
|
Grigore
Gafencu a plecat la Moscova în calitate de "om providenţial"
pentru diplomaţia românească, şi de reprezentant al
ultimului guvern "civil" din istoria României interbelice,
guvernul "Ion Gigurtu" (9 iulie - 4 septembrie 1940) în care
fusese inclus, la presiunea Germaniei, şi Horia Sima şeful Mişcării
Legionare de expresie extremist-naţionalistă.
Situaţia
României era fără ieşire: planul Ribbentrop-Molotov
privind împărţirea Europei între Germania şi URSS se afla
în plină derulare, iar democraţiile occidentale, inclusiv aliaţii
tradiţionali ai românilor capotaseră. După ocuparea
Poloniei de către trupele germano-sovietice (1-16 septembrie 1939)
şi declanşarea războiului mondial, urmase ocuparea părţii
estice a Finlandei de către Rusia (12 aprilie 1940), integrarea
Ţărilor Baltice, ca republici sovietice, în URSS (3-6 august
1940), ocuparea Danemarcei şi Norvegiei (9 aprilie 1940), a Olandei,
Belgiei şi Luxemburgului (8-10 mai 1940) de către Germania, înfrângerea
corpului expediţionar enghez la Dunkerque (29 mai-4 iunie 1940),
ocuparea Parisului (14 iunie) şi scoaterea din luptă a Franţei
care a cerut armistiţiu la 16 iunie. |
Încheierea
acestuia cu Germania la 22 iunie şi cu Italia (care intrase în război
la 10 iunie), două zile mai târziu, i-a permis lui Hitler declanşarea,
chiar în ziua în care Gafencu pleca la Moscova, a "Bătăliei
Angliei" (18 august-5octombrie 1940) o agresiune dură, fără
precedent, în preliminariile operaţiunii "Leul de Mare", vizând
ocuparea Marii Britanii. La rândul lor, trupele italiene declanşează
ofensiva în Africa de Nord (1 iulie), dezvoltând-o, de la 14 septembrie, în
Libia, prin ocuparea zonei strategice Sidi Barani (18 septembrie).
Izolată,
România se afla în continuare, după ocuparea teritoriile sale răsăritene
şi din nord-est, de către sovietici, sub incidenţa protocolului
adiţional la Pactul Ribbentrov-Molotov, fiind supusă presiunilor
exercitate de statele revizioniste - Bulgaria şi Ungaria. Dacă
Bulgaria se afla în siajul Moscovei care impusese în Pactul cu Germania
problema satisfacerii pretenţiilor sale teritoriale, Ungaria fascistă
se afla în tabăra Axei, Hitler cerând o amplă anchetă pe teren
în privinţa revendicărilor sale teritoriale, din punctul de vedere al
intereselor germane. Derulată în vara lui 1940, aceasta, s-a concretizat
în raportul sinteză al ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm
Fabrizius, transmis prin telegrama secretă nr. 1326 de la 1 august 1940,
care preciza:
"1.
Istoric. Transilvania (provincia revendicată de Ungaria -- n.n.) a fost, de
la colonizarea germană, cu 800 de ani în urmă, independentă din
punct de vedere statal, sub supremaţie schimbătoare... Abia în 1868
sub presiunea constrângerii (Habsburgilor - n.n.) Transilvania a fost încorporată
monarhiei statului maghiar şi maghiarizată sistematic.
Deci Ungaria a stăpânit Transilvania în mod trecător, timp de
50 de ani.
2.
Etnic. Revendicarea maximală maghiară cunoscută până acum
se întinde supra Satului Mare si a celei mai mari părţi a
Transilvaniei, cu 54.600 km ... După raportul populaţiei (3/5 români
faţă de 2/5 unguri, secui maghiarizaţi si alţii -n.n.) li
s-ar cuveni ungurilor abia 2/5 din spaţiul pretins. Banatul propriu-zis în
măsura în care a revenit României în 1919 nu este revendicat de unguri,
fiindcă are un procent mic de tot de unguri...
3.
Economic. Transilvania formează din timpuri străvechi un spaţiu
economic... care, în cazul satisfacerii pretenţiilor maximale maghiare ar
fi tăiat. În special ar fi separate una de alta regiunea industrială
de cea agrară si acestea ar pierde reciproc teritoriile de desfacere.
4.
Biologic. Poporul român este tânăr din punct de vedere biologic şi
în creştere. Ţărănimea este sănătoasă si
bogată în copii. Poporul maghiar stagnează de secole. Statul maghiar
se menţine biologic numai prin abordarea permanentă si maghiarizarea a
tot felul de naţiuni străine.
5.
Din punctul de vedere al germanilor etnici, îndeplinirea revendicărilor
maximale maghiare ar rupe grupul etnic din Transilvania şi i-ar tăia
pe germanii de la nord de Valea Târnavei, în număr de 61.000, de ceilalţi
192.000. Prin aceasta, ambele părţi ar fi sensibil slăbite faţă
de poporul statului respectiv, în nord ar fi pradă maghiarizării, iar
în sud ar fi sugrumaţi din punct de vedere economic. Germanii din Satu
Mare ar trebui colonizaţi în altă parte, în măsura în care, de
la dominaţia românească încoace, au putut fi demaghiarizaţi cca
3000 de capete!."
În
baza anchetei la faţa locului, Adolf Hitler a fost în măsură să-i
răspundă, la 28 august, lui Galeazzo Ciano care intervenea în
favoarea Ungariei, că "soluţionarea problemei este deosebit de
complicată, datorită faptului că, unei revendicări
teritoriale care se bucură de extrem de multă popularitate în sânul
naţiunii ungare i se opune o realitate etnografică cu siguranţă
incontestabilă". Cu toată această convingere, 2 zile mai târziu
(30 august 1940) se producea "cel de-al doilea arbitraj de la Viena",
un diktat prin care i s-a impus României cedarea către Ungaria a 43.492
km2 din teritoriul său, cu 2,6 milioane locuitori, în majoritate (peste
1,9 milioane) români. Ce se întâmplase? în condiţiile în care nimeni
nu cunoştea existenta protocolului adiţional la Pactul
Ribbentrop-Molotov, Grigore Gafencu făcând dovada unui extraordinar
profesionalism în încercarea de a descoperi, dincolo de amabilitatea prefăcută
şi făţărnicia liderilor sovietici adevăratele lor intenţii
faţă de România, ambasada Italiei la Moscova a aflat un fapt
incredibil pe care l-a comunicat telegrafic lui Ciano. Acesta nu a avertizat
guvernul român, ci urcându-se în avion s-a deplasat personal în Germania
pentru a i-l aduce la cunoştiinţă lui Hitler. O delegaţie
secretă a ministrului de externe ungar, Istvan Bethlen, încheiase la
Moscova, în dauna intereselor germano-italiene, un tratat cu sovieticii. Pactul
Bethlen-Molotov, prevedea graniţă comună pe Carpaţii
Orientali, prin împărţirea României între Ungaria-URSS şi
Bulgaria, fapt care aducea trupele sovietice prin intermediul aliatului ungar,
în Europa Centrală, la graniţa cu Germania, desfiinţând
echilibrul geo-strategic şi periclitând "Noua Ordine" instaurată
de germani pe continent. Pentru a păstra toate cele trei ţări
vizate în sfera sa de influenţă, Hitler a intervenit cu promptitudine
aşadar, în favoarea satisfacerii parţiale a cererilor Ungariei şi,
o săptămână mai târziu, în favoarea satisfacerii parţiale
a pretenţiilor Bulgariei: prin tratatul de la Craiova, din septembrie 1940,
România cedă acesteia sudul provinciei româneşti revendicate
(Dobrogea), numit "Cadrilater", cu două judeţe (Durostor
şi Caliacra), însumând 7.412 km2 şi 410.000 locuitori. Evident că
Hitler promitea Ungariei şi Bulgariei satisfacerea integrală a pretenţiilor
lor, dacă acestea vor susţine interesele Germaniei iar României
revenirea asupra măsurilor luate, în aceleaşi condiţii.
Pentru
a preveni pe viitor orice surpriză care să pericliteze "Noua
Ordine" germană, Hitler şi-a convocat aliaţii la Berlin, la
27 septembrie 1940, Germania, Italia şi Japonia semnând Pactul tripartit
care "reglementa spaţiul vital" al fiecăruia. La acesta
aveau să adere de nevoie, Franţa regimului de la Vichy (24 octombrie),
Ungaria (20 noiembrie), România (23 noiembrie), Slovacia (24 noiembrie) şi
ceva mai târziu, Bulgaria (1 martie 1941).
Pierderea
a 101.404 km2 din teritoriul naţional cu o populaţie de 6.710.000
locuitori, declanşarea, în regiunile cedate
URS
S şi Ungariei a
holocaustului şi genocidului împotriva românilor, evreilor, ţiganilor,
sârbilor etc, peste 500.000 de români şi evrei fiind masacraţi,
deportaţi ori alungaţi de către forţele ungare de ocupaţie
şi alte sute de mii ucişi (doar în masacrul de la Fântâna Albă.
Alţii au pierit în toamna lui 1940, 15.000 de ţărani români)
ori deportaţi de sovietici. Incapacitatea de a salva România, au dus la prăbuşirea
dictaturii regale. Intuind exact gravitatea situaţiei, la 4 septembrie 1940
Carol al II-lea a demis guvernul Gigurtu, a încredinţat, fără să
abdice oficial, însemnele autorităţii regale fiului său Mihai
(1940-1947) şi întreaga putere în stat generalului Ion Antonescu.
Constituţia a fost abrogată (15 septembrie), Antonescu devenind conducător
cu puteri depline, în chiar ziua în care, salutând schimbarea de la Bucureşti,
Guvernul Marii Britanii, prin Winston Churchill şi lordul Halifax au dat
declaraţia expresă de nerecunoaştere a arbitrajului
germano-italian de la Viena. A doua zi (6 septembrie) Carol al II-lea a părăsit
ţara, plecând într-un exil autoimpus. El îi lăsa însă noului
conducător o moştenire periculoasă - asocierea la actul de
guvernare a legionarilor lui Horia Sima. Aceştia după model german,
şi-au inaugurat, în condiţiile pătrunderii trupelor naziste în
România (12 octombrie) şi ale ocupării principalelor zone strategice,
participarea la guvernare, în noul context, prin arestarea personalităţilor
politice democrate şi asasinarea lor (67 de persoane) la închisoarea
Jilava (26-27 noiembrie), urmate de torturarea şi uciderea marelui savant
român Nicolae Iorga în noaptea de 27/28 noiembrie.
Acestea
au fost împrejurările în care s-au derulat instalarea şi primele
luni ale activităţii lui Grigore Gafencu la Moscova în calitate de
"trimis extraordinar si ministru plenipotenţiar". Oficial
misiunea sa consta în normalizarea relaţiilor româno-ruse, obţinerea
retragerii trupelor sovietice din ţinutul Herţa care nu fusese
revendicat prin ultimatum-urile din 26 şi 27 iunie 1940 şi sprijinirea
activităţii Comisiei mixte româno-sovietice instituită la 29
iunie şi activând până la 24 octombrie 1940, pentru lichidarea
chestiunilor ivite între România şi URSS ca urmare a anexării de către
sovietici a "Basarabiei" şi nordului "Bucovinei". În
mod concret era vorba despre stabilirea noii linii de frontieră, intervenţia
în favoarea refugiaţilor români care doreau să se repatrieze şi
a populaţiei româneşti din teritoriile cedate supusă etnocidului,
de reluarea legăturilor economice etc. În fapt, principalul obiectiv îl
constituia pentru ultimul diplomat român la Moscova, înţelegerea jocului
politic al sovieticilor, a locului rezervat României în viitor, în planurile
lor expansioniste şi natura reală a relaţiilor lor cu Germania.
Intuind
rolul real şi nefast al sovieticilor în drama României din vara anului
1940, Gafencu a plecat la post, cu dorinţa limpede exprimată
ministrului Afacerilor Străine, Mihail Manolescu, şeful său, ca să
fie "ţinut la curent cât mai des cu întâmplările mai însemnate
din ţară si cu mersul negocierilor cu statele vecine " (Ungaria
şi Bulgaria) pentru ca, având imaginea de ansamblu, să poată
sesiza la Moscova orice nuanţă susceptibilă de a pune guvernul
român în gardă.
2.
Primele contacte, primele observaţii, prima analiză obiectivă a
implicării URSS în drama umanităţii
Obţinând
agrementul guvernului sovietic în numai 24 de ore, Gafencu a fost în măsură,
în numai o săptămână, 10-17 august 1940, să ia "legaţia
în primire" şi să poarte discuţii cu principalii actori ai
diplomaţiei staliniste: Viaceslav Molotov, adjuncţii săi la
Externe, Solomon Abramovici Lozovschi şi Vladimir Georgevici Deleanozov,
specialişti pe probleme româneşti şi cu cel care, teoretic era
şef al statului ca Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al
URSS, Mihail Ivanovici Kalinin.
Primirile
au fost suspect de cordiale, liderii sovietici ţinând să precizeze că
"acum" adică după răpirea teritoriilor româneşti
de răsărit şi nord-est, nimic nu mai stătea în calea
stabilirii de către ruşi a unor "raporturi normale şi de bună
vecinătate" cu România. Cunoscându-l, aceştia au ţinut să
sublinieze că, factori importanţi în Răsăritul, respectiv
sud-estul Europei şi URSS şi România "urmăresc înainte de
toate pacea", putând coopera în acest sens. Mai mult, s-au arătat
cooperanţi în acceptarea solicitării numirii unui ataşat militar
român la Moscova, în stabilirea, în urgenţă a Comisiei mixte care să
traseze noua frontieră, pentru a curma incidentele care aveau loc permanent
între trupele române şi ruse aflate încă faţă în faţă
şi "într-un spirit de omenie în chestiunile de repatriere a
oamenilor şi de restituire a bunurilor" şi cele ce ţineau de
necesitatea "de a alina suferinţele populaţiei, de o parte şi
de alta a Prutului", râul a devenit noua frontieră răsăriteană
a României. Dacă presa sovietică, evident aservită politicii, păstra
"cea mai desăvârşită obiectivitate faţă de
revendicările maghiare", factorii politici de decizie însă,
constata Gafencu, în telegrama nr.1953 din 15 august, acceptau considerentele
sale politice "fără a rosti nici o frază cu privire la
Bulgaria şi nici la Ungaria.
Tactica
pe care strălucitul diplomat român a adoptat-o în relaţiile cu
liderii sovietici a fost aceea utilizată la primul contact cu Molotov,
explicată în telegrama nr. 1943 din 13 august 1940 şi pe care avea să
o păstreze constant: "Am ţinut să stabilesc de la început o
atmosferă de cordialitate în raporturile noastre, ferindu-mă a intra
în amănuntele problemelor pe care le voi avea de lămurit cât de curând.
M-am mărginit doar a arăta că normalizarea raporturilor noastre
pe teme de reciprocitate şi de bună vecinătate cere dezlegarea
mai multor chestiuni însemnate, rămase între noi în urma întâmplărilor
recente. Am amintit cu acest prilej de problema repatrierilor, despre
chestiunile financiare şi economice, despre restituirea bunurilor de stat,
lăsând să se înţeleagă că mai sunt şi "alte
chestiuni" pe a căror dezlegare definitivă punem un preţ
deosebit. Am "efleurat", astfel, fără a le zgâria, toate
problemele care ne interesează, astfel că ne-am putut despărţi
după o convorbire de trei sferturi de ceas, în termenii cei mai
curtenitori"
Această
tactică i-a permis să pătrundă în mentalul liderilor
sovietici, să descifreze resorturile intime ale mecanismelor aparatului de
stat şi ale psihologiei colective, astfel încât, în numai 9 zile de la
instalarea sa, a fost în măsură să trimită la Bucureşti
o analiză uluitoare prin obiectivitatea şi puterea ei de previziune
asupra rolului
URS
S în conflictul mondial în
derulare, prin raportul "strict confidenţial" nr. 1980 din 9
august 1940. Declarând că nici "asigurările" , nici "bunaprimire
ce mi-a fost făcută nu trebuie să ne înşele asupra stării
de spirit care domină azi viaţa şi activitatea politică a
Uniunii Sovietice". Gafencu afirma: Imperiul sovietic e în creştere.
Mişcarea a fost declanşată de războiul european. Ea nu e încă
îngrădită şi va ţine cât va dăinui războiul,
poate chiar mai mult. Prin ocuparea Poloniei de est, sovietele au descoperit
propria lor putere de expansiune. S-a ridicat astfel, în afară şi înăuntru,
atât prestigiul lor de "mare putere", cât şi prestigiul lor de
revoluţionar. Cuceririle, pe care le-au făcut cu preţul unor
sacrificii mărunte, au trezit vechile tradiţii de expansiune
imperialistă, veşnic în căutarea unor hotare europene mai
potrivite, au măgulit vanitatea lor deosebit de simţitoare de stat
proletar, şi au pus în circulaţie bunuri străine, pe care o piaţă
de mult secătuită le-a înghiţit cu nesaţ în câteva zile.
"Pofta vine mâncând". Plăcerea de a se întinde a ajuns să
fie o nevoie. Prozelitismul revoluţionar, propaganda internă, ambiţiile
externe, insuficienţele regimului economic şi lipsurile pieţei
cer deopotrivă noi prefaceri şi cuceriri, şi asta cu atât mai
mult cu cât, mulţumită unor împrejurări excepţionale, pe când
Germania "prietenă" luptă din greu şi cucereşte în
mod provizoriu Uniunea Sovietică se extinde în pace şi îşi însuşeşte
provincii, ţinuturi, ţări întregi, pe temeiul (Hitler a spus-o răspicat
în cel din urmă discurs al său) unor înţelegeri
"definitive". De aceea au căzut, rând pe rând Finlanda de
Sud-Est, Statele Baltice, Basarabia si Bucovina. "Întinderea" nu este
oprită.
Sesizând
că tot ceea ce se construieşte în URSS, de la bulevarde, la clădiri,
uzine şi oraşe, este "uriaş", monumentalul trădând
vocaţia imperială, Gafencu răspundea cu acelaşi prilej analiştilor
politici care, invocând "lipsurile" populaţiei, birocraţia
paralizantă, dezordinile din servicii şi slaba pregătire a
Armatei Roşii, nu tratau URSS ca pe o primejdie serioasă, că se
înşeală cumplit. Cu cât mizeria era mai multă, cu atât ambiţiile
erau mai mari. "Cu cât se poate înălţa mai din greu, cu atât
creşte, pare-se, pofta de a se întinde. Plafonul e jos, orizontul pare neîngrădit.
Iată de ce URSS, în ciuda atâtor cusururi şi lipsuri legate de străvechiul
temperament slav, ca si de distrugerile morale şi materiale ale revoluţiei
e totuşi, în împrejurările de azi, ce-i sunt atât de prielnice, O
PRIMEJDIE AMENINŢĂTOARE ÎN ORICE CLIPĂ, PENTRU TOATE STATELE
VECINE. Moralul, întrucât se poate vorbi despre aceasta în URSS e ridicat,
conştiinţa de mare putere e trezită. Simţământul
patriotic atât de trebuincios în lupte cu caracter defensiv se deşteaptă
şi se împerechează cu trufia revoluţionară, care amorţise
în anii din urmă, dar căreia succesele recente îi dau un nou si
ameninţător avânt ofensiv. Statul sovietic are azi, nu mă sfiesc
s-o spun, "vitalitate" şi "dinamism". El are voinţa
şi puterea de a creşte!"
Această
analiză, atât de reală şi de actuală, la valoarea căreia
nu s-a ridicat, spre dezastrul
Europei nici un analist occidental, făcea şi face din Gafencu una
dintre cele mai pătruzătoare minţi ale geo-politicii şi
geo-strategiei. Cu atât mai mult cu cât, lărgind planul, el făcea o
prognoză pe termen scurt şi lung extrem de pertinentă şi
poate de luat în seamă şi astăzi când, cu mici retuşuri
şi unele schimbări de distribuţie la nivel de actori, scenariul
înfruntării unei noi ordini propusă de Europa, de către Rusia,
pare să se repete. Paradoxal, sublinia diplomatul român "Sinteza
puterii ce se poate opune pe continent expansiunii sovietice e Germania".
Paradoxal pentru că "E o ironie a soartei că această putere,
care şi-a fixat drept cel dintâi şi cel mai însemnat ţel al
politicii ei externe lupta împotriva Kominternului, a deschis bolşevismului
porţile Europei, a dat Uniunii Sovietice conştiinţa maselor ei,
posibilităţi de expansiune şi a dezlănţuit
imperialismul pan-slavo-bolşevist! E preţul prin care Germania şi-a
asigurat victoriile ei apusene ".
"Superioritatea
vădită" a armatelor germane "asupra trupelor sovietice"
nu avea nici o relevanţă pentru Grigore Gafencu, el intuind mersul războiului
şi explicându-i sfârşitul inevitabil: "Atâta vreme cât războiul
bântuie în Apus, Germania nu-şi poate lua uşor riscul unui război
la Răsărit. Chiar după pace, o Germanie obosită, cu state duşmane
ocupate în Apus, nu se va măsura bucuros cu un imperiu neatins, unde te
lupţi cu distanţe fără sfârşit şi cu primejdioase
lozinci revoluţionare". Revenind la timpul prezent şi aruncându-se
într-o analiză care se apropia cu paşi siguri înţelegerea
temeiurilor şi prevederilor protocolului adiţional secret la Pactul
Ribbentrop-Molotov, la al cărui text omenirea a avut acces abia la începutul
anilor '90, raportul nota: Cu atât mai interesant e să ştim unde
poate fi azi limita răbdării germane, adică pe care linie
Germania e hotărâtă să oprească azi neîngrădită
poftă de înaintare a Sovietelor. Nu poate fi vorba, de altfel, decât de o
linie relativă care atârnă de intensitatea luptelor din Apus.
Germania nu ar vedea cu ochi buni ocuparea integrală a Finlandei. Azi încă,
o asemenea ocupare, dorită de Soviete, pare improbabilă. Mâine, dacă
războiul se înteţeşte în Anglia, porţile Finlandei se
deschid".
Analizând
situaţia României, raportul lui Gafencu nu numai că se apropia de
revelaţia existenţei unei înţelegeri secrete ruso-germane, ci
chiar şi de intuirea conţinutului acestuia. Protocolul prevedea ca, pe
lângă teritoriile revendicate de sovietici, aceştia să dispună
şi de Dobrogea, în favoarea aliatului bulgar iar Germania să dispună
de restul teritoriului său, în beneficiul propriu şi al satelitului
ungar. Ori Gafencu observa că, oficial "Convingerea germană că
ruşii nu vor trece Prutul dovedeşte că germanii au un interes mai
deosebit ca acest hotar să nu fie atins. Contele Schulenburg (omologul său
german la Moscova - n.n.) şi toţi membri mai de vază ai ambasadei
Germaniei de aici, m-au asigurat că URSS nu mai are gânduri ostile şi
ofensive faţă de România şi că înaintarea sovietică
spre sud trebuie socotită ca definitiv oprită. "Stalin, mi-a spus
ambasadorul Germaniei, e înţelept si foarte prudent. Nu va risca niciodată
să supere Reichul". De ce l-a supărat atunci - se întreba,
logic, diplomatul român - în chestiune Basarabiei si Bucovinei? Sau nu a fost
supărare în această privinţă?" Aluzia la existenţa
unei înţelegeri sovieto-germane, era mai mult decât transparenţă,
anunţând României, un viitor sumbru: "în măsura în care războiul
apusean va fi mai greu, valoarea asigurărilor germane va fi mai mică
şi dorinţa sovietelor de a mări "Republica Moldovenească"
până la Carpaţi si Dunăre, pentru a atinge "fraţii
bulgari" şi "verii sârbi" va creste". Evenimentele
postbelice, când locul Germaniei în relaţia Est-Vest, fusese luat deja de
SUA, aveau să-i dea dreptate.
În
acelaşi mod, analizând primul, importanţa petrolului în războiul
modern, Gafencu aborda România în relaţia cu Turcia şi statele din
Orientul Mijlociu, făcând o judecată de valoare şi emiţând
ipoteze cu reverberaţii până în ziua de astăzi: "Germania
pare să rezerve dinamismului bolşevic un câmp de activitate spre
Turcia (regiunea râvnită din Kaas) şi spre Iran. Punând în
primejdie petrolul din Mossul, Rusia nu s-ar atinge astfel decât de interesele
Angliei.Totul depinde însă, aici, de rezistenţa turcă şi de
eventuala rezistenţă engleză. Sovietele vor cuceriri "paşnic"
şi nu va înfrunta cu plăcere riscuri mai însemnate.
S-ar
părea deci că primejdia cea mai mare ameninţă deocamdată
Finlanda. E cu putinţă, apoi, o explicaţie cu Turcia şi
Iranul. Rândul nostru dacă vine, vine, numai după aceea".
În
această perspectivă sumbră pentru România, credincioase ideii
Uniunii Europene, indiferent de forma de realizare a acesteia, "Date fiind
împrejurările generale în care se desfăşoară fenomenul de
expansiune al Uniunii Sovietice, SIGURANŢA NOASTRĂ NU SE VA PUTEA
SPRIJINJI DECÂT PE O NOUĂ ORÂNDUIALĂ EUROPEANĂ, CÂND ACEASTĂ
ORÂNDUIALĂ VA FI STATORNICITĂ (subl. ns.). Până atunci trebuie
să câştigăm timp. Şi să fim gata de rezistenţă
oricând! Soluţiile pe care le propunea guvernului României erau: 1) un
"regim de continuitate, care să urmeze o politică de afirmare
şi de rezistenţă naţională rânduită şi cumpătată
" şi 2) "să avem grijă de Turcia şi să păstrăm
un contact strâns cu această putere, singura care în cazul unor grave
complicaţii apusene, poate avea interesul şi voinţa să ne
ajute... Iar mai presus de toate, să întărim în grabă şi
prin toate mijloacele puterea de rezistenţă militară şi
morală a armatei noastre".
Concluziv,
pentru a contracara optimismul falşilor profeţi, orbiţi de slăbiciunea
economică şi a coeziunii sociale sau etnice a URSS, Gafencu observa că
"Rămâne de cercetat legătura între stat şi popoarele
Uniunii, legătura între stat si mulţime... oricare ar fi însă
simţămintele sau lipsa de simţăminte a mulţimii, legătura
ei cu statul nu poate slăbi decât în caz de neizbândă. Succesul
politic consfinţeşte chiar legăturile cele mai nefireşti".
Ca
dovezi în sprijinul existenţei unei înţelegeri sovieto-germane el
aducea între altele poziţia diferită a presei sovietice faţă
de revendicările Bulgariei (pe care, prin protocolul adiţional le susţinea
URSS) şi ale Ungariei (care priveau oficial "aliatul" german pe
care a încercat să-l tragă pe sfoară prin pactul secret
Bethlen-Molotov): În ce priveşte negocierile noastre cu Bulgaria şi
cu Ungaria, presa sovietică a luat poziţie pentru Bulgaria, dar a păstrat
o deplină nepărtinire în chestiunea Transilvaniei. Nu e de mirare,
totuşi, date fiind tendinţele expansioniste sovietice şi, deci,
interesul de a păstra toate statele vecine, inclusiv România, sub o
presiune constantă, că avansurile de o stăruitoare curtenie ale
maghiarilor nu sunt respinse şi că îndeosebi negocierile economice
şi feroviare cu Ungaria se desfăşoară într-o atmosferă
prielnică ".
Evenimentele
aveau să-i confirme bănuielile. Aşa cum, în urma ultimatumului
din 26 iunie 1940, Fabrizius făcuse, în numele Germaniei, presiuni asupra
lui Carol al II-lea să cedeze cererilor URSS iar ruşii, la rândul
lor, cu ocazia diktatelor de la Viena (30 august) şi Craiova (7 septembrie)
lăsând curtenia la o parte, l-au adus pe sus pe reprezentantul român, în
miez de noapte şi sub pretextul unor incidente de frontieră de care
s-ar fi făcut vinovaţi militari români, l-au ameninţat, sugerându-i
că URSS nu va sprijini România şi în caz de rezistenţă
""chestiunea poate lua o întorsătură serioasă".
Situaţia s-a repetat la 12 septembrie 1940, când, după cedările
impuse către Ungaria şi Bulgaria, Germania şi Italia dăduseră
garanţii României în privinţa restului teritoriului său.
Dekanozov l-a adus pe sus, în toiul nopţii, pe Gafencu la sediul
ministerului sovietic de externe (Comisariatul Afacerilor Străine) acuzând
noi "provocări" şi proferând noi ameninţări. Răspunsul
lui Gafencu a dovedit de fiecare dată inteligenţa şi tactul unui
diplomat de excepţie: "Am ţinut să răspund cu
fermitate, fără nici o notă de provocare, sprijinind argumentarea
mea numai pe dovezile de bunăvoinţă atât de vădite pe care
le-am dat faţă de soviete, fără a face nici o aluzie la poziţia
noastră întărită - raporta el la Bucureşti - Cred că
această discreţie, conformă, de altfel, cu instrucţiunile
Domniei Voastre (ale lui Mihai Manoilescu, ministrul de externe - n.n.), este de
folos faţă de Soviete, ca si faţă de statele germane".
Nu i-a fost însă de folos lui însuşi deoarece, inteligenţa sa
ascuţită şi spiritul său de observaţie, apropiindu-l de
culisele politicii germano-sovietice, au provocat panică la Berlin şi
Roma, Ioachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano solicitând la Bucureşti
(29 august) retragerea sa de la post sub acuza "că face o politică
deosebită de aceea a guvernului si că a spus în anumite cercuri la
Moscova că politica României faţă de Axă este numai o
adaptare trecătoare la împrejurările date, că Anglia va fi
biruitoare şi că prin toată atitudinea sa a încurajat pe ruşi
să intre în România ".
Schimbările
de la Bucureşti, căderea guvernului, plecarea regelui Carol al II-lea
şi venirea la putere a lui Ion Antonescu l-au salvat însă pe ilustrul
diplomat, care a putut să-şi continue activitatea până la
intrarea României în război.
3.
Diplomaţie şi război
Consecinţă
directă a ocupării României de trupe germane, la 12 octombrie 1940,
constă în faptul că la 4 decembrie se încheia la Berlin un acord
economic româno-german care, prevăzând "colaborarea economică"
pe 10 ani, în feuda practic România la carul "noii ordini economice
europene " de expresie germană.
Petrolul
făcea din România o ţară de importanţă strategică
deosebită, în condiţiile extinderii operaţiunilor militare
şi pe alte continente, fapt ce anula teoria "blietz-krieg"-ului,
îndepărtând perspectivele unei păci rapide şi durabile.
La
12 octombrie 1940, prin bătălia navală din largul coastelor
Cretei se declanşa confruntarea anglo-italiană pentru stăpânirea
Mediteranei Orientale (Levant). În acest scop, Italia a invadat Grecia la 28
octombrie. În replică, britanicii au declanşat un puternic atac aero
asupra bazelor italiene de la Taranto (11 noiembrie) şi contraofensiva în
nordul Africii (9 decembrie). Pe fondul acesteia, flota italiană a fost
atacată în Strâmtoarea Messina (10 ianuarie 1941) iar forţele
terestre britanice au trecut la ofensivă în Africa de Est (15 ianuarie).
Pierderea de către armata italiană a Tobruk-ului (22 ianuarie) şi
Benghazi-ului (7 februarie) a determinat ca Germania să intervină în
sprijin, în Africa, prin celebrul "Africa Korps" pus sub comanda
"Vulpii deşertului", Erwin Rommel (26 februarie), în pofida
ofensivei declanşate de acesta în Libia (15 martie) însă, trupele
italiene au capitulat în Abisinia (18 mai), după ce flota care sprijinea
operaţiunile terestre fusese lovită de britanici în largul Capului
Matapan (28 martie). Pe frontul din Europa, în schimb, Axa a înregistrat
succese, după o rezistenţă de numai două săptămâni,
trupele germane, italiene şi ungare, scoţând din luptă
Iugoslavia (6-18 aprilie 1941) şi încorporând Slovenia Italiei (3 mai).
Apoi armata germană a pătruns, în sprijinul celei italiene, în
Grecia, pe care a ocupat-o în întregime în perioada 22 aprilie-2 mai, împărţind-o
în zone de ocupaţie (germană, italiană şi bulgară) la
31 mai.
În
faţa acestor evenimente, guvernul SUA a declarat starea de urgenţă
nelimitată (27 mai 1941), devenind vizibilă neutralitatea lor amiabilă
faţă de Marea Britanic, care se împotrivea singură, pe toate
fronturile, Axei. În secret, întrunindu-se la Washington, în perioada 27
ianuarie-29 martie 1941, reprezentanţii statelor majore american şi
britanic adoptaseră deja principiile fundamentale ale strategiei războiului
împotriva Germaniei şi aliaţilor săi ("Planul ABC 1")
SUA aşteptând doar pretextul intrării în luptă.
În
România, având promisiuni de sprijin din partea serviciilor speciale
germano-sovietice, Mişcarea legionară a declanşat, la 21 ianuarie
1941 rebeliunea pentru înlăturarea generalului Ion Antonescu şi
preluarea întregului control asupra puterii în stat. După numai 2 zile însă,
legionarii au fost învinşi de armată, refugiindu-se, marea
majoritate, în Germania şi URSS. La 28 ianuarie, generalul Ion Antonescu a
instaurat un regim de mână-forte, exclusiv militar, intrând în tratative
cu stăpânul temporar al Occidentului - Germania. Faptul a provocat ruperea
relaţiilor diplomatice ale Marii Britanii cu România (10 februarie 1941).
Sub dubla presiune sovieto-germană, a politicii de neutralitate, de
promovare a principiilor păcii şi statu-quo-ului teritorial, aceea
care constituise esenţa acţiunilor lui Grigore Gafencu, nu mai era
posibilă. Teoria "regimului de continuitate" s-a prăbuşit.
Invitat la 11-12 iunie la discuţii în Germania la München şi
Berchtesgarden, Ion Antonescu se va angaja să participe la războiul
pregătit de Hitler şi statul său major împotriva (URSS). Ideea
era populară în armata română ca şi în majoritatea straturilor
populaţiei, datorită rapturilor teritoriale de care se făcuseră
vinovaţi sovieticii la 26-28 iunie 1940. În plus, Fuhrerul promitea
reglementarea problemei Transilvaniei la sfârşitul războiului.
Pentru
a se justifica în faţa posterităţii, generalul Ion Antonescu a
organizat un pleibiscit (3-5 martie 1941) obţinând sufragiile naţiunii
pentru politica sa de înţelegere, de nevoie, în condiţiile păstrării
demnităţii naţionale în raporturile politico-militare şi
economice cu Germania şi de recuperare pe orice cale, inclusiv a "manu
militari" a teritoriilor răpite României în 1940.
În
toată această perioadă, Gafencu a continuat să îndeplinească
la Moscova, ritualul negocierilor pentru stabilirea unei frontiere cât mai
"dreaptă", pentru sprijinirea repatrierilor, lichidarea
incidentelor de frontieră, relansarea legăturilor economice,
acceptarea unui ataşat militar român etc., înregistrând atent orice
variabilă în atitudinea liderilor ruşi fată de beligeranţi
şi faţă de România şi încercând să rezolve problema
"Ţinutului Herţa", abuziv ocupat, în această cauză
"atât de dureroasă şi atât de dreaptă" era însă
convins încă de la începutul misiunii "din spusele domnului
Davidescu (Gheorghe, predecesorul său - n.n.), ca si din dosarele găsite
aici" că "ridicarea acestei probleme nu are sorţi de reuşită.
Mai mult, von der Schulenburg a ţinut să-mi declare - transmitea el la
24 august - că nu-si face nici o iluzie cu privire la dorinţa noastră
de a obţine o rectificare a frontierei nordice. Consilierul de ambasadă
m-a sfătuit chiar, probabil însărcinat de şeful său, să
nu mai ridice, această chestiune "pentru a nu mai tulbura
atmosfera" şi mi-a povestit că ambasada germană s-a străduit
zadarnic, luni de-a rândul, să obţină retragerea trupelor bolşevice
de pe un deal din Polonia pe care l-au ocupat depăşind linia de
demarcaţie". Într-adevăr, chestiunea a fost tranşată
la 11 septembrie 1940 de către Molotov. Deşi Gafencu a argumentat că
"porţiunea de teritoriu" în cauză care " nu are nici
un interes strategic sau geografic" ci "doar valoare simbolică"
pentru români, "nu a fost prevăzută în nota ultimativă",
"nu a făcut parte niciodată nici din Bucovina şi nici din
Basarabia.... şi nu a aparţinut niciodată nici unui stăpân
străin", justificând abuzul prin necesităţile armatei care
"cerea altă linie, mai corespunzătoare pentru interesele
ei", "Molotov mi-a opus un refuz blând, dar hotărât. Pentru a
nu lua act în mod hotărât de acest refuz - raporta Gafencu - i-am spus că
nădăjduiesc totuşi că se va mai gândi la cuvintele
mele".
În
ceea ce priveşte atitudinea URSS faţă de beligeranţi,
ambasadorul român îşi întărise convingerea că, la sfârşitul
anului 1940 această ţară se afla "într-o perioadă de
expansiune ce nu şi-a găsit încă limitele. Grija pe care o poartă
armatei şi industriei de înarmare spre care merg tot mai mult toate
resursele statului, comenzile făcute în străinătate (Germania,
Suedia, Ungaria) care urmăresc toate înzestrarea căilor ferate şi
a flotei, pasiunea cu care presa urmăreşte evenimentele şi
prefacerile din străinătate dovedesc însemnătatea tot mai mare
pe care Sovietele o dau factorului putere şi rolului internaţional
care revine neîngrăditei împărăţii sovietice... Deocamdată
prietenia cu Germania este sfântă şi nimeni nu se atinge pe faţă
de ea. Toţi "oficialii" au cele mai bune legături - în măsura
în care pot avea legături, cu reprezentanţii Reichului. Toată
presa omagiază colaborarea germano-sovietică. Această colaborare,
întemeiată pe teama de Germania, va ţine cât Germania va fi tare. Tăria
Germaniei poate fi înrâurită de timp, adică de durata războiului.
Şi e semnificativ că sovietele sunt legate de credinţa că războiul
va fi lung. Ziarele de aici dau astfel un înţeles deosebit şi o
deosebită însemnătate recentului acord anglo-american cu privire la
schimbul de teritorii şi de torpiloare. Un lung articol din "Pravda",
în termen cât mai "obiectiv", descrie în amănunt felul cum
cele două puteri anglo-saxone îşi organizează în comun apărarea
în Atlantic, în Pacific şi în Oceanul Indian şi încheie cu declaraţia
că acest acord confirmă în totul cuvintele tovarăşului
Molotov care a vestit că războiul se adânceşte şi se întinde
tot mai mult.
Uniunea
Sovietică se împacă astfel cu prezentul, îşi făureşte
cu grabă o uriaşă putere si, urmărind cu interes războiul
celorlalţi, îşi aşteaptă ceasul ei". Acordând însă
un interes prioritar chestiunii Dunării şi problemelor Sud-Estului
European unde "tendinţele se încrucişează, formulele se împletesc
şi "spaţiile vitale" se încalcă unul pe altul. În
această chestiune, eforturile Germaniei de a crea, cu ajutorul sateliţilor
săi o Comisie care să-i adjudece controlul fluviului, ruşii le
opuneau o poziţie constantă "nici o hotărâre fără
participarea sovietelor".
În
ceea ce priveşte Pactului tripartit, Grigore Gafencu, în baza informaţiilor
culese la Moscova de la ambasadorii statelor implicate, concluziona, la 2
octombrie 1940 că "Ne aflăm în faţa unuia si aceluiaşi
război care se întinde din Atlantic până în Pacific, de la Narvik până
la Singapore şi Hanoi" şi că, în ciuda lozincilor
propagandistice şi a declaraţiilor autoliniştitoare americane,
acesta "nu e îndreptat împotriva Uniunii Sovietice; deşi puterile
semnatare sunt aceleaşi care au încheiat acum câţiva ani pactul
anticomintern, ele nu urmăresc de data aceasta tendinţe ideologice sau
"filozofice", ci un scop politic bine definit şi acest scop nu e
ostil Uniunii Sovietice". Aceasta, deoarece, în viziunea diplomatului român
"Alianţa celor trei puteri tinere şi autoritare e incontestabil
un şah la Statele Unite. Rezistenţa opusă de Japonia activităţii
americane în Extremul Orient e veche. Nemulţumirea pricinuită în
ţările Axei de ajutorul dat de S. U. A. Angliei e cunoscută
şi firească. Avertismentul dat pe faţă Americii de cele trei
puteri aliate o aşează totuşi într-o situaţie nouă.
Dacă nu reacţionează, înseamnă că a dat îndărăt
şi prestigiul ei în continentele vecine e atins. Dacă la rândul ei,
caută să "limpezească situaţia", poate fi atrasă
mai repede decât ar fi voit în războiul mondial, având de luptat în
acelaşi timp în Extremul Orient şi în Europa ".
În
viziunea presei sovietice "Pactul însemnează o lărgire a războiului
.Se confirmă cuvintele d-lui Molotov - războiul imperialist se întinde
tot mai mult", cauza fiind, după "Pravda", o încercare de
"despărţire a zonelor de influenţă pe glob". Numai
că, Reuşita acestei încercări depinde de rezultatul final al războiului",
Moscova simţind că "mai are timp, în faţa ei". În
acest sens, călătoria lui Molotov la Berlin de la începutul lunii
noiembrie a fost interceptată de diplomatul român diferit de opiniile
politice generale, că ar fi fost o manifestare de îngrijorare a ruşilor:
"Este probabil că s-a oferit Uniunii Sovietice să se integreze în
sistemul de repartizare a zonelor de influienţă în lume, în august
de Pactul tripartit".
Întărirea
regimului antonescian şi a poziţiei României după instalarea pe
teritoriul său a trupelor germane a înăsprit însă situaţia
lui Grigore Gafencu la Moscova punând capăt interminabilelor discuţii
amiabile cu Molotov, discuţii care nu duceau la nimic. Tranşând în
stilul său, Antonescu a decis la 14 octombrie 1940, referitor la
incidentele de frontieră: "Se va comunica domnului Gafencu, următoarele:
1. Să mulţumească pentru dispoziţiile luate ( de ruşi
-- n.n. ) şi să dea asigurările cele mai formale că din
partea noastră nu va fi nici o provocare; 2. Să atragă însă
atenţia că forţele înaintate ruseşti au depăşit
în Nordul Moldovei, în general în judeţul Dorohoi "linia Molotov"
şi că rog să se ia dispoziţii până la delimitarea
definitivă a graniţei si fixarea ei în teren, ca să se dea
instrucţiuni comandanţilor locali să retragă pe linia
Molotov detaşamentele care se găsesc astăzi la sud de ea".
În aceeaşi notă dură, Gafencu a fost obligat să înmâneze
prima sa notă de protest, în numele Guvernului român, la 13 noiembrie
1940 "referitor la ocuparea abuzivă de către sovietici a unor
ostroave de pe braţul Chilia, înainte ca frontiera să fi fost fixată".
Apoi, pentru ca Moscova să înţeleagă că noul regim merge pe
linia demnităţii naţionale şi că vremea dictatelor ruseşti
a trecut, la începutul lunii decembrie Antonescu îi transmitea ambasadorului său
să declare bunăvoinţa România faţă de normalizarea
raporturilor cu URSS dar şi hotărârea ei de a cere "un bun
tratament pentru populaţia românească din Basarabia şi Bucovina,
care nu va face nici un act de ostilitate în contra regimului. Cerem să
admită dreptul de opţiune al populaţiei româneşti din
Basarabia şi Bucovina şi cerem să se dea putinţă românilor
din vechiul regat, cuprinşi în teritoriile cedate să se poată reîntoarce".
Cererea
Conducătorului român venea în contextul desfăşurării la
Bucureşti (24 octombrie - 20 decembrie 1940) a lucrărilor Conferinţei
privind reglementarea navigaţiei pe Dunăre şi lichidarea Comisiei
Europene a Dunării. Respingând ideea unei administraţii mixte româno-sovietice
a Dunării maritime, România a obţinut dreptul de control al navigaţiei
în sectorul Brăila-Sulina (20 decembrie). Era rândul liderilor sovietici
să fie reduşi la defensivă, Molotov lamentându-se, conform
telegramei lui Gafencu din 1 ianuarie 1941: "Suntem miraţi de
atitudinea României care nu înţelege că Rusia este din nou un stat
dunărean. Suntem şi mai miraţi de sprijinul pe care Germania si
Italia îl dau rezistenţei românilor". La aceasta s-a adăugat
"incidentul Kolos" - arestarea de către Siguranţa română,
la 10 decembrie 1940 a "grădinarului" legaţiei URSS la
Bucureşti, Pavel Ivanovici Kolos, sub acuzaţia de spionaj. Ulterior
acesta şi-a recunoscut apartenenţa la NKVD, fapt ce a provocat
tensionarea relaţiilor româno-ruse: "manifestaţiile de prietenie
subliniate prin invitaţii la teatru şi la mese cu icre moi au încetat.
Tonul oficial s-a înăsprit", îi transmitea de la Moscova, la 11
ianuarie 1941, direct generalului Ion Antonescu, Grigore Gafencu. Recent numit
prim-locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS,
Andrei Ianuarievici Vîsinschi s-a plâns de "atmosfera atât de ostilă
Sovietelor, pe care toţi reprezentanţii sovietici o constată în
România".
Răbufnirile
ruşilor aveau drept cauză, în opinia diplomatului român, îndepărtarea
lor din nou de "ţelul de a face din Marea Neagră o mare rusească,
închisă prin stăpânirea Gurilor Dunării si a Strâmtorilor".
În
aceste condiţii când Antonescu, ieşit întărit din confruntarea
cu legionarii, manifestă o atitudine mai intransigentă, dovadă
arestarea a încă doi agenţi ruşi la 18 februarie, iar Germania
şi Italia, în pofida demersurilor sovietice, păreau hotărâte să
respecte garanţiile privind frontierele acordate României, politica URSS
faţă de vecinul până atunci tratat cu superioritate, a suferit
unele modificări. La 26 februarie 1941 s-au semnat la Moscova, de către
Grigore Gafencu şi Petre Nemoianu pentru partea română, comisarul
poporului pentru comerţ exterior Anastas Ivanovici Mikoian şi
adjunctul său Lebedev, de partea sovietică, acordurile economice
dintre România şi URSS. Nu atât prevederile lor, cât "bunăvoinţa
ce ni s-a arătat în timpul negocierilor şi prietenia pe care a ţinut
să o manifeste faţă de noi domnul Mikoian si toţi
colaboratorii săi au - considera Gafencu în raportul din 28 februarie 1941
către Bucureşti - în împrejurările actuale, un înţeles
deosebit". Mikoian a ţinut să dea asigurări "că
guvernul sovietic nu doreşte de acum înainte decât să aibă cele
mai bune raporturi cu România, întărind şi dezvoltând legăturile
economice pe care le-am încheiat acum. Rusia, mi-a spus domnul Mikoian care nu
se sfieşte să invoce tradiţiile istorice, a luptat odată
pentru independenţa României şi ţine la această independenţă".
Schimbarea
de atitudine a URSS se datora şi faptului că trupelel germane pătrunseseră
în Peninsula Balcanică, ocupând-o până "la hotarele Turciei
şi la hotarele greceşti, fără ca Rusia să fi luat o
atiutudine sau să fi cerut şi obţinut vreo lămurire substanţială
din partea prietenei ei Germania cu privire la soarta şi viitorul
Balcanilor", transmitea Gafencu la 12 martie. Practic, Ruşii se vedeau
îndepărtaţi de obsesia lor, Strâmtorile, de data aceasta de
Germania, fapt ce contravenea înţelegerii secrete din 23 august 1939.
Molotov l-a convocat de trei ori pe ambasadorul german Schulemburg, dar nici
acesta, nici ambasadorul italian Rosso nu considerau că relaţiile URSS
cu Axa s-au răcit. "Ambasadele anglo-saxone" vorbeau în schimb
de o adevărată "ruptură care se poate adânci". Pe străzi
însă, rusii îşi exprimau "pe faţă indignarea că
Germania îndrăzneşte să coboare printr-o ţară slavă
spre Strâmtori... în sfârşit se înmulţesc vocile care, ca aceea a
lui Manuilski (Dimitri Zaharovici - n.n.), vicepreşedintele Cominternului,
vestesc fatala ciocnire între Germania şi Uniune, într-un viitor mai mult
sau mai puţin apropiat ".
În
privinţa României, Gafencu semnala că "la Moscova se ştie
şi se vorbeşte că aşa cum suntem astăzi pivotul marşului
german spre sud, am putea fi mâine pivotul unuoi marş spre est" fapt
ce "îngrădeşte mult putinţa de a îmbunătăţi,
pe cale diplomatică raporturile româno-sovietice".
Interesant
este faptul că, pe acest raport, Ion Antonescu a pus, la 13 martie, următoarea
rezoluţie: "1. Indiferent de unele impresii care pot să nu fie
juste, raportul este interesant; 2. Este singurul diplomat care întocmeşte
rapoarte studiate, bine prezentate şi interesante. Este ceea ce as dori să
facă toţi diplomaţii noştri: a) miniştrii, b) ataşaţii
de presă c) ataşaţii comerciali. Numai astfel ar servi ţara
şi ar fi la înălţimea încrederii ce li s-a încredinţat".
Venită din partea şefului statului şi mai mult, din partea unui
om cunoscut ca obiectiv dar zgârcit cu laudele, aprecierea denotă într-adevăr
profesionalismul diplomatului român.
Atacarea
Iugoslaviei la 6 aprilie 1941 a provocat reacţii violenţe la Moscova,
Gafencu semnalând ca surprinzător "sprijinul politic pozitiv pe care
guvernul sovietic îl acordă azi Iugoslaviei în atitudinea ei ca răzvrătire
împotriva politicii de penetraţie germană". În aceeaşi
noapte un pact strict secret a fost încheiat la Kremlin, între Stalin, Molotov
şi emisari ai guvernului iugoslav. Faţă de România, atitudinea
sobvieticilor s-a schimbat subit. La 9 aprilie, Gafencu era abordat de Vîsinski
cu rugămintea de a transmite textual la Bucureşti că "Avem
cel mai deplin respect pentru dl. general Antonescu care ne-a dovedit că
ţine într-adevăr cu toată lealitatea să îmbunătăţească
raporturile româno-sovietice. Te rog să comunici că guvernul sovietic
are cele mai bune intenţii faţă de România şi că
ţine să o asigure din nou, cu toată hotărârea, că nu
are nici o pretenţie împotriva ei, ci doreşte ca raporturile între
cele două state să fie cât mai trainice şi cât mai încrezătoare".
În răspuns, Mihai Antonescu, şeful politicii externe româneşti,
îl atenţiona pe Gafencu, la 16 aprilie că "Aluzii la dorinţa
guvernului sovietic de a vedea o ameliorare a raporturilor între cele două
ţări ne-au fost făcute, în ultimul timp, atât prin ambasadorul
Sovietelor la Berlin, cât şi pe diferite căi ocolite, la Bucureşti.
Este vorba deci despre o adevărată acţiune concertată a
guvernului sovietic ".
Opinia
generalului Ion Antonescu a fost categorică: "Nu ne pretăm
acestor intrigi. Prietenia mielului cu ursul va duce la jupuirea mielului. Deci
urmăm drumul nostru calmi şi fermi". Instrucţiunile sale către
ambasadori au fost însă, din fericire, mult mai explicite: "Faptul că
unele încercări coincid cu actuala criză balcanică este
semnificativ pentru sinceritatea asigurărilor ce ni se dau. Tranziţia
între tratamentul de neîntrerupte hărţuieli cu care eram obişnuiţi
din partea Sovietelor, chiar de a doua zi după cedarea Basarabiei care
trebuia să însemne, după însăşi mărturisirea sovietică,
o lichidare a chestiunilor litigioase între cele două ţări
şi actualele protestări de prietenie este prea bruscă ca să
o putem atribui unei intenţii sincere şi durabile de apropiere. Ea nu
este deci explicabilă decât prin ultimele evenimente din Balcani şi
prin dorinţa Sovietelor de a-si salva influenţa şi interesele
compromise în această regiune... Considerăm deci că nu se poate
pune nici o bază serioasă pe aceste subite manifestări de
prietenie. A ne preta unor asemenea intrigi ar însemna a cădea într-o
cursă ale cărei consecinţe ar putea fi fatale pentru ţara
noastră.
România
îşi urmează deci drumul său drept cu calm si fermitate. Ne pregătim,
ne întărim şi aşteptăm.
În
consecinţă, în conversaţiile dumneavoastră ulterioare veţi
evita orice ar putea lăsa impresia că România ar putea devia câtuşi
de puţin de la actuala sa politică externă sau ar putea fi
utilizat pentru a ne reprezenta ca făcând o politică de duplicitate.
Consider
totuşi că, observând, bineînţeles, instrucţiunile de mai
sus ar fi util de a nu se tăia, printr-o atitudine prea rigidă, firul
întins de Soviete. Urmărit cu abilitate şi prudenţă, acest
fir ar putea conduce la constatări interesante cu privire la intenţiile
sovietice şi la fondul adevărat al avansurilor ce mi se fac".
"Drumul
... drept" despre care vorbea Antonescu însemna că România nu putea
accepta să devină un factor de susţinere a intereselor URSS în
zonă, dar nici nu putea accepta să ia parte, ca Ungaria şi
Bulgaria la desmembrarea Iugoslaviei de către trupele germano-italiene,
chiar dacă oferta acestora, de a reunifica teritoriile sud dunărene
locuite de români, era tentantă, în concepţia Conducătorului,
România nu putea face vecinilor ceea ce ea însăşi le reproşase
că-i făcuseră în istoria mai veche sau mai recentă.
La
fel de originală a fost şi rezoluţia pusă de generalul
Antonescu pe raportul din 14 aprilie a lui Gafencu prin care acesta semnala
pactul de neutralitate sovieto-japonez încheiat la 13 aprilie la Moscova şi
primit aici ca o primă breşă în strategia Axei. În realitate,
asigurându-i spatele, pactul îi permitea Japoniei să-şi concentreze
eforturile asupra marelui adversar al Axei în Pacific - SUA, slăbindu-i
acesteia capacitatea de intervenţie în Europa. Deloc entuziast, şeful
statului român comenta: "Trebuie aşteptat viitorul. Pactul este după
mine, o mare păcăleală, după cum au fost şi pactele de
amiciţie perpetuă recente şi mai demult încheiate de Serbia,
pactul balcanic etc. Pactomania s-a dovedid neputincioasă şi ridicolă.
Am spus acestea din 1934 domnului Titulescu (Nicolae, ministru de externe al României,
celebru diplomat european - n.n.), de atunci şi i-am arătat că
pactele ce se încheiau erau un mare si şubred castel de cărţi,
cade una, cad toate. Aşa s-a întâmplat cu pactele în trecut, aşa se
va întâmpla în viitor. Domnul Cretzianu (Alexandru, secretar general al
Ministerului Afacerilor Străine - n.n.) să ceară de la Statul
Major studiul ce l-am întocmit eu în 1934, care, în mod grafic sintetiza ceea
ce susţineam şi ceea ce ulterior s-a dovedit exact.
Acest
studiu trebuie completat cu pactele ulterioare, pentru un istoric uşor de
urmărit al diplomaţiei foarte puţin savantă şi mai puţin
practică de după război. Cel mai bun pact este să fii
tare".
Provocat,
Gafencu a replicat prin raportul din 25 aprilie, dând o explicaţie
uluitoare pactului sovieto-japonez şi făcând o analiză mai mult
decât realistă a situaţiei internaţionale: "Uniunea Sovietcă,
spun unii, s-a încadrat în pactul tripartit. Ea vede de pe acum globul tăiat
în felii şi este mulţumită cu felia ce i s-a rezervat. Pactul
Stalin-Matsuoka este frate bun cu pactul Ribbentrop-Molotov. E un sistem unitar
ce se întinde peste Europa şi peste Asia. Rusia s-a învoit să fie
legătura de unire între cele două continente organizate... Sunt semne
că războiul a intrat într-o fază nouă, care poate avea urmări
neprevăzute.
Una
din cele dona tabere în luptă, în urma unui şir de izbânzi militare
şi diplomatice, pregăteşte de pe acum organizarea păcii de mâine
pe continentul european, încadrând această organizare într-un plan de împărţire
a zonelor de influenţă în lume. E "ordinea nouă"
despre care se vorbeşte atât si care, în realitate, nu înseamnă
altceva decât o aşezare continentală (înainte de a putea fi mondială),
întemeiată pe hegemonia ţării celei mai puternice. Formulele ce
se întrebuinţează pentru a împărţi răspunderile
şi pentru a egaliza drepturile între statele asociate, ca de pildă
"Axă", "pact tripartit" etc., nu înşeală pe
nimeni, hegemonia s-a impus înăuntrul sistemului înainte de a se impune
în afară, prin răsunetul victoriilor şi realitatea puterii.
Acţiunea
de organizare a ordinii noi cere, fie pentru a înlesni operaţiile de război
fie pentru a asigura aprovizionarea continentului, măsuri economice şi
politice la care vor trebui să se supună toate statele vecine, începând
cu cele mai apropiate şi până la cele mai îndepărtate, fără
a ţine seama dacă sunt cuprinse său nu în sistemul Axei sau al
pactului tipartit. Aceste măsuri, din care nu toate se potrivesc cu
interesele şi cu deplina neatârnare a statelor dinprejur, provoacă în
mod firesc mişcări de reacţie şi de rezistenţă.
Ordinea nouă nu poate suferi împotriviri. Orice piedică îi poate zădărnici
succesul final. Discuţiile care duc la tranzacţii şi la
compromisuri erau bune în perioada distrugerilor. Azi, când se desprind
liniile mari ale organizării, urmărite de statul conducător,
acesta cere învoieli cât mai grabnice, pe temeiul cerinţelor formulate de
el şi care trebuie împlinite cu tot mai multă disciplină.
Iată
de ce noua ordine a Fuhrerului - indiferent de dorinţele şi de
interesele cârmuitorilor - poate intra în atingere cu Rusia tovarăşului
Stalin, aşa cum a intrat noua ordine continentală şi antibritanică
a lui Napoleon în conflict cu Rusia ţarului Alexandru ".
Grigore
Gafencu sugera aşadar, în baza experienţei istorice a omenirii, că
atunci când între Urali şi Atlantic vor rămâne doar doi stăpâni
în Europa, aceştia vor intra în coliziune, dornici, fiecare, să-şi
impună hegemonia, în momentul în care şi Grecia a fost ocupată
de trupele Axei, condiţiile au fost realizate. Germania stăpânea
Europa Occidentală continentală, de la Atlantic la linia de demarcaţie
stabilită prin Pactul Ribentrop-Molotov, iar URSS Răsăritul. De
la Moscova, Gafencu raporta despre zvonuri şi desminţiri, despre
aduceri de trupe din Siberia şi concentrarea lor la frontiera vestică,
dar şi despre preluarea funcţiei de preşedinte al Consiliului
Comisarilor Poporului de către I. V. Stalin (6 mai 1941) şi despre cuvântarea
acestuia "La 5 mai, cu prilejul promoţiei noilor ofiţeri, în
care, pomenind de "tendinţele de hegemonie ale unei anumite
puteri", ar fi declarat că URSS nu trebuie să se mulţumească
cu atitudini defensive, dar trebuie să fie gata să se opună cu
forţa planurilor care tind la cucerirea şi la stăpânirea
lumii", în pofida declaraţiilor oficiale şi măsurilor luate
împotriva unor ofiţeri "Vinovaţi că ar fi răspândit
şi întreţinut în armată un spirit războinic îndreptat făţiş
împotriva Germaniei", se pare că până şi I. V. Stalin
"şi-a dat seama că războiul poate fi amânat dar nu înlăturat".
În
aceste condiţii, pentru România sosise clipa despre care vorbea Antonescu.
În cursul întrevederii cu Hitler de la München, din 11-12 iunie 1941 acesta a
acceptat să angajeze armata română în Răsărit. Nu în
siajul şi pentru scopurile Germaniei ci pentru eliberarea prin arme a
teritoriilor româneşti răpite în 1940 de către URSS. Pentru
Gafencu sosise nu numai clipa încheierii misiunii diplomatice la Moscova dar
şi a încheierii carierei sale diplomatice. Ca om al păcii, militant
pentru o Europă unită în numele democraţiei şi ca garant al
acesteia, el nu putea sluji războiul.
4.
Sfârşitul misiunii la Moscova şi autoexilul
În
zilele de 20-21 iunie, urmând exemplul ambasadelor Germaniei şi Italiei
care evacuaseră "de acum o săptămână" familiile
diplomaţilor şi ale ambasadelor SUA şi Angliei ale căror
doamne plecaseră de "două zile" Gafencu transmitea la Bucureşti
că "la îndemnul colegilor mei din Axă m-am hotărât a îndepărta
şi eu doamnele legaţiei noastre, care ultimele au părăsit
azi (21 iunie -n.n.) Moscova cu avionul spre Berlin".
În
zorii zilei de duminică 22 iunie 1941, mai precis la ora 03,30, începea
aplicarea, între mările Baltică şi Neagră, a "Planului
Barbarossa", planul de îngenunchiere a URSS de către Germania,
printr-un "război fulger". De conivenţă trupele române
urmau să acţioneze la flancul drept al dispozitivului ofensiv al Axei,
ducând propriul lor război, de reîntregire, conform Proclamaţiei către
Ţară a generalului Ion Antonescu - "Ostaşi, vă ordon:
treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din răsărit
şi miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului
pe fraţii voştrii cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul
ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali
ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre,..!"
În
aceeaşi zi, 22 iunie prim-ministrul Churchill a dat declaraţia de
sprijinire a URSS de către Marea Britanie, urmată fiind, la 24 iunie
de declaraţia similară a lui Franklin Delano Roosevelt, în numele
SUA. La 12 iulie avea să se încheie la Moscova acordul anglo-sovietic
privind lupta comună împotriva Gemaniei şi a sateliţilor
acesteia care declaraseră şi ei, rând pe rând, război URSS:
Slovacia (24 iunie), Finlanda (25 iunie), Ungaria (27 iunie), Albania (29
iunie).
Deşi
România a declarat război URSS la 22 iunie, ea va începe operaţiile
militare abia la 1 iulie reuşind ca, până la 26 ale lunii să
elibereze întreg teritoriul răpit de URSS în 1940.
Grigore
Gafencu a aflat de intrarea României în război "duminică, 22
iunie, la ora 6 de la ambasada germană". "Legaţia noastră
- consemna el - ca si ambasada Italiei, legaţia Finlandei, legaţia
Ungariei şi legaţia Slovaciei au fost lăsate libere încă
trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a funcţionat. Am
păstrat un contact zilnic cu ambasadorul Italiei. Am strâns pe toţi
membrii misiunii române, în număr de 17, la legaţie, unde au locuit
cu mine din ziua războiului până în ziua evacuării noastre. Am
avut timp să ard toate dosarele secrete şi toate cifrurile". La
24 iunie, orele 16, a avut ultima întrevedere cu Molotov. Primirea a fost
curtenitoare, "fără nici o pornire şi pe un ton
potolit", Molotov remarcând că România s-a asociat "atacului
banditesc" al Germaniei şi concluzionând: "Vă gândiţi
la teritorii şi nu vă daţi seama că este în joc independenţa
şi însăşi fiinţa dumneavoastră de stat... Veţi
vedea că Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de
fiinţa şi voinţa statelor mici. Nu văd ce puteţi aştepta
si nădăjdui ? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred
şi o ştiu exclusă, sunteţi pierduţi".
Răspunsul
dat de Grigore Gafencu, în nume personal, se constituie, poate, în cea mai
obiectivă analiză a evenimentelor care au condus la intrarea României
în cea de-a doua mare conflagraţie mondială: "Răspund că
nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să
intru într-o discuţie de politică generală. Vâltoarea războinică
în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, este uriaşă,
masele ce îşi stau faţă în faţă, cu interese
potrivnice şi vrăşmaşe sunt atât de numeroase, încât pare
să fie o tristă fatalitate că nici un stat mic sau mare nu poate
scăpa de urgia războiului. În ce mă priveşte, nu pot avea
faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o
atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi
fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău
că prin politica lui, urmată în timpul din urmă, guvernul
sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările
noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul
trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi
din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc domnului
Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin
actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul
negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică
a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi
de încredere şi a trezit îndreptăţită teamă că
însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat
atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin
şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă
nu ne-am fi simţit ameninţaţi.
Îmi
îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca
ministru de externe al ţării mele, să atrag în mai multe rânduri,
prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului
sovietic faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală
de pace şi de bună vecinătate, că «O ROMÂNIE INDEPENDENTĂ
ÎN CUPRINSUL HOTARELOR EI NEATINSE ESTE O CHEZĂŞIE DE SIGURANŢĂ
PENTRU UNIUNEA SOVIETICĂ, CA PENTRU TOATE CELELALTE STATE VECINE».
Lovitura
cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie
de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de
folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată
din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările
acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două
popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva
altuia".
A
doua zi, sediul locaţiei române a fost izolat pe data de 26 iunie la ora
5,30 personalul său fiind evacuat spre Miciurinsk. După două săptămâni
ajungeau la graniţă.
Evenimentele
au fost prezentate de Grigore Gafencu în ultimul său raport, înaintat lui
Mihai Antonescu, după întoarcerea în ţară, la 1 august 1941.
România se afla deja angajată atunci într-un război de durată
deoarece, la 30 iulie, generalul Ion Antonescu, la solicitarea Germaniei,
ordonase ca împreună cu armata română săş-i continuie
operaţiile, dincolo de Nistru, "până la capăt" adică
până la capitularea
URS
S. În aceste condiţii,
adversar al războiului ca metodă, adept al unei construcţii
europene unice, realizată pe temeiul unei ordini de drept, în care
"limita este o regulă generală si echilibrul un principiu de viată",
Grigore Gafencu a considerat că nu mai este oportun să rămână
în ţară, devenind un oponent al regimului pe care îl servise. Mai
mult, a intuit că va fi mult mai folositor României în străinătate,
prin eforturile sale politico-diplomatice urmând să atenueze consecinţele
înfrângerii.
Pentru
a nu fi considerat trădător al ţării sale, Grigore Gafencu a
renunţat să se stabilească în Anglia sau SUA unde ar fi avut,
poate, şanse mai bune de acţiune, optând pentru neutra Elveţie.
La 15 noiembrie 1941 părăsea astfel Bucureştiul pentru Geneva,
oraşul studiilor sale din tinereţe. Aici avea să se dedice, până
la decesul său survenit la 30 ianuarie 1957, în cadrul "Mişcării
Europene", luptei pentru edificarea unei Europe Unite pe baze democratice,
în care şi România postbelică să-şi găsească
locul şi importanţa cuvenită.
prof. dr. Mircea DOGARU