România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De la lumea divinizată la lumea satanizată.

O ecologie prin istoria religiilor şi angoasele ei actuale

Una din marile probleme ale lumii contemporane este astăzi criza ecologică. Mult timp s-a crezut că este doar un fel de "moft" al celor care "nu au altă treabă de făcut", a celor care au ajuns acum la o stare bună financiară şi au început să privească de acum cu degajare spre spaţiul verde, spre grădina de flori, spre pădurea din apropiere, spre alte elemente estetice, care încântă ochiul omului dar ... nu ţin de foame. Lumea a fost "dresată" pe un foarte păgubos principiu pe care 1-a expus, cu alte cuvinte, dar cu acelaşi mesaj, poezia "Moartea căprioarei" a lui Nicolae Labiş, unde după toată durerea sufletească a copilului, care asista la împuşcarea animalului, răspunsul final este: "mănânc şi plâng, mănânc". Cu alte cuvinte, sentimentul de a procura şi de a asigura necesarul vieţii depăşeşte sentimentul esteticului şi al preocupării faţă de lumea înconjurătoare.

Ceea ce am spus acum a fost un sofism, deoarece natura de aceea a fost creată de Dumnezeu pentru a asigura necesarul vital al omului. Dumnezeu a avut permanent "ocaua" Lui, măsura divină prin care lumea este suficientă pentru asigurarea vieţii umane. Şi totuşi de unde criza resurselor lumii, de unde foamea care se vede în multe părţi ale lumii? Totul pleacă de la depăşirea folosirii lumii pentru a asigura necesarul şi ajungerea la starea în care lumea este văzută ca ceea ce trebuie să întreţină nu doar necesarul, ci mai ales surplusul, care corespunde "moftului" omenirii sau mai precis a unei părţi din ea. Este o adevărată filozofie care a deformat mintea sănătoasă a omului şi l-a făcut să devină dintr-un "lucrător" al naturii, dintr-un "co-liturghisitor" al acesteia în liturghia sferelor, într-un stăpân sau despot al creaţiei.

A vorbi astăzi despre ecologie şi problemele ei, a devenit un lucru foarte complex, deoarece ecologia marchează astăzi o paletă foarte vastă de probleme. Nu mai este vorba doar de o simplă poluare a mediului înconjurător. Dar chiar dacă ne-am opri doar la acest aspect, trebuie să avem în vedere peste zece probleme, pe care le identifică Raymond S. Nickerson, în lucrarea sa Psychology and Envirenmental Change1, şi anume:

-  încălzirea globală, prin creşterea concentraţiei de bioxid de carbon în atmosferă precum şi a altor gaze (metan, oxid de natriu, clor-fluoro-carburi, etc), care ridică în unele locuri temperaturile la peste 33 de grade Celsius, creindu-se efecutul de seră2

- poluarea aerului şi aşa numitul "smog3 urban4, prin care s-a constatat că în marile aglomeraţii urbane, poluarea devine vizibilă sub forma unei ceţe, care se ridică deasupra oraşului ca un fel de pânză toxică, prin care chiar şi picăturile de ploaie devin periculoase, deoarece se contaminează cu elementele nocive din acest strat. Se merge în acest sens pe căutarea unor combustibili care să elimine în atmosferă doar materii creatoare de ozon, cum ar fi oxigen. Din păcate totul a rămas la dimensiunea de proiect şi planuri, realitatea fiind cea pe care o cunoaştem.

- distrugerea stratului de ozon5, este o concluzie a acestui "smog", prin care acel strat de circa 20 de kilometri de ozon care filtrază razele nocive care vin de la soare şi le fac benefice pentru pielea şi organismul uman, ei bine, este distrus, făcându-se să crească foarte mult riscul de cancer de piele la oameni.

- contaminarea şi secarea surselor de apă potabilă6, este şi devine o foarte serioasă problemă pentru multe state, mai ales acolo unde sunt probleme de secetă. Contaminarea este marea problemă a apei acolo unde ea există, iar această poluare se face pe mai multe căi, cum ar fi infestarea ei cu nitriţi proveniţi de la îngrăşămintele chimice, reziduurile apelor industriale, eliminate în sursele de apă curgătoare, etc.

- tăierea pădurilor (deforestation)7, o problemă majoră, chiar şi la noi în ţară. Dacă ne gândim că statisticile vorbesc despre rate anuale de tăiere a pădurilor de peste 200.000 de kilometri pătraţi în pădurile tropicale, putem concluziona în aceste exemple, mai mult decât în toate celelalte, faptul că setea umană în a distruge pentru a avea, este foarte activă şi inepuizabilă.

-  deşertificarea8, o altă problemă, care se leagă de cea de dinaintea ei, şi anume, tăierea pădurilor. Manifestată mai ales la ţările din preajma ecuatorului, deşertificarea este o mare problemă, deoarece ea concluzionează scăderea şanselor biotice de existenţă şi crearea aglomerărilor de populaţie.

-   scăderea umezelii, care afectează atât mediul uman, cât mai ales pe cel animal, şi duce la pierderea speciilor.

- descreşterea biodiversităţii9, este o consecinţă a lăcomiei omului de a tăia pădurile şi a strica astfel habitaturile existente. Se precizează că dispar totalmente de pe Terra în fiecare an circa 6000 de specii de animale. Dacă ne gândim că 90 % din totalul speciilor se află la tropice, iar pădurile tropicale sunt decimate de securea omului, atunci pericolul cel mai mare care se vede acolo este o gravă problemă.

- deşeurile toxice şi cele radioactive, care prezintă o arie foarte mare de neşanse pentru pământ, deoarece industria a făcut ca deşeurile, fie active din punct de vedere radioactiv sau nu să fie tot mai mari şi mai periculoase. Cazul Cernobâlului este unul din problemele cu care această industrie a început să agresese mediul înconjurător.

-  zgomotul poate fi de asemenea una din marile probleme ecologice, care dăunează multor fiinţe în evoluţia lor. Acest lucru îl demonstrază foarte bine lucrarea comună, apărută în peste patru ediţii, Environmental Psychology.10

Cu siguranţă ideea de mediu şi de habitat uman, în care se încadrează tema noastră extinde tema ecologiei chiar şi la dimensiunea psihicului uman. Mai precis se poate vorbi despre o psihologie a mediului, care poate justifica psihologia umană. Mai precis, ar trebui să avem în vedere în problema ecosului uman, chiar şi elementul cetăţii, a urbanului, care marchează pshihicul uman.11

 

Cosmologia din perspectiva religiilor

 

Înainte de a percepe această analiză filosofică-teologică, să pornim de la percepţia religiilor a ideii de creaţie şi de cosmos, în această privinţă sunt mult mai multe aspecte de urmărit. Variantele cosmogonice au influenţat modul în care omul a perceput relaţia sa cu Umwelt-ul12 său. Cu siguranţă vom găsi credinţe în care relaţia cu omul este foarte strânsă însă analiza ne va face lumină în ce constă această relaţie.

Să luăm în primul rând ideea de Umwelt la religiile orientale. Lumea hindusă, ca să începem cu ea, prezintă relaţia om-cosmos din perspectiva unei doctrine în care elementul prioritar este ideea de reîncarnare şi cel de panteism. Reîncarnarea crează sentimentul compasiunii. Omul, care nu ajunge la perfecţiunea care îl scoate din ciclul karmic, este supus reluării procesului biotic, sub diferite entităţi biologice. Totul depinde de starea sa karmică de la sfârşitul vieţii. Relaţia faţă de Umwelt ţine de această compasiune faţă de eventualii reîncarnaţi, care îşi ispăşesc suferinţa unei renaşteri dureroase. Cu alte cuvinte, relaţia se bazează doar pe ideea de a nu face rău unei fiinţe care s-a reîncarnat într-o fiinţă inferioară. Este foarte interesat în acest caz faptul că nu există un fundament transcendental, divin în acest dialog dintre om şi creaţie. Dumnezeul hindus nu există în această ecuaţie. Cel mult se poate vorbi despre un panteism care, la nivelul energetic, s-ar face simţit. Energia însă nu ţine de elementul panteist, ci de cel uman. Brahmanul universal, divinul hindus, este cel care ar sta extins în cosmos, dar el nu se poate percepe prin energia proniatoare divină.

Ce este deci această energie, de tip kundalini, care ar trezi fiinţa umană spre transcendent? Din analiza noastră reiese că ea este o formă de manifestare a transcendentului în uman, deoarece kundalini se află în corpul omului, mai precis la baza de jos a coloanei vertebrale. Din acest punct ea urcă prin întregul proces yoghinic, care implică tapasurile şi concentrările care se impun în şedinţa respectivă. Cu alte cuvinte energia amintită este o formă de divin, care ar sta latent în "şezutul" omului, la baza coloanei sale vertebrale. Prin exerciţiile yoghinice şi prin concentrările aferente, ea se ridică din acest punct şi urcă spre creştet, adică spre chakra cu "o mie de petale", ultima din cele şapte existente. Prin această ridicare energetică, omul poate intra în contact cu divinul panteistic din univers.

Observăm deci că energia kundalini este din păcate o energie a omului, din om, care ar tinde spre un excelsior. Însă în tot acest proces, Dumnezeu nu oferă nici o mână de ajutor, deoarece El nu există ca un "Tu" distinct, ci doar ca o substanţă inactivă. De asemenea, vedem în concepţia Vedelor că nu Dumnezeu sau zeii sunt "terminus ad quem" al ascensiunii umane, deoarece ei sunt doar o etapă în eliberarea soteriologică. Omul nu se opreşte la starea de zeu, deoarece şi aceasta este pasageră. Viaţa hindusului, deşi circulară şi repetitivă este etapizată pe mai multe trepte existenţiale. Pornindu-se de la anorganic, la organic, la vegetal, la animal, la om, la spirit sau geniu, scara depăşeşte ideea de zeu, urcând spre Brahman, care nu mai este un "tu" divin, ci un panteism. Shiva, Vishnu, Brahma etc. sunt cu alte cuvinte doar etape în această ascensiune al entităţii transcendentale umane.

În această ecuaţie nu există o relaţie clară între om şi natură, ci cel mult o ... compătimire. Omului nu îi este milă de natură, de Umwelt, deoarece aceasta ar fi ceva în sine, ci pentru că în ea suferă entităţi reîncarnate. Deci dacă nu există o responsabilitate divină faţă de creaţie, atunci ce rol mai au cei trei zei principali ai hinduismului? Brahma este creatorul, Shiva este distrugătorul iar Vishnu este recuperatorul lumii. Pe această permanentă sinusoidă se mişcă toate kalpele lumilor. De reţinut, că la indieni nu există o lume, ci ... lumi; nu există un timp defalcat în trecut, prezent şi viitor, ci ... kalpe, adică ere sau etape temporale cu caracter cvasi-etern. Aceşti trei zei mişcă circular lumile, construindu-le, distrugându-le şi refăcându-le în fiecare kalpă sau eră, dar, atenţie, această mişcare este totuşi una evolutivă, pasageră. Cu alte cuvinte, va veni o etapă în care lumea nu va mai intra în acest proces, ci se va dilua în panteismul lui Brahman.

De ce se recomandă omului hindus să protejeze lumea, care oricum se distruge într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat? Doar din ... milă. Mila nu este pentru lumea ca şi creaţie, ci pentru cei care suferă în încarnările din ea. Unde este lumea teocentrică, la fel ca în creştinism? Nu există. Unde este lumea dialogală sau cea a dialogului dintre om şi Dumnezeu, ca în creştinism? Nu există. Unde este Dumnezeu, ca Tu divin, care susţine lumea? Nu există. Există doar trei zei care mişcă lumea pe circumferinţa unui joc de-a creaţia şi distrugerea. Toată acea laudă a sistemului hindus de respect faţă de Umwelt este o teorie din care Dumnezeu a dispărut, aşa cum a dispărut şi din relaţiile omului. Omul respectă omul deoarece este normal să fie aşa, este educat pentru aceasta, nu pentru că Dumnezeu s-ar afla în dialog sau ar fi prezent.

La buddhişti conceptul de lume este şi mai ciudat. Respectul faţă de lume se contrazice cu teoria nirvanei buddhiste. Care este de fapt, elementul etern care va dura peren? Aici ridicăm din umeri. Nimic nu este peren, nimic nu are izul veşniciei la buddhişti. Pe Gautama nu l-a preocupat ideea eternităţii spiritului uman sau a existenţei după moarte. Când ucenicii au pus problema lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo, răspunsul lui Siddharta Gautama a fost de genul: de ce vă preocupaţi voi de ceea ce nu trebuie, iar de ceea ce trebuie, nu. Şi le-a dat exemplul cu cel săgetat, care nu dorea să îşi scoată săgeata din pântec până nu i se va spune, cine l-a lovit, dacă era brahman sau kshatria, dacă arcul era din lemn sau din bronz, dacă săgeata avea pană despicată în două sau în patru etc., etc. Cu alte cuvinte, pentru maestru toată problema teognosiei, a cosmogoniei şi a transcendentului în general este indiscutabilă. Singura problemă era "suferinţa". Mai precis, de ce suferă omul, cum se poate scăpa de ea, etc. Din perspectiva creştină aceasta este tot o problemă imanentă.

Relaţia cu cosmosul este de asemenea tot una de compătimire. Ba chiar mai mult, cosmosul, lumea în general, nu există. Există cel mult acele skandas-uri, care prin combinaţie crează lumea văzută. La moarte, care pare a fi un fel de dochetism, elementele skandas se dezmembrează pentru a se combina într-o nouă formaţie. Este un fel de puzzle, care este legat în sine prin bagajul karmic. Şi în această derulare a vieţii şi a morţii, în care omul încearcă să fugă de suferinţă, natura şi mediul înconjurător reprezintă mai degrabă o iluzie sau un conclomerat de agregate, care oricum vor dispărea. Acuzaţia de "nastika" (ateu), prin care lumea buddhistă este acuzată, ca una care nu a căutat cu preponderenţă să dea răspuns la ideea teognostică, se descoperă şi la dimensiunea Umweltului. În budhismul japonez, lucurile par a fi schimbate deoarece aici spiritul estetic al japonezului, care are ca fundament credinţele shintoiste, au dus la percepţia unui estetic şi frumos în cadrul naturii, însă zenul este mai mult decât un simplu buddhism transbordat în Japonia: este o combinaţie de buddhism, shintoism şi elemente de împrumut taoiste, care i-au făcut pe adepţii zen să creadă că expresia salvării se poate proba practic într-o armonie cu cosmosul, ce este prezentat ca o şansă de echidistanţă prin frumos faţă de elementele ataşabile ale omului.

Lumea chineză, de tip confucianist, vede totul prin sfera legităţii şi a respectării tradiţiilor, care sunt foarte importante pentru organizarea şi stabilitatea unei ţări atât de mari şi de greu de administrat, cum este China. Perfecţiunea relaţiilor dintre cei superiori şi inferiori înseamnă armonia cerului proiectată peste pământ. Lao Tse intră mai în detaliul Umwelt-ului, prin dualitatea yang şi yin, considerând că dao se realizează doar în armonia acestei combinaţii perfect egale dintre cele două elemente. Armonia, de orice fel ar fi, este o expresie a lui Dao. De aceea, armonia pământului face parte din acest cadru de stare divină taoistă.

Pentru toate aceste teologii se pun fireşti întrebări: unde este sau mai precis, unde mai este Dumnezeu? Care este rostul lui în creaţie? Se poate vorbi despre un Creator prezent atât la începutul creaţiei, dar şi acum, în derularea creaţiei? Are creaţia un scop soteriologic? Se poate vorbi despre o implicare soteriologică a omului în Umwelt sau de cel mult o compasiune sau o armonie demonstrativă?

Fireşte că aş putea să continui şirul întrebărilor, care ne-ar conduce la următoarele concluzii:

- Dumnezeu, dacă este, apare cel mult ca o realitate ipotetică, neimplicată în Umwelt

- Nimic din existenţa umană nu prezintă un dialog necesar cu natura, ci cel mult o compasiune

- Toate aceste ideologi religioase sunt antropocentrice. Omul este singura realitate, care trebuie salvată

- În unele cazuri, (sistemul Samkya sau în buddhism) se poate vorbi despre un dochetism sau o lume aparentă, care este un fel de joc (lilld) al iluziei (maya) Mila faţă de lumea materială pleacă tot de la antropocentrismul fiinţelor umane, reîncarnate în regnul animal sau vegetal, care trebuie respectate în vieţile, pe care le trăiesc, pentru a se putea elibera de karmele negative, ce i-au adus în această stare.

Dacă ne vom apropia de spaţiul semitic, spre râurile Tigru şi Eufrat, vom da de o altă concepţie a Umwelt-ului: cea dualistă. De fapt, nu putem vorbi despre un dualism perfect, egal, de vreme ce, în finalul luptelor apocaliptice dintre armata lui Ahura Mazda sau Ormuzd şi Angra Mainyo sau Ahriman, se va ajunge la victoria definitivă a binelui. Este un fel de dualism al etapelor existenţiale, care nu va avea o prelungire în infinit.

Lumea în această concepţie religioasă dualistă apare de asemenea bifocală: pe de o parte este lumea spirituală (menok), cea a lui Ormuzd, în care fiecare arhanghel (amesha spentas) are câte o dublură negativă. Pe de altă parte, este lumea materială (getik), o lume-capcană. Zoroastru susţine că Ormuzd a creat lumea materială ca o capcană pentru a prinde în ea elementele răului, ale lui Ahriman, şi a-l învinge. Este de asemenea, locul unde se va da bătălia finală, apocaliptică, dintre bine şi rău. Ori o astfel de concepţie distruge sublimul creaţional, pe care concepţia autentic-revelată, cea biblică o expune despre lume. Lumea în Biblie este kosmos, adică frumos-ul prin proiecţie divină. Lumea este frumoasă şi chemată spre o permanentă înfrumuseţare. Omul, prin păcatele sale a "reuşit" să o urâţească. Deci lumea nu are o origine ... făţarnică, aceea de a fi "capcană" a răului. O atare lume, ipocrită, din viziunea lui Zoroastru este din start condamnată la a nu mai fi respectată de către om. Lumea aceasta este o permanentă compenetrare, prin înşelare divină, dintre bine şi rău. Nu văd în acest caz care ar fi atitudinea benefică a omului faţă de astfel de lume-capcană, faţă de o lumea infestată cu răul prins prin vicleşugul divin.

Mai aproape, spre lumea greco-romană, putem vorbi despre o concepţie despre lume, tot ca o antiteză, dar mult mai lejeră între lumea Olimpului şi cea a pământului. Lumea zeilor intervine în cea a pământului nu neapărat pentru o protecţie a Umweltulm, ci doar pentru eventualele escapade şi aventuri din relatările lui Hesiod. O preocupare mai serioasă apare la filosofi, care departe de a fi teologi ai religiilor greco-romane, totuşi îşi pun cu seriozitate problema arhe-ului şi a cosmosului. Mai mult decât atât, dieta, sau modul de viaţă al acestora, implică o consideraţie faţă de creaţie şi lume. Pitagoreismul, prin stilul vegetarianist, apare ca o filozofie a respectului faţă de mediu. Acel "Einklang" sau consonanţă din cadrul armoniei om-natură se evidenţiază prin muzică. Lumea combinaţiei de şapte sau a gamei muzicale, este cea care marchează o relaţie armonică, ce trebuie respectată cu orice preţ.

Apare o confruntare ideologică destul de actuală: acea privind timpul în care ar fi trăit la daci, Zamolxe. Dacă se ajunge la concluzia că acesta ar fi trăit prin secolele VI- VII î.Hr., deci cu vreo două secole înainte de timpul lui Pitagora, atunci cu siguranţă că se inversează datele situaţiei: nu Zamolxe a fost ucenicul lui Pitagora, deci nu dacii au fost influienţaţi de greci, ci invers. Se pare că această ipoteză pare a fi destul de veridică, de vreme ce se cunoaşte respectul dacilor faţă de natură. Pentru aceştia munţii au un caracter sacru, nu pentru o eventuală mitologie a conlocuirii pământului de către zei (ca în ipostaza Olimpului la greci), ci mai ales prin sacralitatea asceţilor, care vieţuiau în peşteri. Viaţa ascetică a fost una din coordonatele ontosului dacic, trasmis şi urmaşilor, românilor, care vor face o sinergie perfectă între simţul pragmatic al romanului şi cel mistic al dacului, în al doilea rând, faptul că Dunărea era apa din care se bea cu sacralitate înainte de a merge la luptă de către ostaşii daci, arată o aplecare spre o "euharistizare" a apei. Apa, ca element al vieţii trupeşti şi sufleteşti, a creat starea de simbioză a teandriei precreştine în sânul lumii înconjurătoare. A fost destul de uşor să misionarizezi un astfel de popor, care în afară de dogma trinitară şi de celelalte elemente de doctrină tipic creştină, avea totuşi un fundament moral şi chiar o aplecare "liturgică", care l-a făcut să se regăsească foarte repede în religia nouă, a Nazarineanului, Fiul lui Dumnezeu.

Pentru lumea egipteană, apare iarăşi o dualitate a Umwelt-ului, nu de calitatea celei zoroastriene. Este vorba despre un dualism empiric al lumii pământeşti: pe de o parte avem lumea Nilului, cu trei producţii de cereale pe an, din cauza revărsărilor acestuia şi al aluviunilor aduse; pe de altă parte, avem lumea Saharei, a deşertului. Această confruntare permanentă s-a concretizat în disjuncţia mitologică dintre Osiris şi Seth. Egipteanul, marcat mereu de pericolul deşertului, a împărţit lumea în două: cea a vieţii, a Nilului, a verdeţii, a lui Horus13 şi cea a morţii14, a Saharei, a nisipului ucigaş, a lui Seth. Pământul la egipteni avea valoare după cantitatea de verdeaţă şi umbră pe care o putea oferi. Nu este de mirare că, la intrarea poporului evreu în Egipt, conduşi de Iacob, chemaţi însă de Iosif, care devenise mare vizir al Egiptului15, acest popor primeşte ţinutul Goşen. Ce era acest ţinut? Era emblema pământului egiptean. Aici era cea mai prielnică climă şi cea mai uşoară muncă. Să reţinem că egiptenii era permanent solicitaţi la munci destul de grele. Dacă luăm în considerare faptul că egipteanul simplu avea de semănat şi recoltat în mâlul Nilului două sau trei recolte de grâu pe an, care însemna un fel de agricultură "non-stop". Mai apăreau aşa-numita "clacă" pentru monumentul funerar al faraonului sau pentru alte construcţii megalomanice, unde se lucra nu cu sclavi, cum s-a crezut ci, cu oameni liberi, care erau împărţiţi pe perioade de lucru. Ori a fi păstor în Goşen, a păzi vacile sacre ale lui faraon, era cea mai uşoară muncă şi cea mai avantajoasă, deoarece beneficia de atenţia casei regale pentru slujitorii care îi prestau muncile. Hrana, îmbrăcămintea şi probabil şi locuinţele erau asigurate de faraon. Iar hrana era nu doar cereale şi apă, ci lapte, carne, care erau un fel de "trufandale" pentru omul de rând. Aprecierea pământului era deci un semn al zeilor. Un pământ secetos era semnul prezenţei celui rău.

Am prezentat o introspecţie în concepţia despre Umwelt, urmărind ideea respectivă în percepţiile religioase ale celor mai importante religii. Nu m-am oprit la concepţia iudaică, deoarece este una biblică, deci putem vorbi despre ea atunci când vom prezenta lumea din perspectiva creştină. În teologia islamică, lumea nu este diferită cu mult de viziunea creştină, doar că aici elementul divin are o altă atitudine faţă de lume. Allah nu intră în dialog cu lumea. Este mult prea mare iar distanţa dintre Divin şi creat este abisală. Această idee este justificabilă, de vreme ce nu există o concepţie harică distinctă, prin care Allah să devină "operaţional" în câmpul materiei. El nu mai este prezent direct în lume după creaţie, deoarece nu poate fi concepută de către şcolile islamice o apropiere dintre divin şi uman sau dintre spirit şi materie. Singura voce a lui Allah către oameni este Coranul, care trebuie interpretat şi identificat, prin Sharia, cu problemele actuale ale islamului. Allah nu mai are acum prooroci, nu mai transmite mesaje, deoarece după Mohammed nu mai există o revelaţie, aşa cum a fost cea de pe muntele Hijra.

Lumea la islamici este lumea lui Allah, dar şi aici apare un fel de dualism, de data aceasta nu pe probleme teologice. Dualismul se manifestă la nivelul credinţei islamice. Astfel lumea se împarte în "Dahr al islam" (casa islamului) şi "Dahr al harb" (casa războiului). Sunt două falii ale lumii terestre, aflate permanent într-un conflict misionar, care de multe ori în istorie s-a dovedit un conflict armat. Misiunea s-a identificat cu supunerea şi ascultarea de teama morţii. Lumea este considerată ca pământul Domnului, dar din păcate, fiind foarte sărac şi uscat, singura şansă de venit şi de subzistenţă era păstoritul caprelor sau a cămilelor, precum şi comerţul. Nu există propriu-zis o legătură faţă de pământ, ci mai degrabă un simţ de proprietate faţă de "oază", sursa de apă pentru trib şi animale. Aici apare un sentiment ecologic, dacă am putea spune.

De exemplu, în cetatea Meccăi, izvorul Zem Zem, de care depindea tot oraşul, era administrat de cel mai serios şi mai moral dintre bătrânii marcanţi ai localităţii. Abu Thalib, bunicul lui Mohammed, om de probitate morală impecabilă şi ireproşabilă, era administratorul acestei surse de apă. Aceasta a fost şansa de educaţie a orfanului Mohammed, care cunoaşte prin bunic şi prin oamenii care intrau în casa lui Abu Thalib, elementele religioase ale beduinului secolului al VII -lea. În rest, nu se prea vede o aplecare spre o înfrăţire a omului cu natura. Ea este un dar al lui Dumnezeu, care este creat spre folosul arabului.

 

 Ecologia în viziunea creştină

 

În ceea ce priveşte modalitatea de percepţie a naturii din perspectiva creştină, cu siguranţă va trebui să plecăm de la elementul teocentric al creaţiei. Lumea nu este antropocentrică, ci centrul şi centralitatea sa este Dumnezeu. Omul este un simplu administrator soteriologic al cosmosului, ca unul care descoperă, nu ca să distrugă, ci ca să apere. Lumea este o descoperire permanentă, un excelsior al căutării logoiil-lor din creaţie. Sunt sensurile pe care Dumnezeu le-a pus în aceasta pentru a face din ea o altă modalitate de teognosie. Cunoaşterea lui Dumnezeu are foarte multe căi de căutare: este calea revelată, este calea introspecţiei umană, este calea socială şi a istoriei, dar mai este şi calea cunoaşterii prin descoperirea creaţiei. Lumea are astfel un caracter biblic revelator.

Toate abuzurile omului asupra naturii, mai ales cele din ultime două - trei secole pleacă de la o pierdere a sensului şi identităţii umane. Nemaiştiind care este dimensiunea existenţei sale, omul a încercat să îşi creeze aici un pseudo-paradis, prin autosatisfacerea tuturor dorinţelor indiferent, dacă aceasta înseamnă exploatarea semenului sau a Umweltului, a realităţii sale biotopice. Misiunea creştină este aceea de a-i readuce pe toţi la concluzia că "aşa nu se mai poate", că, ori ne reîntoarcem la dimensiunea cosmică pe care ne-a dat-o Hristos, aceea de protectori ai creaţiei şi co-liturghisitori în soteriologia acesteia, ori vom pieri şi noi (sau mai bine zis, copiii noştri) în scurtul viitor care ne-a mai rămas. Reîntoarcerea la Hristos, ca centrul al creaţiei, precum şi maturizarea conştiinţei umane, sunt şansele noastre de a merge mai departe în păstrarea creaţiei pentru noi şi pentru copiii noştri. Însă din acest moment, nu materia va fi o ancilla plăcerilor noastre egoiste, ci noi vom deveni un fel de "servus " al ei.

Probabil că va trebui să extindem acest, deja consacrat prefix "eco" la mai multe ramuri ale gândirii şi practicii umane, aşa cum spunea Leonardo Boff. Mai concret, pornind de la o eco-cultură să ramificăm în această direcţie acţiunile umane şi să vorbim despre o ecotehnologie, în care orice progres tehnologic să nu fie luat în seamă decât în momentul în care nu numai că nu dăunează ecosistemelor în întregime, dar le şi ajută să se dezvolte. Cu alte cuvinte avem nevoie de o tehnologie a vieţii pentru viaţă şi nu pentru moarte sau plăcere.

Să începem, de asemenea, să vorbim despre o eco-politică, în care partidele "verzilor" să nu fie o verigă în lanţul ocult al reţelelor de "minorităţi" (sexuale, contextuale, etc), ci să devină nişte porta-voci mature ale unei omenităţii cu simţ valoric şi moral, atât în planul vieţii morale, al cetăţii, luată la dimensiunea mondială a unei societăţi a respectului dintre oameni şi dintre om şi mediul creaţiei. Oameni ca Chico Mendez, care au devenit martiri ai ecologiei17, nu mai trebuie să fie marginalizaţi şi ameninţaţi cu moartea, ci dimpotrivă, fiecare om care doreşte viaţa creaţiei, să fie respectat ca un co-participant la "programul" proniei divine. Ecopolitica nu ar trebui să se exprime prin glasul mai mult sau mai puţin serios al unui partid18 cu orientare "verde", ci ar trebui să devină o materie de studiu în şcoli, pentru a crea acele conştiinţe valorice, atât de vitale pentru viitorul omenirii. Oamenii trebuie să gândească o politică a Umweltului, pentru a putea exista pe mai departe. Câtă vreme "Grupul celor 7" ţări super-dezvoltate se ceartă între ele pe procentele de noxe pe care au voie să le elimine în atmosferă şi nu se uită cu îngrijorare că au început să dispară anotimpurile, pădurile, ploaia şi alte cauze biofile, din cauza rapacităţii unor companii, care sponsorizează din greu aceste guverne pentru a lua conducerea şi pentru a lăsa lucrurile aşa cum sunt, atunci nu putem spune că există decât un fel de simulacru de politică ecologică, ceva aşa pentru ochii lumii, un praf, care se tot agită, pentru a demonstra umililor şi umiliţilor alegători că totuşi... "le pasă".

Pe calea socială, va trebui să regândim o ecosociologie, în care să se manifeste ecologic nu linia politicul, care vine de sus în jos, ci socialul, care urcă de jos în sus. Este vorba de a maturiza societatea că fiecare pungă de gunoi nu se mai aruncă oriunde şi oricum, ci se încearcă să se murdărească cât mai puţin pământul, numai cu cea ce se poate recupera în elementele organice al solului, adică prin ceea ce nu distruge şi ajută scoarţa terestră sau apele, în rest, totul se selectează şi se reutilizează pentru a opri distrugerea pe mai departe a masei vii, a resurselor care mai există cât mai există. Societatea va trebui să nu mai gândească disjunctiv sau dualist, omul sau lumea, omul sau ceea ce trebuie distrus, omul sau restul care nu mai contează.19 Societatea va trebui regândită în perspectiva unei comunităţi cosmice. Sistemul piramidal, care punea omul în vârful piramidei, iar sub el se aflau regnurile şi materiile devenite "meniul autoservirii" în vederea satisfacerii mofturilor vieţii omului, trebuie depăşit şi în locul lui să se impună sistemul "relaţiei comunionale". Omul nu este deasupra, ci între toate aceste Lebewesen20, prin care el trăieşte atât în planul material cât şi în cel spiritual, deoarece materia nu este despărţită de spirit din perspectiva creştină.

O a patra cale, care ar trebui să fie redescoperită şi pusă în valoare, este cea legată de ideea de morală, mai precis o etică ecologică. Utilizez noţiunea de etică, deoarece prin aceasta se poate mai uşor intra în dialog cu lumea profană care analizează fenomenul ecologiei. Morala sau etica ecologică, pe care o găsim aplicată şi prea puţin teoretizată, aşa cum o vedem invers (mai multă teorie şi mai puţină practică ecologică), impune o legătură foarte strânsă între noţiunea de "Veranwortung" (responsabilitate) a omului faţă de mediul său21. Morala unui comportament ecologic are în vedere o altă noţiune, "sym-pathos", de unde provine "simpatia". Însă sensul pe care îl oferă "sym-pathos" este mult mai profund, de vreme ce el înseamnă etimologic o "pătimire împreună cu". Mai concret, această linie morală implică o asumare a realităţii Umweltului cu bunele şi relele lui, o trăire a bucuriei şi a tristeţii acestuia de către fiecare om, conştient.

Din perspectiva unei ecoteologii putem spune în prealabil că teologia nu a reuşit în decursul veacurilor să vindece această boală a "unidimensionalităţii" omului în cosmos. Mult timp s-a crezut şi încă se mai crede că omul este centrul piramidal al cosmosului, al creaţiei. Nu, el este o dimensiune a cosmosului. Mântuirea omului nu înseamnă o proiecţie a acestuia într-o altă lume, într-o altă galaxie cu conotaţii spirituale, ci lumea de dincolo este tot cea de aici, însă în forma ei de "cer nou şi pământ nou". Este o lume pnevmatizată, pe care nu avem dreptul să o privim altfel decât ca pe o lume în care locuieşte Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh, care "se purta pe deasupra apelor", se poartă şi acum, însă ne-au dispărut receptaculele care să sesizeze mişcarea Lui. El nu se mai "mişcă", nu pentru că nu se mişcă, ci pentru că nu mai vedem că se mişcă. Este o aporie a modului nostru contemporan de gândire. Suntem oamenii de sub păcat, care nu mai reuşim să ridicăm capul spre cer şi vedem totul prin cenuşiul materiei.

Pe linia unei teologii mistice sau chiar a unei mistici, s-a încercat să se acrediteze ideea că există o "mistică a pământului" fără de Dumnezeu. Au curs râuri de cerneală care au lansat ideea orientală, de tip taoist, că lumea se află într-o reţea, că ea este o fiinţă vie, că vibraţiile ei sunt cuantele de energie, etc. Herbert Marcuse, Werner Heisenberg, Niels Bohr, Fritjof Capra, ca mulţi alţii au prezentat eufemica idee că lumea este o fiinţă după modelul oriental, în care şansa era în armonizarea după tipul yang cu yin. Ori din perspectiva creştină lumea nu este eco-centrică, aşa cum au acreditat ideea toată Gnoza de la Princetown, unde s-a copt această nouă orientare ştiinţifică. Lumea este teo-centrică, nici antropocentrică, nici ecocentrică. Lumea se îndreaptă spre Dumnezeu, Care va face din ea lumea Lui, "cer nou şi pământ nou". Importanţa acelor autori şi cercetători, care au început să vorbească despre o fizică a "net"-ului sau a "reţelei", este faptul că nu au mai considerat fizica ca pe o adunare de particule, de elemente materiale, care însumate formează lumea, ci au început să vadă lumea ca pe ceva holistic, în care disjuncţiile se topesc, iar cosmosul este privit ca ceva organic, care interacţionează şi în care fiecare organism depinde de celelalte.22 Aceşti cercetători cu tendinţe religioase au lăsat la o parte căutarea unor elemente fizice autonome unele de altele şi au vorbit de prezenta energetică a lumii, de spirit şi materie, lucru care a început să prezinte ştiinţa, aşa cum spunea teologul român, Dumitru Popescu, ca pe una ce "bate la porţile transcendenţei".

Modelul recuperării şi al reabilitării lumii nu este relaţia yang-yin, ci moartea şi învierea lui Hristos. Hristos de aceea a înviat pentru a da şansa ca orice vietate să fie recuperată prin moartea Sa. Ori prezenţa învierii lui Hristos în concepţia lumii duce permanent la Euharistie. Lumea este deci chemată să devină euharistică. Ea se mişcă permanent pe această circumferinţă a darului primit în starea lui profană şi redat în starea lui pnevmatică. Lumea prin dimensiunea euharistică a lui Hristos, care rămâne în creaţie, este oferită în starea ei profană, desacralizată, des-dumnezeită şi reprimită de la Tatăl ceresc în dimensiunea euharistică, îndumnezeită şi pnevmatică. O astfel de lume devine din jertfa altar, din sanctificabar în sanctificată.  "Tot universul - zice părintele profesor Dumitru Stăniloae -este o lumină. Dar o lumină dependentă de o Lumină supremă, deci o lumină creată în relaţie cu o Existenţă, care este Lumină necreată şi creatoare" .

Cine este preotul care primeşte lumea în starea ei profană şi o readuce prin invocarea epiclectică în lumea pnevmatică? Este omul, în preoţia lui baptismală, miruită şi împărtăşită încă din zorii vieţii lui. În calitatea sa de inel de legătură, omul avea menirea ca prin, cunoaştere în materie, să treacă de la relativismul sfinţeniei edenice la procesul infinit al îndumnezeirii, al asemănării cu Dumnezeu. El nu este pus în grădina Edenului ca să o "stăpânească" în înţelesul actual al expresiei, ci "să o păzească şi să o lucreze" (Facere 2,5).24 Acţiunea de "a păzi" implica din partea omului o colaborare proniatoare cu Dumnezeu, astfel încât, în providenţa divină de a păzi lumea de deteriorare, omul era chemat să conlucreze. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în om factorul principal de care se serveşte Dumnezeu spre a conduce natura către Sine însuşi. El îl numeşte pe om "laboratorul", care leagă şi ţine toate într-un ansamblu, fiind în mod natural intermediarul dintre extremităţile tuturor diviziunilor (...), de aceea este numit "legătura naturală"25. În această calitate omul trebuia să sfinţească creaţia prin harul lui Dumnezeu, intrând astfel în cea de a doua acţiune poruncită de Dumnezeu, aceea de "a lucra". Edenul, locul comuniunii omului cu Dumnezeu "în amurg de seară", era destinat să devină teofania unei eterne conlucrări harice între om şi creaţie, căci "universul este destinat, ca şi umanitatea, transfigurării din puterea corpului înviat al lui Hristos, dar şi din puterea spirituală a iubirii dintre noi".26

Devenită ca "templu al omului" şi "trup al lui Hristos", lumea se acoperă de realitatea ecclezială, adică ea se cuprinde în Biserică. Văzută prin prisma eccleziologiei, lumea este chemată să devină Biserică. "Biserica - aşa cum zice teologul Nikos Nissiotis - este creaţia altoită pe Hristos şi făcută vie de Duhul Sfânt. (...) Viaţa Bisericii nu trebuie separată de lume".27 Prin viziunea Bisericii, lumea nu este în primul rând rezultatul unei analize sociologice, ci ea trebuie considerată prin prisma spirituală a ei. Biserica este pentru lume nu doar un spaţiu privat, în care omul îl caută pe Dumnezeu şi are părtăşie cu El în mod egoist şi indiferent faţă de ceilalţi şi faţă de lume. Într-o astfel de orientare este de la sine înţeles că lumea nu şi-a mai găsit locul, ba mai mult s-a considerat că prin exploatarea naturii şi ridicarea "bunăstării umane" se realizează adevărata Biserică, adevărata stare de ellectus. Este teza calvinistă, pe care a susţinut-o Max. Weber. Prin aceasta s-a pierdut adevărata comuniune ecclezială a lumii, deoarece nu bunăstarea dă realitatea mântuirii, ci armonia harului, pe care omul o simte în interiorul lui şi în comuniune cu semenii şi cu natura.

Teologia contemporană, preocupată mai mult de abstractizările scolastice decât de elementele concrete ale vieţii, este chemată să redevină ecologică. Mai concret, să recunoască dimensiunea ecologică a lui Dumnezeu. Prin harul divin, Dumnezeu rămâne în relaţia ecologică cu lumea. Harul cel necreat este şansa energetică a lumii de a rămâne o entitate orientată spre divin. Treimea este cea care rezolvă dilema receptării naturii de către Dumnezeu, deoarece prin ea se elimină atât suspiciunea de egoism al monismului divin, cât şi cea de disjuncţie al dualismului divin.

În al doilea rând tot ca un răspuns al teologiei este chemarea la redescoperirea aspectului haric al lumii. Lumea nu este, nu a fost şi nu va fi niciodată autonomă. Acest termen trebuie şters din vocabularul creştinului convins. Nimeni nu este autonom, ci există pentru fiecare un grafic, un "nomos" divin prin care toţi devenim teonomi. Pan-en-teismul pe care îl abordează teologia occidentală şi chiar şi filosofia orientală ca răspuns la problemele actuale de criză ecologică, are o altă greutate în teologia noastră ortodoxă, deoarece graţia dinamică şi activă în cosmos, face ca prin ea, lumea să revină la sursa ei, la Dumnezeu (en theos), dar nu prin dizolvare ontologică, ci prin păstrarea componentelor sale, dar readuse în sfera pnevmaticului. Este revenirea nu la starea paradisiacă, când lumea era un copil al creaţiei, imatur şi iresponsabil, aşa cum s-au văzut a fi oamenii raiului, ci la starea "zilei a opta", când lumea va ajunge la "starea bărbatului desăvârşit". Este acea maturitate spirituală, pe care ne-o dorim tuturora, care va face din creştin un misionar oriunde în lume, fără teama de dizolvare. Este dorinţa pe care o avem faţă de românii de pretutindeni, care ar putea să fie, dacă maturitatea spirituală se va dovedi prezentă la ei, nişte recuperatori ai lumii din derapajul consumit şi para-religios, în care a alunecat lumea contemporană, post-industrială.

Suntem astăzi confruntaţi de perturbări grave în echilibrul ecologic, care se repercutează asupra psihicului uman. Primul pas pe care trebuie să-1 facem în evitarea crizei tot mai accentuate, este să conştientizăm lumea de faptul că avem vocaţia de proniatori ai lumii, în sinergie cu Pronia divină, că suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru mântuirea lumii în totalitatea ei. Primul pas este rugăciunea, o rugăciune pentru întreaga creaţie, ca Dumnezeu să reverse harul Sfântului Duh peste ea ca să o reînoiască. În al doilea rând omul trebuie să se conştientizeze că este de fiecare copac responsabil, că îi aparţine fiecare petec de pământ pentru a împlini cuvântul înţelept: "omul sfinţeşte locul" şi nu pentru a-1 expolia. O educaţie teonomă, o conştiinţă creştină a responsabilităţii faţă de natură, este mediul terestru al mântuirii noastre. Ori aceasta nu o putem face decât cu ajutorul harului divin care "înoieşte făptura ".

                  pr. prof. univ.dr. Emil Jurcan

 

 

NOTE

1 Raymond S. Nickerson, Psychology and Environmental Psychology, Ed. Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Mahwah, New Jersey, London, 2003.

2 Ibidem, p. 13. pentru prima dată, expresia de "efect de seră" a fost pusă în circulaţie de către un matematician francez în anul 1927, Jean Baptiste Joseph Fourier. Cuvântul "smog" înseamnă în limba engleză "ceaţă", deoarece această pâclă, care se vede mai ales dimineaţa, este ca o ceaţă care stă deasupra oraşelor.

4 Ibidem, p. 24.

5 Ibidem, p. 27

6 Ibidem, p. 29.

7 Ibidem, p. 31.

8 Ibidem, p. 32.

9 Ibidem, p. 35.

10 Paul A. Bell, Thomas C. Greene, Jeffrey D. Fischer, Andrew Baum, Environmental Psychology/ourth edition, Darcourt Brace College Publishiers, Philadelphia, New York/Austin, Sân Antonio, Toronto, London, Sydney, Tokyo, 1996, p.150-184.

11 Problema aceasta este foarte bine analizată de către Jurgen Hellbruck şi Manfired Fischer, în lucrarea lor comună Umweltpsychologie. Ein Lehrbuch, Ed. Hogrefe, Gottingen - Bern - Toronto - Seattle, 1999, p. 448 -492.

12 "Umwelt" este un termen tehnic, care desemnează ideea de lume înconjurătoare.

13 Horus va lua locul lui Osiris, care nu mai putea rămâne stăpânul pământului.

14 Lumea morţilor, deşi se credea că este lumea lui Osiris, era amplasată în zona secetoasă de la Abydhos, unde se credea că fusese în prealabil îngropat şi Osiris. Această concepţie a făcut să fie salvate cele mai multe sarcofage egiptene, deoarece se credea că dacă cât mai aproape de Osiris, vei merge în lumea lui eternă. Uscăciunea pământului de la Abydhos a făcut ca trupurile îmbălsămate să se păstreze mii de ani şi să poată fi analizate astăzi de către specialişti în egiptologie.

15 Era un fel de prim-ministru, al doilea ca rang după faraon, care avea ca sarcină să administreze întreaga ţară din punct de vedere economic. Era cea mai grea sarcină, dar şi cea mai importantă şi impozantă, de vreme ce vizirul putea circula în lectică asemeneni faraonului şi să aibă "strigător" înaintea lui, care atrăgea atenţia populaţiei pe care o întâlnea să facă plecăciunea, deoarece trecea marele vizir.

16 A se vedea Leonardo Boff, Von der Wtirde der Erde. Okologie.PolitikMystik, Patmos Verlag, Dusseldorf, 1994.

17 Chico Mendez (1944 - 1988), a fost unul dintre cei mai mari activişti brazilieni pentru protejarea habitatului amazonian. Exploatările iraţionale ale pădurilor în favoarea acelor companii fără suflet şi conştiinţă, susţinute din Statele Unite, pe care el le-a condamnat public, în încercarea de a apăra aceste valori ale omenirii, aceşti plămâni de oxigen pentru oameni, ei bine, l-au costat pe Chico Mendez viata, deoarece a fost asasinat în 1988 de către o persoană, trimisă special să îl lichideze, deoarece "deranja" interesele celor care doreau cât mai repede să facă bani indiferent de modul distructiv prin care lucrau.

18 Noi am avut această contradictorie experienţă, cât reprezentanţii verzilor din România erau implicaţi în deversarea la noi a reziduurilor din Germania.

19 Din păcate, consideră Boff, încă societatea noastră este fie monistă, fie dualistă. Modelul social este pe mai departe despărţit în: "om - natură, bărbat - femeie, Dumnezeu - lume, trup - suflet" (L. Boff. Op. cit., p. 32)

20 Este un termen tehnic al acestor discuţii, care desemnează ideea de vietate, aflată în acest proces cosmic de recuperare ecologică.

21 "Etica înseamnă o responsabilitate nemărginită fată de toate câte există şi trăiesc"( L. Boff. Op. cit, p. 37).

22 Ibidem, p. 68.

23 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos - Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Edit. Anastasia, Bucureşti 1993, p.32.

24 "Ai grijă de propria ta grădină!- comentează Jean Kovalevsky - este porunca divină dată omului", în Taina originilor, trad. de Dora Mezdrea, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 114.

25 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col.1313.

26 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Învăţătura ortodoxă despre mântuire şi concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creştină în lume, în rev. "Ortodoxia", anulXXIV (1972) nr.2, p.195.

27 Nikos Nissiotis, Die Theologie der Ostkirche im okumenischen Dialog, Evangelisches Verlagswerk, Stuttgart, 1968, p. l62.