România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

După Diktatul de la Viena pe plaiuri sătmărene

Punerea în aplicare a criminalului „Diktat” nazisto-fascisto-horthyst de la Viena din 30 August 1940, a produs o panică uriaşă în toată populaţia românească din Ardeal.

Ungaria horthystă şi-a văzut visul împlinit. Prin legislaţia elaborată înainte şi după „Diktat”, Ungaria şi-a propus ca prin orice mijloace să treacă foarte urgent, cu o brutalitate greu de imaginat, la desfiinţarea Naţiunii Române din Ardeal.

Cei peste 300.000 de soldaţi unguri şi jandarmi cu pene de cocoş la pălărie, în 2-3 zile, şi în judeţul Satu Mare, au introdus administraţia ungurească. Această acţiune rapidă a favorizat posibilitatea ca Horthy Miklos - guvernator şi Teleki Pal - primul ministru ungar, în ziua de 5 septembrie 1940, însoţiţi de o puternică armată ungurească, să intre triumfal şi în municipiul Satu Mare.

Acţiunea Ungariei horthyste, a cunoscut o rapiditate atât de mare, şi datorită faptului că, a fost sprijinită de populaţia ungurească cuprinsă în organizaţii paramilitare constituite din toate categoriile sociale. Ele au fost înarmate în Ardeal de Budapesta cu mult timp înainte de „Diktat”. Aceste organizaţii au fost: Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor); Turanyi Vadászok (Vânătorii Turanici); Országos Baitasi Szovetség (Uniunea Camarazilor); Országos Magyar Egyesült (Asociaţia Generală a Tiraliorilor Unguri); Székelyi Hatar (Divizia Secuiască); Levente (Organizaţia de Tineret Ungar).

 

***

În ziua de 4 septembrie 1940, şi în localitatea Traian s-a produs o scenă cutremurătoare. Un soldat român a fost prins de jandarmii şi huliganii unguri din comuna Doba. L-au bătut cu cruzime, apoi l-au legat cu o frânghie de picioare, după care, un jandarm l-a tras prin centrul satului până când s-a desfăcut în bucăţi. Ceea ce a mai rămas din trupul soldatului a fost aşezat în faţa Bisericii. Negăsindu-se acte asupra lui, nu s-a putut identifica numele şi unitatea militară românească din care a făcut parte.

La toată această crimă macabră toţi românii din sat au fost scoşi cu forţa din casă pentru a vedea pe viu ce li se pregăteşte.

Şeful Gărzii Zdrenţăroşilor le-a adresat românilor, insulte şi injurii terminând cu ameninţarea: „Aşa veţi păţi toţi românii din Ardealul unguresc. Ori plecaţi cu toţii, ori veţi fi ucişi.”

Localitatea Traian, aşezată în partea de vest a judeţului Satu Mare, a fost înfiinţată în anul 1926, sub formă de colonie românească - pe atunci cu numele Principele Mihai, iar din ianuarie 1948 cu actualul nume de Traian (nume propus de secretarul notariatului Eugen Bărbosu, după numele împăratului roman Traian) - pe terenurile obţinute prin reforma agrară, prin exproprierea latifundiarului Ókány Scwartz1.

În anul 1926 au fost împroprietărite cca. 70 familii venite din părţile estice ale jud. Satu Mare şi din jud. Maramureş, repartizându-i-se fiecărei familii câte un lot de 16 jug. cad. plus loc de casă - pe care l-au plătit statului în mai mulţi ani, fiind delegaţi ai împroprietăriţilor, Ionce Simion şi Poenar Ion; dar din cauză că nu s-au primit ajutoare băneşti (chiar sub formă de împrumuturi), precum şi inventar agricol, ei au trebuit să trăiască în condiţii deosebit de grele.

Datorită hărniciei, după primul deceniu de existenţă, prin 1936/1937 locuitorii au ajuns la o situaţie destul de înfloritoare, astfel că satul Traian (Principele Mihai în acea vreme) era socotit ca cea mai avansată colonie din judeţ2.

În bună măsură realizările satului se datorau „bunului păstor” Valeriu Bărbosu. Originar şi el din aceeaşi zonă de răsărit a Sătmarului istoric, localitatea Ciocotiş - azi aparţinând judeţului Maramureş, a fost atotprezent la înfapturirile din Traian (Principele Mihai). În anii 1926/1927 părintele şi directorul Valeriu Bărbosu a înfiinţat şi instruit prima formaţie de cor a satului, prima formaţie de teatru şi corul bisericii - cu melodii de D.G. Kiriac, D. Cunţan şi Timotei Popoviciu.

În anul 1929 şcoala a fost mutată într-o cameră mai spaţioasă — din locuinţa proprie a părintelui Valeriu Bărbosu construită în 1927, pe care a pus-o la dispoziţie în mod gratuit şcolii, şi unde a funcţionat până în toamna anului 1938, când s-a terminat construirea noii şcoli primare, care este în stare bună de funcţionare şi acum, precum şi o magazie (lemnărie).

Progresele obţinute în şcoala din Traian, din acel timp, erau cunoscute în tot judeţul, primele locuri la examenele de absolvire ale cursului primar (7 clase) erau deţinute, în fiecare an, de absolvenţii din satul Traian. De altfel, pentru activitatea didactică părintele şi dascălul Valeriu Bărbosu a primit decoraţia „Răsplata Muncii”3.

Altă ctitorie a părintelui Bărbosu o reprezintă biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Construcţia începuse în 1931, pentru ca în 1933 să fie terminată. Târnosirea a fost săvârşită de către episcopul Andrei Crişanul, din încredinţarea vrednicului de pomenire ierarh Roman Ciorogariu4. 

Fiecare familie din Traian îşi formase o situaţie mulţumitoare. Va veni însă anul 1940 cu nefastul Dictat de la Viena din 30 august, căruia i-a urmat ocuparea satului, alături de nordul Ardealului, de către regimul horthyst, care a adus multă nenorocire şi în tânăra localitate.

Din cauza acţiunilor teroriste ale noilor stăpâni horthyşti, familia protopopului Valeriu Bărbosu - conducătorul cultural şi spiritual al satului din acest colţ de ţară, după ce fuseseră bătuţi la sânge doi dintre fiii săi, a plecat în refugiu în oct. 1940 la Arad. Înainte de a pleca în refugiu părintele Valeriu Bărbosu a realizat o fotografie în faţa bisericii cu toţi locuitorii din satul Traian5. Fotografia document, pe care o anexăm materialului nostru, a fost realizată în 30 octombrie 1940, în faţa Sfantului lăcaş din Traian.

Au urmat vremuri de groază. Huligani unguri din localităţile Vetiş şi Doba, în fiecare noapte se deplasau în satul Traian. Toate geamurile de la case, de la Biserică şi Şcoală au fost sparte cu pietre, au fost devastate toate gospodăriile, au fost furate animale, păsări, cereale şi furaje. Cei care erau prinşi pe uliţe sau pe câmp au fost bătuţi până la pierderea cunoştinţei.

În iarna anului 1941 familia părintelui Bărbosu a fost urmată de toate familiile satului, românii nemaiputând răbda asupririle ocupanţilor horthyşti şi multele nedreptăţi ce li s-au făcut. S-au îmbarcat în vagoane de vite în Gara Ghilvaci. Nu au avut voie să ia cu ei decât o brumă de alimente şi ceva apă de băut.

Prin grija familiei V. Bărbosu, toate familiile din sat au fost plasate în jud. Arad. Majoritatea sătenilor au fost plasaţi de statul român pe moşia expropriată în apropierea orăşelului Ineu, unde au stat până la terminarea războiului, iar în primăvara anului 1945 s-au reîntors în sat. Multe familii şi-au găsit gospodăriile distruse de foştii cotropitori horthyşti.

Statura morală a preotului-dascăl Valeriu Bărbosu este dovedită şi de faptul că Prea Cucernicia Sa a fost naş pentru toţi copiii născuţi în Traian de la înfiinţarea satului până la refugiul din 1940, dar şi după revenirea de după război. Din familia Bărbosu mai este în viaţă astăzi numai fiica părintelui, Rodica, căreia şi azi toţi locuitorii din Traian îi spun „Naşa”.

Cuvintele rostite - aşezate apoi şi pe hârtie - cu ocazia, tristă, a predării averii bisericeşti în toamna anului 1940, sunt un rezumat al timpului petrecut în Traian de la înfiinţare până la acel moment trist. Parohul rememora în faţa epitropilor bucuriile şi realizările, amintind însă truda şi suferinţa care au putut face să rodească munca românilor colonişti.

În ianuarie 1941, declarând pagubele suferite în teritoriul cedat, pr. Valeriu Bărbosu mărturiseşte ca motiv al trecerii sale în hotarul rămas României, faptul că Horaţiu şi Eugen, doi dintre băieţii săi, au fost bătuţi, zăcând apoi două săptămâni la pat, el însuşi fiind urmărit de un detectiv şi bătut de mai multe ori.

Pentru fiorul de autenticitate şi mai ales pentru ineditul lui, autorii prezentului material, vor reda în extenso un document din arhiva Asociaţiei Judeţene Satu Mare a Românilor Refugiaţi, Expulzaţi, Deportaţi şi Strămutaţi în urma Diktatului de la Viena din 30 August 1940.

 

Proces verbal

„Dresat azi la 20 Octombrie 1940 în şedinţa extraordinară a Epitropiei şi Consiliului parohial din parohia Principele Mihai, Protopopiatul Satu Mare, Eparhia Maramureşului, Prea Cucernicia Sa Pr. Valeriu Bărbosu paroh local, care s-a ţinut la biserică fiind prezenţi subsemnaţii.

Preşedintele deschide şedinţa, comunică că în urma unor motive neprevăzute cu regret a luat hotărârea de a părăsi această parohie şi de aceea a invitat epitropia şi Consiliul parohial ca să facă predarea averii bisericeşti ce s-a câştigat sub păstorirea P.C. Sale în bună conţălegere cu enoriaşii. Cu această ocazie rosteşte cuvântarea următoare.

 

„On. Epitropie şi Consiliu Parohial,

Cu cutremurare număr anii lucrării mele de luminător şi povăţuitor al Dv. Tuturor ca preot şi învăţător şi acum, când am împlinit 14 ani de activitate duhovnicească în această parohie înfiinţată în toamna anului 1926 frâng inima mea şi zic: „Doamne numărat-am zilele muncii mele, trecut-am anii activităţii mele, remunează cu puterea ta munca mea, ca să nu-mi poată zice nimeni, ceea ce profetul zicea iudeilor: Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Ps. 77, v. 37).

În acest timp am îndurat multe lipsuri, necazuri şi greutăţi, greutăţile începutului dar pentru a le delătura pe aceste trebuie să răscolesc trecutul şi să amintesc, că împreună cu Dv. toţi am ostenit, am alergat, am jertfit şi am lucrat ca să ajungem de am ridicat Sf. Biserică ca loc de rugăciune procurându-i toate cele trebuincioase după cum se poate vedea din inventarul pe care vi-1 voi prezenta - şi înfrumuseţându-o de aşa ca pe toţi câţi au intrat cu smerenie în ea i-a făcut să se simtă încântaţi de aranjamentul ei. Alături de Biserică s-a construit sora ei, Şcoala, ca focar de lumină în nădejdea ca să se împărtăşească odraslele noastre de cultură naţională. Groaznicul război a schimbat stăpânirea. Să ne împăcăm cu soartea şi să vă supuneţi cârmuirii noi şi să executaţi toate ordinile ce se vor da. În acelaşi timp vă sfătuim pe toţi să ţineţi la învăţăturile bisericii noastre cu multă sfinţenie.

Cu durere în inimă şi cu ochii scăldaţi în lacrimi vă anunţ că eu şi cu familia în urma împrejurărilor actuale trebuie să vă părăsim şi să continuăm viaţa câtă ne va rândui-o Dumnezeu pe alte plaiuri. Gândul şi sufletul nostru va fi pururea la Dvs. şi la acest sătuţ, unde durerile dvs. au fost şi ale noastre, unde bucuriile ce le-aţi avut le-am împărtăşit şi noi. Cu drag ne vom aduce aminte de zilele bune conlucrate în buna înţelegere, în acest timp aţi apucat să ne cunoaşteţi şi să ştiţi că am avut un suflet bun, nu am ţinut duşmănie şi după puterile ce am avut şi ne-a ajutat Dumnezeu, am lucrat cu întreaga familie pentru binele obştesc şi v-am apărat de necazuri. Totuşi ca oricare conducător poate din nebăgare de seamă, dar nu din rea voinţă v-am supărat pe unii printre dvs., de aceea vă rog să ne iertaţi, să ştergeţi din sufletul dv. toată ura şi duşmănia şi în locul lor să faceţi loc: credinţei, iubirei şi nădejdei care ne asigură că pentru munca şi osteneala noastră Dumnezeu ne va încununa pe toţi cu bogate răsplătiri pământeşti şi cereşti.

Plecând noi de aici va veni în locul nostru un alt preot şi alt învăţător. Dacă veţi vedea că sunt suflete bune şi nobile şi sunt cu tragere de inimă către dumneavoastră ascultaţi iar de veţi vedea că sunt străini faţă de dv. rugaţi-i cu blândeţe să vă apere interesele, să vă conducă cu înţelepciune.

Din pragul despărţirii vă doresc din inimă cea mai deplină fericire şi linişte sufletească zicându-vă tuturor: Ascultaţi de Dumnezeu şi poruncile Lui ca bine să vă fie. Fiţi ca fraţii ajutaţi-vă, nu fiţi trădători, urmaţi poveţile câte vi le-am propovăduit din faţa Sfântului Altar şi cu alte ocazii.

Iubirea mea pentru dv. iubiţilor nu va înceta până la moartea, ca să pot zice către Dumnezeu la Judecată: ,,Doamne Dumnezeule pe care i-ai dat mie i-am învăţat să păzească poruncile Tale.”

După aceasta Prea Cucernicul Părinte V. Bărbosu purcede la predarea averii bisericeşti cuprinsă în inventar, capitol de capitol.

Părintele Valeriu Bărbosu îşi doarme somnul de veci în ţintirimul Bisercii din Traian.

Prof. Dr. Ioan Corneanu

Drd. Viorel Câmpean

 

Bibliografie:

1 Mircea Leon Bărbosu, Satul Traian - scurt istoric, manuscris, 1977, p. 1.

2 Ibidem, p. 2.

3 Ibidem, p. 2-3.

4 Oficiul Parohial Ortodox Român Principele Mihai, Invitare, 12 oct. 1933.

5 Arhiva Asociaţiei Judeţene Satu Mare a Românilor Refugiaţi, Expulzaţi, Deportaţi şi Strămutaţi în urma Diktatului de la Viena din 30 August 1940.