă inaugurată cu atâta entuziasm şi putere de creaţie de giganţii Renaşterii, dă astăzi semne îngrijorătoare de decadenţă spirituală, de criză morală. Intrat în istoria modernă cu încredere nemărginită în capacitatea sa vitală, în vocaţia sa de "demiurg" al marilor valori ale culturii umane, omul contemporan dezabuzat. cu iluziile sfărâmate este stăpânit de forţe inumane, pe care el însuşi le-a dezlănţuit asemenea ucenicului vrăjitor şi acum îl împresoară şi îl ameninţă din toate părţile.

S-a spus pe drept cuvânt că umanul nu a putut înflori decât atunci când omul avea în profunzimea sa sentimentul şi conştiinţa principiilor superioare lui, (Nicolae Berdiaeff "Noul Ev Mediu").

Triumful omului natural, ajuns astăzi explorator temerar al stelelor şi lunii, asupra omului spiritual, conduce, dacă nu este stăpânit şi aşezat pe o treaptă nehegemonică, acolo unde meritul să fie recunoscut, nu poate apăra omul modern de răul lumii căzute în haos, nu poate evita neobarbarizarea ei.

Timpurile de astăzi au uitat că omul nu este scopul lui însuşi şi în loc de unitate sufletească s-a instaurat o anarhie spirituală tot mai accentuată.

Puterea politică şi puterea economică se complac în vinovată expectativă şi privesc cu necuvenită detaşare criza morală a lumii contemporane, în numele unei libertăţi fals percepute şi dăunătoare principiilor morale şi însăşi ideii de democraţie.

Spre a ieşi din criza în care se zbate, omul contemporan trebuie să-şi regăsească poziţia sa cosmică şi sensul său metafizic. Vocaţia acestei reînnoiri a omului moral o regăsim în prestigiul Bisericii şi Şcolii, două instituţii menite - şi nedezminţite de-a lungul veacurilor - să cultive credinţe într-un ideal de adevăr, de dreptate şi de moralitate.

                                          ing. PETRU OLOSU