Încheierea acestuia cu Germania la 22 iunie şi cu Italia (care intrase în război la 10 iunie), două zile mai târziu, i-a permis lui Hitler declanşarea, chiar în ziua în care Gafencu pleca la Moscova, a "Bătăliei Angliei" (18 august-5octombrie 1940) o agresiune dură, fără precedent, în preliminariile operaţiunii "Leul de Mare", vizând ocuparea Marii Britanii. La rândul lor, trupele italiene declanşează ofensiva în Africa de Nord (1 iulie), dezvoltând-o, de la 14 septembrie, în Libia, prin ocuparea zonei strategice Sidi Barani (18 septembrie).

Izolată, România se afla în continuare, după ocuparea teritoriile sale răsăritene şi din nord-est, de către sovietici, sub incidenţa protocolului adiţional la Pactul Ribbentrov-Molotov, fiind supusă presiunilor exercitate de statele revizioniste - Bulgaria şi Ungaria. Dacă Bulgaria se afla în siajul Moscovei care impusese în Pactul cu Germania problema satisfacerii pretenţiilor sale teritoriale, Ungaria fascistă se afla în tabăra Axei, Hitler cerând o amplă anchetă pe teren în privinţa revendicărilor sale teritoriale, din punctul de vedere al intereselor germane. Derulată în vara lui 1940, aceasta, s-a concretizat în raportul sinteză al ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabrizius, transmis prin telegrama secretă nr. 1326 de la 1 august 1940, care preciza:

"1. Istoric. Transilvania (provincia revendicată de Ungaria -- n.n.) a fost, de la colonizarea germană, cu 800 de ani în urmă, independentă din punct de vedere statal, sub supremaţie schimbătoare... Abia în 1868 sub presiunea constrângerii (Habsburgilor - n.n.) Transilvania a fost încorporată monarhiei statului maghiar şi maghiarizată sistematic.  Deci Ungaria a stăpânit Transilvania în mod trecător, timp de 50 de ani.

2. Etnic. Revendicarea maximală maghiară cunoscută până acum se întinde supra Satului Mare si a celei mai mari părţi a Transilvaniei, cu 54.600 km ... După raportul populaţiei (3/5 români faţă de 2/5 unguri, secui maghiarizaţi si alţii -n.n.) li s-ar cuveni ungurilor abia 2/5 din spaţiul pretins. Banatul propriu-zis în măsura în care a revenit României în 1919 nu este revendicat de unguri, fiindcă are un procent mic de tot de unguri...

3. Economic. Transilvania formează din timpuri străvechi un spaţiu economic... care, în cazul satisfacerii pretenţiilor maximale maghiare ar fi tăiat. În special ar fi separate una de alta regiunea industrială de cea agrară si acestea ar pierde reciproc teritoriile de desfacere.

4. Biologic. Poporul român este tânăr din punct de vedere biologic şi în creştere. Ţărănimea este sănătoasă si bogată în copii. Poporul maghiar stagnează de secole. Statul maghiar se menţine biologic numai prin abordarea permanentă si maghiarizarea a tot felul de naţiuni străine.

5. Din punctul de vedere al germanilor etnici, îndeplinirea revendicărilor maximale maghiare ar rupe grupul etnic din Transilvania şi i-ar tăia pe germanii de la nord de Valea Târnavei, în număr de 61.000, de ceilalţi 192.000. Prin aceasta, ambele părţi ar fi sensibil slăbite faţă de poporul statului respectiv, în nord ar fi pradă maghiarizării, iar în sud ar fi sugrumaţi din punct de vedere economic. Germanii din Satu Mare ar trebui colonizaţi în altă parte, în măsura în care, de la dominaţia românească încoace, au putut fi demaghiarizaţi cca 3000 de capete!."

În baza anchetei la faţa locului, Adolf Hitler a fost în măsură să-i răspundă, la 28 august, lui Galeazzo Ciano care intervenea în favoarea Ungariei, că "soluţionarea problemei este deosebit de complicată, datorită faptului că, unei revendicări teritoriale care se bucură de extrem de multă popularitate în sânul naţiunii ungare i se opune o realitate etnografică cu siguranţă incontestabilă". Cu toată această convingere, 2 zile mai târziu (30 august 1940) se producea "cel de-al doilea arbitraj de la Viena", un diktat prin care i s-a impus României cedarea către Ungaria a 43.492 km2 din teritoriul său, cu 2,6 milioane locuitori, în majoritate (peste 1,9 milioane) români. Ce se întâmplase? în condiţiile în care nimeni nu cunoştea existenta protocolului adiţional la Pactul Ribbentrop-Molotov, Grigore Gafencu făcând dovada unui extraordinar profesionalism în încercarea de a descoperi, dincolo de amabilitatea prefăcută şi făţărnicia liderilor sovietici adevăratele lor intenţii faţă de România, ambasada Italiei la Moscova a aflat un fapt incredibil pe care l-a comunicat telegrafic lui Ciano. Acesta nu a avertizat guvernul român, ci urcându-se în avion s-a deplasat personal în Germania pentru a i-l aduce la cunoştiinţă lui Hitler. O delegaţie secretă a ministrului de externe ungar, Istvan Bethlen, încheiase la Moscova, în dauna intereselor germano-italiene, un tratat cu sovieticii. Pactul Bethlen-Molotov, prevedea graniţă comună pe Carpaţii Orientali, prin împărţirea României între Ungaria-URSS şi Bulgaria, fapt care aducea trupele sovietice prin intermediul aliatului ungar, în Europa Centrală, la graniţa cu Germania, desfiinţând echilibrul geo-strategic şi periclitând "Noua Ordine" instaurată de germani pe continent. Pentru a păstra toate cele trei ţări vizate în sfera sa de influenţă, Hitler a intervenit cu promptitudine aşadar, în favoarea satisfacerii parţiale a cererilor Ungariei şi, o săptămână mai târziu, în favoarea satisfacerii parţiale a pretenţiilor Bulgariei: prin tratatul de la Craiova, din septembrie 1940, România cedă acesteia sudul provinciei româneşti revendicate (Dobrogea), numit "Cadrilater", cu două judeţe (Durostor şi Caliacra), însumând 7.412 km2 şi 410.000 locuitori. Evident că Hitler promitea Ungariei şi Bulgariei satisfacerea integrală a pretenţiilor lor, dacă acestea vor susţine interesele Germaniei iar României revenirea asupra măsurilor luate, în aceleaşi condiţii.

Pentru a preveni pe viitor orice surpriză care să pericliteze "Noua Ordine" germană, Hitler şi-a convocat aliaţii la Berlin, la 27 septembrie 1940, Germania, Italia şi Japonia semnând Pactul tripartit care "reglementa spaţiul vital" al fiecăruia. La acesta aveau să adere de nevoie, Franţa regimului de la Vichy (24 octombrie), Ungaria (20 noiembrie), România (23 noiembrie), Slovacia (24 noiembrie) şi ceva mai târziu, Bulgaria (1 martie 1941).

Pierderea a 101.404 km2 din teritoriul naţional cu o populaţie de 6.710.000 locuitori, declanşarea, în regiunile cedate URS S şi Ungariei a holocaustului şi genocidului împotriva românilor, evreilor, ţiganilor, sârbilor etc, peste 500.000 de români şi evrei fiind masacraţi, deportaţi ori alungaţi de către forţele ungare de ocupaţie şi alte sute de mii ucişi (doar în masacrul de la Fântâna Albă. Alţii au pierit în toamna lui 1940, 15.000 de ţărani români) ori deportaţi de sovietici. Incapacitatea de a salva România, au dus la prăbuşirea dictaturii regale. Intuind exact gravitatea situaţiei, la 4 septembrie 1940 Carol al II-lea a demis guvernul Gigurtu, a încredinţat, fără să abdice oficial, însemnele autorităţii regale fiului său Mihai (1940-1947) şi întreaga putere în stat generalului Ion Antonescu. Constituţia a fost abrogată (15 septembrie), Antonescu devenind conducător cu puteri depline, în chiar ziua în care, salutând schimbarea de la Bucureşti, Guvernul Marii Britanii, prin Winston Churchill şi lordul Halifax au dat declaraţia expresă de nerecunoaştere a arbitrajului germano-italian de la Viena. A doua zi (6 septembrie) Carol al II-lea a părăsit ţara, plecând într-un exil autoimpus. El îi lăsa însă noului conducător o moştenire periculoasă - asocierea la actul de guvernare a legionarilor lui Horia Sima. Aceştia după model german, şi-au inaugurat, în condiţiile pătrunderii trupelor naziste în România (12 octombrie) şi ale ocupării principalelor zone strategice, participarea la guvernare, în noul context, prin arestarea personalităţilor politice democrate şi asasinarea lor (67 de persoane) la închisoarea Jilava (26-27 noiembrie), urmate de torturarea şi uciderea marelui savant român Nicolae Iorga în noaptea de 27/28 noiembrie.

Acestea au fost împrejurările în care s-au derulat instalarea şi primele luni ale activităţii lui Grigore Gafencu la Moscova în calitate de "trimis extraordinar si ministru plenipotenţiar". Oficial misiunea sa consta în normalizarea relaţiilor româno-ruse, obţinerea retragerii trupelor sovietice din ţinutul Herţa care nu fusese revendicat prin ultimatum-urile din 26 şi 27 iunie 1940 şi sprijinirea activităţii Comisiei mixte româno-sovietice instituită la 29 iunie şi activând până la 24 octombrie 1940, pentru lichidarea chestiunilor ivite între România şi URSS ca urmare a anexării de către sovietici a "Basarabiei" şi nordului "Bucovinei". În mod concret era vorba despre stabilirea noii linii de frontieră, intervenţia în favoarea refugiaţilor români care doreau să se repatrieze şi a populaţiei româneşti din teritoriile cedate supusă etnocidului, de reluarea legăturilor economice etc. În fapt, principalul obiectiv îl constituia pentru ultimul diplomat român la Moscova, înţelegerea jocului politic al sovieticilor, a locului rezervat României în viitor, în planurile lor expansioniste şi natura reală a relaţiilor lor cu Germania.

Intuind rolul real şi nefast al sovieticilor în drama României din vara anului 1940, Gafencu a plecat la post, cu dorinţa limpede exprimată ministrului Afacerilor Străine, Mihail Manolescu, şeful său, ca să fie "ţinut la curent cât mai des cu întâmplările mai însemnate din ţară si cu mersul negocierilor cu statele vecine " (Ungaria şi Bulgaria) pentru ca, având imaginea de ansamblu, să poată sesiza la Moscova orice nuanţă susceptibilă de a pune guvernul român în gardă.

2. Primele contacte, primele observaţii, prima analiză obiectivă a implicării URSS în drama umanităţii

Obţinând agrementul guvernului sovietic în numai 24 de ore, Gafencu a fost în măsură, în numai o săptămână, 10-17 august 1940, să ia "legaţia în primire" şi să poarte discuţii cu principalii actori ai diplomaţiei staliniste: Viaceslav Molotov, adjuncţii săi la Externe, Solomon Abramovici Lozovschi şi Vladimir Georgevici Deleanozov, specialişti pe probleme româneşti şi cu cel care, teoretic era şef al statului ca Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Mihail Ivanovici Kalinin.

Primirile au fost suspect de cordiale, liderii sovietici ţinând să precizeze că "acum" adică după răpirea teritoriilor româneşti de răsărit şi nord-est, nimic nu mai stătea în calea stabilirii de către ruşi a unor "raporturi normale şi de bună vecinătate" cu România. Cunoscându-l, aceştia au ţinut să sublinieze că, factori importanţi în Răsăritul, respectiv sud-estul Europei şi URSS şi România "urmăresc înainte de toate pacea", putând coopera în acest sens. Mai mult, s-au arătat cooperanţi în acceptarea solicitării numirii unui ataşat militar român la Moscova, în stabilirea, în urgenţă a Comisiei mixte care să traseze noua frontieră, pentru a curma incidentele care aveau loc permanent între trupele române şi ruse aflate încă faţă în faţă şi "într-un spirit de omenie în chestiunile de repatriere a oamenilor şi de restituire a bunurilor" şi cele ce ţineau de necesitatea "de a alina suferinţele populaţiei, de o parte şi de alta a Prutului", râul a devenit noua frontieră răsăriteană a României. Dacă presa sovietică, evident aservită politicii, păstra "cea mai desăvârşită obiectivitate faţă de revendicările maghiare", factorii politici de decizie însă, constata Gafencu, în telegrama nr.1953 din 15 august, acceptau considerentele sale politice "fără a rosti nici o frază cu privire la Bulgaria şi nici la Ungaria.

Tactica pe care strălucitul diplomat român a adoptat-o în relaţiile cu liderii sovietici a fost aceea utilizată la primul contact cu Molotov, explicată în telegrama nr. 1943 din 13 august 1940 şi pe care avea să o păstreze constant: "Am ţinut să stabilesc de la început o atmosferă de cordialitate în raporturile noastre, ferindu-mă a intra în amănuntele problemelor pe care le voi avea de lămurit cât de curând. M-am mărginit doar a arăta că normalizarea raporturilor noastre pe teme de reciprocitate şi de bună vecinătate cere dezlegarea mai multor chestiuni însemnate, rămase între noi în urma întâmplărilor recente. Am amintit cu acest prilej de problema repatrierilor, despre chestiunile financiare şi economice, despre restituirea bunurilor de stat, lăsând să se înţeleagă că mai sunt şi "alte chestiuni" pe a căror dezlegare definitivă punem un preţ deosebit. Am "efleurat", astfel, fără a le zgâria, toate problemele care ne interesează, astfel că ne-am putut despărţi după o convorbire de trei sferturi de ceas, în termenii cei mai curtenitori"

Această tactică i-a permis să pătrundă în mentalul liderilor sovietici, să descifreze resorturile intime ale mecanismelor aparatului de stat şi ale psihologiei colective, astfel încât, în numai 9 zile de la instalarea sa, a fost în măsură să trimită la Bucureşti o analiză uluitoare prin obiectivitatea şi puterea ei de previziune asupra rolului URS S în conflictul mondial în derulare, prin raportul "strict confidenţial" nr. 1980 din 9 august 1940. Declarând că nici "asigurările" , nici "bunaprimire ce mi-a fost făcută nu trebuie să ne înşele asupra stării de spirit care domină azi viaţa şi activitatea politică a Uniunii Sovietice". Gafencu afirma: Imperiul sovietic e în creştere. Mişcarea a fost declanşată de războiul european. Ea nu e încă îngrădită şi va ţine cât va dăinui războiul, poate chiar mai mult. Prin ocuparea Poloniei de est, sovietele au descoperit propria lor putere de expansiune. S-a ridicat astfel, în afară şi înăuntru, atât prestigiul lor de "mare putere", cât şi prestigiul lor de revoluţionar. Cuceririle, pe care le-au făcut cu preţul unor sacrificii mărunte, au trezit vechile tradiţii de expansiune imperialistă, veşnic în căutarea unor hotare europene mai potrivite, au măgulit vanitatea lor deosebit de simţitoare de stat proletar, şi au pus în circulaţie bunuri străine, pe care o piaţă de mult secătuită le-a înghiţit cu nesaţ în câteva zile. "Pofta vine mâncând". Plăcerea de a se întinde a ajuns să fie o nevoie. Prozelitismul revoluţionar, propaganda internă, ambiţiile externe, insuficienţele regimului economic şi lipsurile pieţei cer deopotrivă noi prefaceri şi cuceriri, şi asta cu atât mai mult cu cât, mulţumită unor împrejurări excepţionale, pe când Germania "prietenă" luptă din greu şi cucereşte în mod provizoriu Uniunea Sovietică se extinde în pace şi îşi însuşeşte provincii, ţinuturi, ţări întregi, pe temeiul (Hitler a spus-o răspicat în cel din urmă discurs al său) unor înţelegeri "definitive". De aceea au căzut, rând pe rând Finlanda de Sud-Est, Statele Baltice, Basarabia si Bucovina. "Întinderea" nu este oprită.

Sesizând că tot ceea ce se construieşte în URSS, de la bulevarde, la clădiri, uzine şi oraşe, este "uriaş", monumentalul trădând vocaţia imperială, Gafencu răspundea cu acelaşi prilej analiştilor politici care, invocând "lipsurile" populaţiei, birocraţia paralizantă, dezordinile din servicii şi slaba pregătire a Armatei Roşii, nu tratau URSS ca pe o primejdie serioasă, că se înşeală cumplit. Cu cât mizeria era mai multă, cu atât ambiţiile erau mai mari. "Cu cât se poate înălţa mai din greu, cu atât creşte, pare-se, pofta de a se întinde. Plafonul e jos, orizontul pare neîngrădit. Iată de ce URSS, în ciuda atâtor cusururi şi lipsuri legate de străvechiul temperament slav, ca si de distrugerile morale şi materiale ale revoluţiei e totuşi, în împrejurările de azi, ce-i sunt atât de prielnice, O PRIMEJDIE AMENINŢĂTOARE ÎN ORICE CLIPĂ, PENTRU TOATE STATELE VECINE. Moralul, întrucât se poate vorbi despre aceasta în URSS e ridicat, conştiinţa de mare putere e trezită. Simţământul patriotic atât de trebuincios în lupte cu caracter defensiv se deşteaptă şi se împerechează cu trufia revoluţionară, care amorţise în anii din urmă, dar căreia succesele recente îi dau un nou si ameninţător avânt ofensiv. Statul sovietic are azi, nu mă sfiesc s-o spun, "vitalitate" şi "dinamism". El are voinţa şi puterea de a creşte!"

Această analiză, atât de reală şi de actuală, la valoarea căreia nu s-a  ridicat, spre dezastrul Europei nici un analist occidental, făcea şi face din Gafencu una dintre cele mai pătruzătoare minţi ale geo-politicii şi geo-strategiei. Cu atât mai mult cu cât, lărgind planul, el făcea o prognoză pe termen scurt şi lung extrem de pertinentă şi poate de luat în seamă şi astăzi când, cu mici retuşuri şi unele schimbări de distribuţie la nivel de actori, scenariul înfruntării unei noi ordini propusă de Europa, de către Rusia, pare să se repete. Paradoxal, sublinia diplomatul român "Sinteza puterii ce se poate opune pe continent expansiunii sovietice e Germania". Paradoxal pentru că "E o ironie a soartei că această putere, care şi-a fixat drept cel dintâi şi cel mai însemnat ţel al politicii ei externe lupta împotriva Kominternului, a deschis bolşevismului porţile Europei, a dat Uniunii Sovietice conştiinţa maselor ei, posibilităţi de expansiune şi a dezlănţuit imperialismul pan-slavo-bolşevist! E preţul prin care Germania şi-a asigurat victoriile ei apusene ".

"Superioritatea vădită" a armatelor germane "asupra trupelor sovietice" nu avea nici o relevanţă pentru Grigore Gafencu, el intuind mersul războiului şi explicându-i sfârşitul inevitabil: "Atâta vreme cât războiul bântuie în Apus, Germania nu-şi poate lua uşor riscul unui război la Răsărit. Chiar după pace, o Germanie obosită, cu state duşmane ocupate în Apus, nu se va măsura bucuros cu un imperiu neatins, unde te lupţi cu distanţe fără sfârşit şi cu primejdioase lozinci revoluţionare". Revenind la timpul prezent şi aruncându-se într-o analiză care se apropia cu paşi siguri înţelegerea temeiurilor şi prevederilor protocolului adiţional secret la Pactul Ribbentrop-Molotov, la al cărui text omenirea a avut acces abia la începutul anilor '90, raportul nota: Cu atât mai interesant e să ştim unde poate fi azi limita răbdării germane, adică pe care linie Germania e hotărâtă să oprească azi neîngrădită poftă de înaintare a Sovietelor. Nu poate fi vorba, de altfel, decât de o linie relativă care atârnă de intensitatea luptelor din Apus. Germania nu ar vedea cu ochi buni ocuparea integrală a Finlandei. Azi încă, o asemenea ocupare, dorită de Soviete, pare improbabilă. Mâine, dacă războiul se înteţeşte în Anglia, porţile Finlandei se deschid".

Analizând situaţia României, raportul lui Gafencu nu numai că se apropia de revelaţia existenţei unei înţelegeri secrete ruso-germane, ci chiar şi de intuirea conţinutului acestuia. Protocolul prevedea ca, pe lângă teritoriile revendicate de sovietici, aceştia să dispună şi de Dobrogea, în favoarea aliatului bulgar iar Germania să dispună de restul teritoriului său, în beneficiul propriu şi al satelitului ungar. Ori Gafencu observa că, oficial "Convingerea germană că ruşii nu vor trece Prutul dovedeşte că germanii au un interes mai deosebit ca acest hotar să nu fie atins. Contele Schulenburg (omologul său german la Moscova - n.n.) şi toţi membri mai de vază ai ambasadei Germaniei de aici, m-au asigurat că URSS nu mai are gânduri ostile şi ofensive faţă de România şi că înaintarea sovietică spre sud trebuie socotită ca definitiv oprită. "Stalin, mi-a spus ambasadorul Germaniei, e înţelept si foarte prudent. Nu va risca niciodată să supere Reichul". De ce l-a supărat atunci - se întreba, logic, diplomatul român - în chestiune Basarabiei si Bucovinei? Sau nu a fost supărare în această privinţă?" Aluzia la existenţa unei înţelegeri sovieto-germane, era mai mult decât transparenţă, anunţând României, un viitor sumbru: "în măsura în care războiul apusean va fi mai greu, valoarea asigurărilor germane va fi mai mică şi dorinţa sovietelor de a mări "Republica Moldovenească" până la Carpaţi si Dunăre, pentru a atinge "fraţii bulgari" şi "verii sârbi" va creste". Evenimentele postbelice, când locul Germaniei în relaţia Est-Vest, fusese luat deja de SUA, aveau să-i dea dreptate.

În acelaşi mod, analizând primul, importanţa petrolului în războiul modern, Gafencu aborda România în relaţia cu Turcia şi statele din Orientul Mijlociu, făcând o judecată de valoare şi emiţând ipoteze cu reverberaţii până în ziua de astăzi: "Germania pare să rezerve dinamismului bolşevic un câmp de activitate spre Turcia (regiunea râvnită din Kaas) şi spre Iran. Punând în primejdie petrolul din Mossul, Rusia nu s-ar atinge astfel decât de interesele Angliei.Totul depinde însă, aici, de rezistenţa turcă şi de eventuala rezistenţă engleză. Sovietele vor cuceriri "paşnic" şi nu va înfrunta cu plăcere riscuri mai însemnate.

S-ar părea deci că primejdia cea mai mare ameninţă deocamdată Finlanda. E cu putinţă, apoi, o explicaţie cu Turcia şi Iranul. Rândul nostru dacă vine, vine, numai după aceea".

În această perspectivă sumbră pentru România, credincioase ideii Uniunii Europene, indiferent de forma de realizare a acesteia, "Date fiind împrejurările generale în care se desfăşoară fenomenul de expansiune al Uniunii Sovietice, SIGURANŢA NOASTRĂ NU SE VA PUTEA SPRIJINJI DECÂT PE O NOUĂ ORÂNDUIALĂ EUROPEANĂ, CÂND ACEASTĂ ORÂNDUIALĂ VA FI STATORNICITĂ (subl. ns.). Până atunci trebuie să câştigăm timp. Şi să fim gata de rezistenţă oricând! Soluţiile pe care le propunea guvernului României erau: 1) un "regim de continuitate, care să urmeze o politică de afirmare şi de rezistenţă naţională rânduită şi cumpătată " şi 2) "să avem grijă de Turcia şi să păstrăm un contact strâns cu această putere, singura care în cazul unor grave complicaţii apusene, poate avea interesul şi voinţa să ne ajute... Iar mai presus de toate, să întărim în grabă şi prin toate mijloacele puterea de rezistenţă militară şi morală a armatei noastre".

Concluziv, pentru a contracara optimismul falşilor profeţi, orbiţi de slăbiciunea economică şi a coeziunii sociale sau etnice a URSS, Gafencu observa că "Rămâne de cercetat legătura între stat şi popoarele Uniunii, legătura între stat si mulţime... oricare ar fi însă simţămintele sau lipsa de simţăminte a mulţimii, legătura ei cu statul nu poate slăbi decât în caz de neizbândă. Succesul politic consfinţeşte chiar legăturile cele mai nefireşti".

Ca dovezi în sprijinul existenţei unei înţelegeri sovieto-germane el aducea între altele poziţia diferită a presei sovietice faţă de revendicările Bulgariei (pe care, prin protocolul adiţional le susţinea URSS) şi ale Ungariei (care priveau oficial "aliatul" german pe care a încercat să-l tragă pe sfoară prin pactul secret Bethlen-Molotov): În ce priveşte negocierile noastre cu Bulgaria şi cu Ungaria, presa sovietică a luat poziţie pentru Bulgaria, dar a păstrat o deplină nepărtinire în chestiunea Transilvaniei. Nu e de mirare, totuşi, date fiind tendinţele expansioniste sovietice şi, deci, interesul de a păstra toate statele vecine, inclusiv România, sub o presiune constantă, că avansurile de o stăruitoare curtenie ale maghiarilor nu sunt respinse şi că îndeosebi negocierile economice şi feroviare cu Ungaria se desfăşoară într-o atmosferă prielnică ".

Evenimentele aveau să-i confirme bănuielile. Aşa cum, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940, Fabrizius făcuse, în numele Germaniei, presiuni asupra lui Carol al II-lea să cedeze cererilor URSS iar ruşii, la rândul lor, cu ocazia diktatelor de la Viena (30 august) şi Craiova (7 septembrie) lăsând curtenia la o parte, l-au adus pe sus pe reprezentantul român, în miez de noapte şi sub pretextul unor incidente de frontieră de care s-ar fi făcut vinovaţi militari români, l-au ameninţat, sugerându-i că URSS nu va sprijini România şi în caz de rezistenţă ""chestiunea poate lua o întorsătură serioasă". Situaţia s-a repetat la 12 septembrie 1940, când, după cedările impuse către Ungaria şi Bulgaria, Germania şi Italia dăduseră garanţii României în privinţa restului teritoriului său. Dekanozov l-a adus pe sus, în toiul nopţii, pe Gafencu la sediul ministerului sovietic de externe (Comisariatul Afacerilor Străine) acuzând noi "provocări" şi proferând noi ameninţări. Răspunsul lui Gafencu a dovedit de fiecare dată inteligenţa şi tactul unui diplomat de excepţie: "Am ţinut să răspund cu fermitate, fără nici o notă de provocare, sprijinind argumentarea mea numai pe dovezile de bunăvoinţă atât de vădite pe care le-am dat faţă de soviete, fără a face nici o aluzie la poziţia noastră întărită - raporta el la Bucureşti - Cred că această discreţie, conformă, de altfel, cu instrucţiunile Domniei Voastre (ale lui Mihai Manoilescu, ministrul de externe - n.n.), este de folos faţă de Soviete, ca si faţă de statele germane". Nu i-a fost însă de folos lui însuşi deoarece, inteligenţa sa ascuţită şi spiritul său de observaţie, apropiindu-l de culisele politicii germano-sovietice, au provocat panică la Berlin şi Roma, Ioachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano solicitând la Bucureşti (29 august) retragerea sa de la post sub acuza "că face o politică deosebită de aceea a guvernului si că a spus în anumite cercuri la Moscova că politica României faţă de Axă este numai o adaptare trecătoare la împrejurările date, că Anglia va fi biruitoare şi că prin toată atitudinea sa a încurajat pe ruşi să intre în România ".

Schimbările de la Bucureşti, căderea guvernului, plecarea regelui Carol al II-lea şi venirea la putere a lui Ion Antonescu l-au salvat însă pe ilustrul diplomat, care a putut să-şi continue activitatea până la intrarea României în război.

3. Diplomaţie şi război

Consecinţă directă a ocupării României de trupe germane, la 12 octombrie 1940, constă în faptul că la 4 decembrie se încheia la Berlin un acord economic româno-german care, prevăzând "colaborarea economică" pe 10 ani, în feuda practic România la carul "noii ordini economice europene " de expresie germană.

Petrolul făcea din România o ţară de importanţă strategică deosebită, în condiţiile extinderii operaţiunilor militare şi pe alte continente, fapt ce anula teoria "blietz-krieg"-ului, îndepărtând perspectivele unei păci rapide şi durabile.

La 12 octombrie 1940, prin bătălia navală din largul coastelor Cretei se declanşa confruntarea anglo-italiană pentru stăpânirea Mediteranei Orientale (Levant). În acest scop, Italia a invadat Grecia la 28 octombrie. În replică, britanicii au declanşat un puternic atac aero asupra bazelor italiene de la Taranto (11 noiembrie) şi contraofensiva în nordul Africii (9 decembrie). Pe fondul acesteia, flota italiană a fost atacată în Strâmtoarea Messina (10 ianuarie 1941) iar forţele terestre britanice au trecut la ofensivă în Africa de Est (15 ianuarie). Pierderea de către armata italiană a Tobruk-ului (22 ianuarie) şi Benghazi-ului (7 februarie) a determinat ca Germania să intervină în sprijin, în Africa, prin celebrul "Africa Korps" pus sub comanda "Vulpii deşertului", Erwin Rommel (26 februarie), în pofida ofensivei declanşate de acesta în Libia (15 martie) însă, trupele italiene au capitulat în Abisinia (18 mai), după ce flota care sprijinea operaţiunile terestre fusese lovită de britanici în largul Capului Matapan (28 martie). Pe frontul din Europa, în schimb, Axa a înregistrat succese, după o rezistenţă de numai două săptămâni, trupele germane, italiene şi ungare, scoţând din luptă Iugoslavia (6-18 aprilie 1941) şi încorporând Slovenia Italiei (3 mai). Apoi armata germană a pătruns, în sprijinul celei italiene, în Grecia, pe care a ocupat-o în întregime în perioada 22 aprilie-2 mai, împărţind-o în zone de ocupaţie (germană, italiană şi bulgară) la 31 mai.

În faţa acestor evenimente, guvernul SUA a declarat starea de urgenţă nelimitată (27 mai 1941), devenind vizibilă neutralitatea lor amiabilă faţă de Marea Britanic, care se împotrivea singură, pe toate fronturile, Axei. În secret, întrunindu-se la Washington, în perioada 27 ianuarie-29 martie 1941, reprezentanţii statelor majore american şi britanic adoptaseră deja principiile fundamentale ale strategiei războiului împotriva Germaniei şi aliaţilor săi ("Planul ABC 1") SUA aşteptând doar pretextul intrării în luptă.

În România, având promisiuni de sprijin din partea serviciilor speciale germano-sovietice, Mişcarea legionară a declanşat, la 21 ianuarie 1941 rebeliunea pentru înlăturarea generalului Ion Antonescu şi preluarea întregului control asupra puterii în stat. După numai 2 zile însă, legionarii au fost învinşi de armată, refugiindu-se, marea majoritate, în Germania şi URSS. La 28 ianuarie, generalul Ion Antonescu a instaurat un regim de mână-forte, exclusiv militar, intrând în tratative cu stăpânul temporar al Occidentului - Germania. Faptul a provocat ruperea relaţiilor diplomatice ale Marii Britanii cu România (10 februarie 1941). Sub dubla presiune sovieto-germană, a politicii de neutralitate, de promovare a principiilor păcii şi statu-quo-ului teritorial, aceea care constituise esenţa acţiunilor lui Grigore Gafencu, nu mai era posibilă. Teoria "regimului de continuitate" s-a prăbuşit. Invitat la 11-12 iunie la discuţii în Germania la München şi Berchtesgarden, Ion Antonescu se va angaja să participe la războiul pregătit de Hitler şi statul său major împotriva (URSS). Ideea era populară în armata română ca şi în majoritatea straturilor populaţiei, datorită rapturilor teritoriale de care se făcuseră vinovaţi sovieticii la 26-28 iunie 1940. În plus, Fuhrerul promitea reglementarea problemei Transilvaniei la sfârşitul războiului.

Pentru a se justifica în faţa posterităţii, generalul Ion Antonescu a organizat un pleibiscit (3-5 martie 1941) obţinând sufragiile naţiunii pentru politica sa de înţelegere, de nevoie, în condiţiile păstrării demnităţii naţionale în raporturile politico-militare şi economice cu Germania şi de recuperare pe orice cale, inclusiv a "manu militari" a teritoriilor răpite României în 1940.

În toată această perioadă, Gafencu a continuat să îndeplinească la Moscova, ritualul negocierilor pentru stabilirea unei frontiere cât mai "dreaptă", pentru sprijinirea repatrierilor, lichidarea incidentelor de frontieră, relansarea legăturilor economice, acceptarea unui ataşat militar român etc., înregistrând atent orice variabilă în atitudinea liderilor ruşi fată de beligeranţi şi faţă de România şi încercând să rezolve problema "Ţinutului Herţa", abuziv ocupat, în această cauză "atât de dureroasă şi atât de dreaptă" era însă convins încă de la începutul misiunii "din spusele domnului Davidescu (Gheorghe, predecesorul său - n.n.), ca si din dosarele găsite aici" că "ridicarea acestei probleme nu are sorţi de reuşită. Mai mult, von der Schulenburg a ţinut să-mi declare - transmitea el la 24 august - că nu-si face nici o iluzie cu privire la dorinţa noastră de a obţine o rectificare a frontierei nordice. Consilierul de ambasadă m-a sfătuit chiar, probabil însărcinat de şeful său, să nu mai ridice, această chestiune "pentru a nu mai tulbura atmosfera" şi mi-a povestit că ambasada germană s-a străduit zadarnic, luni de-a rândul, să obţină retragerea trupelor bolşevice de pe un deal din Polonia pe care l-au ocupat depăşind linia de demarcaţie". Într-adevăr, chestiunea a fost tranşată la 11 septembrie 1940 de către Molotov. Deşi Gafencu a argumentat că "porţiunea de teritoriu" în cauză care " nu are nici un interes strategic sau geografic" ci "doar valoare simbolică" pentru români, "nu a fost prevăzută în nota ultimativă", "nu a făcut parte niciodată nici din Bucovina şi nici din Basarabia.... şi nu a aparţinut niciodată nici unui stăpân străin", justificând abuzul prin necesităţile armatei care "cerea altă linie, mai corespunzătoare pentru interesele ei", "Molotov mi-a opus un refuz blând, dar hotărât. Pentru a nu lua act în mod hotărât de acest refuz - raporta Gafencu - i-am spus că nădăjduiesc totuşi că se va mai gândi la cuvintele mele".

În ceea ce priveşte atitudinea URSS faţă de beligeranţi, ambasadorul român îşi întărise convingerea că, la sfârşitul anului 1940 această ţară se afla "într-o perioadă de expansiune ce nu şi-a găsit încă limitele. Grija pe care o poartă armatei şi industriei de înarmare spre care merg tot mai mult toate resursele statului, comenzile făcute în străinătate (Germania, Suedia, Ungaria) care urmăresc toate înzestrarea căilor ferate şi a flotei, pasiunea cu care presa urmăreşte evenimentele şi prefacerile din străinătate dovedesc însemnătatea tot mai mare pe care Sovietele o dau factorului putere şi rolului internaţional care revine neîngrăditei împărăţii sovietice... Deocamdată prietenia cu Germania este sfântă şi nimeni nu se atinge pe faţă de ea. Toţi "oficialii" au cele mai bune legături - în măsura în care pot avea legături, cu reprezentanţii Reichului. Toată presa omagiază colaborarea germano-sovietică. Această colaborare, întemeiată pe teama de Germania, va ţine cât Germania va fi tare. Tăria Germaniei poate fi înrâurită de timp, adică de durata războiului. Şi e semnificativ că sovietele sunt legate de credinţa că războiul va fi lung. Ziarele de aici dau astfel un înţeles deosebit şi o deosebită însemnătate recentului acord anglo-american cu privire la schimbul de teritorii şi de torpiloare. Un lung articol din "Pravda", în termen cât mai "obiectiv", descrie în amănunt felul cum cele două puteri anglo-saxone îşi organizează în comun apărarea în Atlantic, în Pacific şi în Oceanul Indian şi încheie cu declaraţia că acest acord confirmă în totul cuvintele tovarăşului Molotov care a vestit că războiul se adânceşte şi se întinde tot mai mult.

Uniunea Sovietică se împacă astfel cu prezentul, îşi făureşte cu grabă o uriaşă putere si, urmărind cu interes războiul celorlalţi, îşi aşteaptă ceasul ei". Acordând însă un interes prioritar chestiunii Dunării şi problemelor Sud-Estului European unde "tendinţele se încrucişează, formulele se împletesc şi "spaţiile vitale" se încalcă unul pe altul. În această chestiune, eforturile Germaniei de a crea, cu ajutorul sateliţilor săi o Comisie care să-i adjudece controlul fluviului, ruşii le opuneau o poziţie constantă "nici o hotărâre fără participarea sovietelor".

În ceea ce priveşte Pactului tripartit, Grigore Gafencu, în baza informaţiilor culese la Moscova de la ambasadorii statelor implicate, concluziona, la 2 octombrie 1940 că "Ne aflăm în faţa unuia si aceluiaşi război care se întinde din Atlantic până în Pacific, de la Narvik până la Singapore şi Hanoi" şi că, în ciuda lozincilor propagandistice şi a declaraţiilor autoliniştitoare americane, acesta "nu e îndreptat împotriva Uniunii Sovietice; deşi puterile semnatare sunt aceleaşi care au încheiat acum câţiva ani pactul anticomintern, ele nu urmăresc de data aceasta tendinţe ideologice sau "filozofice", ci un scop politic bine definit şi acest scop nu e ostil Uniunii Sovietice". Aceasta, deoarece, în viziunea diplomatului român "Alianţa celor trei puteri tinere şi autoritare e incontestabil un şah la Statele Unite. Rezistenţa opusă de Japonia activităţii americane în Extremul Orient e veche. Nemulţumirea pricinuită în ţările Axei de ajutorul dat de S. U. A. Angliei e cunoscută şi firească. Avertismentul dat pe faţă Americii de cele trei puteri aliate o aşează totuşi într-o situaţie nouă. Dacă nu reacţionează, înseamnă că a dat îndărăt şi prestigiul ei în continentele vecine e atins. Dacă la rândul ei, caută să "limpezească situaţia", poate fi atrasă mai repede decât ar fi voit în războiul mondial, având de luptat în acelaşi timp în Extremul Orient şi în Europa ".

În viziunea presei sovietice "Pactul însemnează o lărgire a războiului .Se confirmă cuvintele d-lui Molotov - războiul imperialist se întinde tot mai mult", cauza fiind, după "Pravda", o încercare de "despărţire a zonelor de influenţă pe glob". Numai că, Reuşita acestei încercări depinde de rezultatul final al războiului", Moscova simţind că "mai are timp, în faţa ei". În acest sens, călătoria lui Molotov la Berlin de la începutul lunii noiembrie a fost interceptată de diplomatul român diferit de opiniile politice generale, că ar fi fost o manifestare de îngrijorare a ruşilor: "Este probabil că s-a oferit Uniunii Sovietice să se integreze în sistemul de repartizare a zonelor de influienţă în lume, în august de Pactul tripartit".

Întărirea regimului antonescian şi a poziţiei României după instalarea pe teritoriul său a trupelor germane a înăsprit însă situaţia lui Grigore Gafencu la Moscova punând capăt interminabilelor discuţii amiabile cu Molotov, discuţii care nu duceau la nimic. Tranşând în stilul său, Antonescu a decis la 14 octombrie 1940, referitor la incidentele de frontieră: "Se va comunica domnului Gafencu, următoarele: 1. Să mulţumească pentru dispoziţiile luate ( de ruşi -- n.n. ) şi să dea asigurările cele mai formale că din partea noastră nu va fi nici o provocare; 2. Să atragă însă atenţia că forţele înaintate ruseşti au depăşit în Nordul Moldovei, în general în judeţul Dorohoi "linia Molotov" şi că rog să se ia dispoziţii până la delimitarea definitivă a graniţei si fixarea ei în teren, ca să se dea instrucţiuni comandanţilor locali să retragă pe linia Molotov detaşamentele care se găsesc astăzi la sud de ea". În aceeaşi notă dură, Gafencu a fost obligat să înmâneze prima sa notă de protest, în numele Guvernului român, la 13 noiembrie 1940 "referitor la ocuparea abuzivă de către sovietici a unor ostroave de pe braţul Chilia, înainte ca frontiera să fi fost fixată". Apoi, pentru ca Moscova să înţeleagă că noul regim merge pe linia demnităţii naţionale şi că vremea dictatelor ruseşti a trecut, la începutul lunii decembrie Antonescu îi transmitea ambasadorului său să declare bunăvoinţa România faţă de normalizarea raporturilor cu URSS dar şi hotărârea ei de a cere "un bun tratament pentru populaţia românească din Basarabia şi Bucovina, care nu va face nici un act de ostilitate în contra regimului. Cerem să admită dreptul de opţiune al populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina şi cerem să se dea putinţă românilor din vechiul regat, cuprinşi în teritoriile cedate să se poată reîntoarce".

Cererea Conducătorului român venea în contextul desfăşurării la Bucureşti (24 octombrie - 20 decembrie 1940) a lucrărilor Conferinţei privind reglementarea navigaţiei pe Dunăre şi lichidarea Comisiei Europene a Dunării. Respingând ideea unei administraţii mixte româno-sovietice a Dunării maritime, România a obţinut dreptul de control al navigaţiei în sectorul Brăila-Sulina (20 decembrie). Era rândul liderilor sovietici să fie reduşi la defensivă, Molotov lamentându-se, conform telegramei lui Gafencu din 1 ianuarie 1941: "Suntem miraţi de atitudinea României care nu înţelege că Rusia este din nou un stat dunărean. Suntem şi mai miraţi de sprijinul pe care Germania si Italia îl dau rezistenţei românilor". La aceasta s-a adăugat "incidentul Kolos" - arestarea de către Siguranţa română, la 10 decembrie 1940 a "grădinarului" legaţiei URSS la Bucureşti, Pavel Ivanovici Kolos, sub acuzaţia de spionaj. Ulterior acesta şi-a recunoscut apartenenţa la NKVD, fapt ce a provocat tensionarea relaţiilor româno-ruse: "manifestaţiile de prietenie subliniate prin invitaţii la teatru şi la mese cu icre moi au încetat. Tonul oficial s-a înăsprit", îi transmitea de la Moscova, la 11 ianuarie 1941, direct generalului Ion Antonescu, Grigore Gafencu. Recent numit prim-locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, Andrei Ianuarievici Vîsinschi s-a plâns de "atmosfera atât de ostilă Sovietelor, pe care toţi reprezentanţii sovietici o constată în România".

Răbufnirile ruşilor aveau drept cauză, în opinia diplomatului român, îndepărtarea lor din nou de "ţelul de a face din Marea Neagră o mare rusească, închisă prin stăpânirea Gurilor Dunării si a Strâmtorilor".

În aceste condiţii când Antonescu, ieşit întărit din confruntarea cu legionarii, manifestă o atitudine mai intransigentă, dovadă arestarea a încă doi agenţi ruşi la 18 februarie, iar Germania şi Italia, în pofida demersurilor sovietice, păreau hotărâte să respecte garanţiile privind frontierele acordate României, politica URSS faţă de vecinul până atunci tratat cu superioritate, a suferit unele modificări. La 26 februarie 1941 s-au semnat la Moscova, de către Grigore Gafencu şi Petre Nemoianu pentru partea română, comisarul poporului pentru comerţ exterior Anastas Ivanovici Mikoian şi adjunctul său Lebedev, de partea sovietică, acordurile economice dintre România şi URSS. Nu atât prevederile lor, cât "bunăvoinţa ce ni s-a arătat în timpul negocierilor şi prietenia pe care a ţinut să o manifeste faţă de noi domnul Mikoian si toţi colaboratorii săi au - considera Gafencu în raportul din 28 februarie 1941 către Bucureşti - în împrejurările actuale, un înţeles deosebit". Mikoian a ţinut să dea asigurări "că guvernul sovietic nu doreşte de acum înainte decât să aibă cele mai bune raporturi cu România, întărind şi dezvoltând legăturile economice pe care le-am încheiat acum. Rusia, mi-a spus domnul Mikoian care nu se sfieşte să invoce tradiţiile istorice, a luptat odată pentru independenţa României şi ţine la această independenţă".

Schimbarea de atitudine a URSS se datora şi faptului că trupelel germane pătrunseseră în Peninsula Balcanică, ocupând-o până "la hotarele Turciei şi la hotarele greceşti, fără ca Rusia să fi luat o atiutudine sau să fi cerut şi obţinut vreo lămurire substanţială din partea prietenei ei Germania cu privire la soarta şi viitorul Balcanilor", transmitea Gafencu la 12 martie. Practic, Ruşii se vedeau îndepărtaţi de obsesia lor, Strâmtorile, de data aceasta de Germania, fapt ce contravenea înţelegerii secrete din 23 august 1939. Molotov l-a convocat de trei ori pe ambasadorul german Schulemburg, dar nici acesta, nici ambasadorul italian Rosso nu considerau că relaţiile URSS cu Axa s-au răcit. "Ambasadele anglo-saxone" vorbeau în schimb de o adevărată "ruptură care se poate adânci". Pe străzi însă, rusii îşi exprimau "pe faţă indignarea că Germania îndrăzneşte să coboare printr-o ţară slavă spre Strâmtori... în sfârşit se înmulţesc vocile care, ca aceea a lui Manuilski (Dimitri Zaharovici - n.n.), vicepreşedintele Cominternului, vestesc fatala ciocnire între Germania şi Uniune, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat ".

În privinţa României, Gafencu semnala că "la Moscova se ştie şi se vorbeşte că aşa cum suntem astăzi pivotul marşului german spre sud, am putea fi mâine pivotul unuoi marş spre est" fapt ce "îngrădeşte mult putinţa de a îmbunătăţi, pe cale diplomatică raporturile româno-sovietice".

Interesant este faptul că, pe acest raport, Ion Antonescu a pus, la 13 martie, următoarea rezoluţie: "1. Indiferent de unele impresii care pot să nu fie juste, raportul este interesant; 2. Este singurul diplomat care întocmeşte rapoarte studiate, bine prezentate şi interesante. Este ceea ce as dori să facă toţi diplomaţii noştri: a) miniştrii, b) ataşaţii de presă c) ataşaţii comerciali. Numai astfel ar servi ţara şi ar fi la înălţimea încrederii ce li s-a încredinţat". Venită din partea şefului statului şi mai mult, din partea unui om cunoscut ca obiectiv dar zgârcit cu laudele, aprecierea denotă într-adevăr profesionalismul diplomatului român.

Atacarea Iugoslaviei la 6 aprilie 1941 a provocat reacţii violenţe la Moscova, Gafencu semnalând ca surprinzător "sprijinul politic pozitiv pe care guvernul sovietic îl acordă azi Iugoslaviei în atitudinea ei ca răzvrătire împotriva politicii de penetraţie germană". În aceeaşi noapte un pact strict secret a fost încheiat la Kremlin, între Stalin, Molotov şi emisari ai guvernului iugoslav. Faţă de România, atitudinea sobvieticilor s-a schimbat subit. La 9 aprilie, Gafencu era abordat de Vîsinski cu rugămintea de a transmite textual la Bucureşti că "Avem cel mai deplin respect pentru dl. general Antonescu care ne-a dovedit că ţine într-adevăr cu toată lealitatea să îmbunătăţească raporturile româno-sovietice. Te rog să comunici că guvernul sovietic are cele mai bune intenţii faţă de România şi că ţine să o asigure din nou, cu toată hotărârea, că nu are nici o pretenţie împotriva ei, ci doreşte ca raporturile între cele două state să fie cât mai trainice şi cât mai încrezătoare". În răspuns, Mihai Antonescu, şeful politicii externe româneşti, îl atenţiona pe Gafencu, la 16 aprilie că "Aluzii la dorinţa guvernului sovietic de a vedea o ameliorare a raporturilor între cele două ţări ne-au fost făcute, în ultimul timp, atât prin ambasadorul Sovietelor la Berlin, cât şi pe diferite căi ocolite, la Bucureşti. Este vorba deci despre o adevărată acţiune concertată a guvernului sovietic ".

Opinia generalului Ion Antonescu a fost categorică: "Nu ne pretăm acestor intrigi. Prietenia mielului cu ursul va duce la jupuirea mielului. Deci urmăm drumul nostru calmi şi fermi". Instrucţiunile sale către ambasadori au fost însă, din fericire, mult mai explicite: "Faptul că unele încercări coincid cu actuala criză balcanică este semnificativ pentru sinceritatea asigurărilor ce ni se dau. Tranziţia între tratamentul de neîntrerupte hărţuieli cu care eram obişnuiţi din partea Sovietelor, chiar de a doua zi după cedarea Basarabiei care trebuia să însemne, după însăşi mărturisirea sovietică, o lichidare a chestiunilor litigioase între cele două ţări şi actualele protestări de prietenie este prea bruscă ca să o putem atribui unei intenţii sincere şi durabile de apropiere. Ea nu este deci explicabilă decât prin ultimele evenimente din Balcani şi prin dorinţa Sovietelor de a-si salva influenţa şi interesele compromise în această regiune... Considerăm deci că nu se poate pune nici o bază serioasă pe aceste subite manifestări de prietenie. A ne preta unor asemenea intrigi ar însemna a cădea într-o cursă ale cărei consecinţe ar putea fi fatale pentru ţara noastră.

România îşi urmează deci drumul său drept cu calm si fermitate. Ne pregătim, ne întărim şi aşteptăm.

În consecinţă, în conversaţiile dumneavoastră ulterioare veţi evita orice ar putea lăsa impresia că România ar putea devia câtuşi de puţin de la actuala sa politică externă sau ar putea fi utilizat pentru a ne reprezenta ca făcând o politică de duplicitate.

Consider totuşi că, observând, bineînţeles, instrucţiunile de mai sus ar fi util de a nu se tăia, printr-o atitudine prea rigidă, firul întins de Soviete. Urmărit cu abilitate şi prudenţă, acest fir ar putea conduce la constatări interesante cu privire la intenţiile sovietice şi la fondul adevărat al avansurilor ce mi se fac".

"Drumul ... drept" despre care vorbea Antonescu însemna că România nu putea accepta să devină un factor de susţinere a intereselor URSS în zonă, dar nici nu putea accepta să ia parte, ca Ungaria şi Bulgaria la desmembrarea Iugoslaviei de către trupele germano-italiene, chiar dacă oferta acestora, de a reunifica teritoriile sud dunărene locuite de români, era tentantă, în concepţia Conducătorului, România nu putea face vecinilor ceea ce ea însăşi le reproşase că-i făcuseră în istoria mai veche sau mai recentă.

La fel de originală a fost şi rezoluţia pusă de generalul Antonescu pe raportul din 14 aprilie a lui Gafencu prin care acesta semnala pactul de neutralitate sovieto-japonez încheiat la 13 aprilie la Moscova şi primit aici ca o primă breşă în strategia Axei. În realitate, asigurându-i spatele, pactul îi permitea Japoniei să-şi concentreze eforturile asupra marelui adversar al Axei în Pacific - SUA, slăbindu-i acesteia capacitatea de intervenţie în Europa. Deloc entuziast, şeful statului român comenta: "Trebuie aşteptat viitorul. Pactul este după mine, o mare păcăleală, după cum au fost şi pactele de amiciţie perpetuă recente şi mai demult încheiate de Serbia, pactul balcanic etc. Pactomania s-a dovedid neputincioasă şi ridicolă. Am spus acestea din 1934 domnului Titulescu (Nicolae, ministru de externe al României, celebru diplomat european - n.n.), de atunci şi i-am arătat că pactele ce se încheiau erau un mare si şubred castel de cărţi, cade una, cad toate. Aşa s-a întâmplat cu pactele în trecut, aşa se va întâmpla în viitor. Domnul Cretzianu (Alexandru, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine - n.n.) să ceară de la Statul Major studiul ce l-am întocmit eu în 1934, care, în mod grafic sintetiza ceea ce susţineam şi ceea ce ulterior s-a dovedit exact.

Acest studiu trebuie completat cu pactele ulterioare, pentru un istoric uşor de urmărit al diplomaţiei foarte puţin savantă şi mai puţin practică de după război. Cel mai bun pact este să fii tare".

Provocat, Gafencu a replicat prin raportul din 25 aprilie, dând o explicaţie uluitoare pactului sovieto-japonez şi făcând o analiză mai mult decât realistă a situaţiei internaţionale: "Uniunea Sovietcă, spun unii, s-a încadrat în pactul tripartit. Ea vede de pe acum globul tăiat în felii şi este mulţumită cu felia ce i s-a rezervat. Pactul Stalin-Matsuoka este frate bun cu pactul Ribbentrop-Molotov. E un sistem unitar ce se întinde peste Europa şi peste Asia. Rusia s-a învoit să fie legătura de unire între cele două continente organizate... Sunt semne că războiul a intrat într-o fază nouă, care poate avea urmări neprevăzute.

Una din cele dona tabere în luptă, în urma unui şir de izbânzi militare şi diplomatice, pregăteşte de pe acum organizarea păcii de mâine pe continentul european, încadrând această organizare într-un plan de împărţire a zonelor de influenţă în lume. E "ordinea nouă" despre care se vorbeşte atât si care, în realitate, nu înseamnă altceva decât o aşezare continentală (înainte de a putea fi mondială), întemeiată pe hegemonia ţării celei mai puternice. Formulele ce se întrebuinţează pentru a împărţi răspunderile şi pentru a egaliza drepturile între statele asociate, ca de pildă "Axă", "pact tripartit" etc., nu înşeală pe nimeni, hegemonia s-a impus înăuntrul sistemului înainte de a se impune în afară, prin răsunetul victoriilor şi realitatea puterii.

Acţiunea de organizare a ordinii noi cere, fie pentru a înlesni operaţiile de război fie pentru a asigura aprovizionarea continentului, măsuri economice şi politice la care vor trebui să se supună toate statele vecine, începând cu cele mai apropiate şi până la cele mai îndepărtate, fără a ţine seama dacă sunt cuprinse său nu în sistemul Axei sau al pactului tipartit. Aceste măsuri, din care nu toate se potrivesc cu interesele şi cu deplina neatârnare a statelor dinprejur, provoacă în mod firesc mişcări de reacţie şi de rezistenţă. Ordinea nouă nu poate suferi împotriviri. Orice piedică îi poate zădărnici succesul final. Discuţiile care duc la tranzacţii şi la compromisuri erau bune în perioada distrugerilor. Azi, când se desprind liniile mari ale organizării, urmărite de statul conducător, acesta cere învoieli cât mai grabnice, pe temeiul cerinţelor formulate de el şi care trebuie împlinite cu tot mai multă disciplină.

Iată de ce noua ordine a Fuhrerului - indiferent de dorinţele şi de interesele cârmuitorilor - poate intra în atingere cu Rusia tovarăşului Stalin, aşa cum a intrat noua ordine continentală şi antibritanică a lui Napoleon în conflict cu Rusia ţarului Alexandru ".

Grigore Gafencu sugera aşadar, în baza experienţei istorice a omenirii, că atunci când între Urali şi Atlantic vor rămâne doar doi stăpâni în Europa, aceştia vor intra în coliziune, dornici, fiecare, să-şi impună hegemonia, în momentul în care şi Grecia a fost ocupată de trupele Axei, condiţiile au fost realizate. Germania stăpânea Europa Occidentală continentală, de la Atlantic la linia de demarcaţie stabilită prin Pactul Ribentrop-Molotov, iar URSS Răsăritul. De la Moscova, Gafencu raporta despre zvonuri şi desminţiri, despre aduceri de trupe din Siberia şi concentrarea lor la frontiera vestică, dar şi despre preluarea funcţiei de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către I. V. Stalin (6 mai 1941) şi despre cuvântarea acestuia "La 5 mai, cu prilejul promoţiei noilor ofiţeri, în care, pomenind de "tendinţele de hegemonie ale unei anumite puteri", ar fi declarat că URSS nu trebuie să se mulţumească cu atitudini defensive, dar trebuie să fie gata să se opună cu forţa planurilor care tind la cucerirea şi la stăpânirea lumii", în pofida declaraţiilor oficiale şi măsurilor luate împotriva unor ofiţeri "Vinovaţi că ar fi răspândit şi întreţinut în armată un spirit războinic îndreptat făţiş împotriva Germaniei", se pare că până şi I. V. Stalin "şi-a dat seama că războiul poate fi amânat dar nu înlăturat".

În aceste condiţii, pentru România sosise clipa despre care vorbea Antonescu. În cursul întrevederii cu Hitler de la München, din 11-12 iunie 1941 acesta a acceptat să angajeze armata română în Răsărit. Nu în siajul şi pentru scopurile Germaniei ci pentru eliberarea prin arme a teritoriilor româneşti răpite în 1940 de către URSS. Pentru Gafencu sosise nu numai clipa încheierii misiunii diplomatice la Moscova dar şi a încheierii carierei sale diplomatice. Ca om al păcii, militant pentru o Europă unită în numele democraţiei şi ca garant al acesteia, el nu putea sluji războiul.

4. Sfârşitul misiunii la Moscova şi autoexilul

În zilele de 20-21 iunie, urmând exemplul ambasadelor Germaniei şi Italiei care evacuaseră "de acum o săptămână" familiile diplomaţilor şi ale ambasadelor SUA şi Angliei ale căror doamne plecaseră de "două zile" Gafencu transmitea la Bucureşti că "la îndemnul colegilor mei din Axă m-am hotărât a îndepărta şi eu doamnele legaţiei noastre, care ultimele au părăsit azi (21 iunie -n.n.) Moscova cu avionul spre Berlin".

În zorii zilei de duminică 22 iunie 1941, mai precis la ora 03,30, începea aplicarea, între mările Baltică şi Neagră, a "Planului Barbarossa", planul de îngenunchiere a URSS de către Germania, printr-un "război fulger". De conivenţă trupele române urmau să acţioneze la flancul drept al dispozitivului ofensiv al Axei, ducând propriul lor război, de reîntregire, conform Proclamaţiei către Ţară a generalului Ion Antonescu - "Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din răsărit şi miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştrii cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre,..!"

În aceeaşi zi, 22 iunie prim-ministrul Churchill a dat declaraţia de sprijinire a URSS de către Marea Britanie, urmată fiind, la 24 iunie de declaraţia similară a lui Franklin Delano Roosevelt, în numele SUA. La 12 iulie avea să se încheie la Moscova acordul anglo-sovietic privind lupta comună împotriva Gemaniei şi a sateliţilor acesteia care declaraseră şi ei, rând pe rând, război URSS: Slovacia (24 iunie), Finlanda (25 iunie), Ungaria (27 iunie), Albania (29 iunie).

Deşi România a declarat război URSS la 22 iunie, ea va începe operaţiile militare abia la 1 iulie reuşind ca, până la 26 ale lunii să elibereze întreg teritoriul răpit de URSS în 1940.

Grigore Gafencu a aflat de intrarea României în război "duminică, 22 iunie, la ora 6 de la ambasada germană". "Legaţia noastră - consemna el - ca si ambasada Italiei, legaţia Finlandei, legaţia Ungariei şi legaţia Slovaciei au fost lăsate libere încă trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a funcţionat. Am păstrat un contact zilnic cu ambasadorul Italiei. Am strâns pe toţi membrii misiunii române, în număr de 17, la legaţie, unde au locuit cu mine din ziua războiului până în ziua evacuării noastre. Am avut timp să ard toate dosarele secrete şi toate cifrurile". La 24 iunie, orele 16, a avut ultima întrevedere cu Molotov. Primirea a fost curtenitoare, "fără nici o pornire şi pe un ton potolit", Molotov remarcând că România s-a asociat "atacului banditesc" al Germaniei şi concluzionând: "Vă gândiţi la teritorii şi nu vă daţi seama că este în joc independenţa şi însăşi fiinţa dumneavoastră de stat... Veţi vedea că Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi voinţa statelor mici. Nu văd ce puteţi aştepta si nădăjdui ? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred şi o ştiu exclusă, sunteţi pierduţi".

Răspunsul dat de Grigore Gafencu, în nume personal, se constituie, poate, în cea mai obiectivă analiză a evenimentelor care au condus la intrarea României în cea de-a doua mare conflagraţie mondială: "Răspund că nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o discuţie de politică generală. Vâltoarea războinică în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, este uriaşă, masele ce îşi stau faţă în faţă, cu interese potrivnice şi vrăşmaşe sunt atât de numeroase, încât pare să fie o tristă fatalitate că nici un stat mic sau mare nu poate scăpa de urgia războiului. În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că prin politica lui, urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc domnului Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a trezit îndreptăţită teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.

Îmi îngădui să amintesc aceste fapte fiindcă am avut prilejul, ca ministru de externe al ţării mele, să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţia guvernului sovietic faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că «O ROMÂNIE INDEPENDENTĂ ÎN CUPRINSUL HOTARELOR EI NEATINSE ESTE O CHEZĂŞIE DE SIGURANŢĂ PENTRU UNIUNEA SOVIETICĂ, CA PENTRU TOATE CELELALTE STATE VECINE».

Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia".

A doua zi, sediul locaţiei române a fost izolat pe data de 26 iunie la ora 5,30 personalul său fiind evacuat spre Miciurinsk. După două săptămâni ajungeau la graniţă.

Evenimentele au fost prezentate de Grigore Gafencu în ultimul său raport, înaintat lui Mihai Antonescu, după întoarcerea în ţară, la 1 august 1941. România se afla deja angajată atunci într-un război de durată deoarece, la 30 iulie, generalul Ion Antonescu, la solicitarea Germaniei, ordonase ca împreună cu armata română săş-i continuie operaţiile, dincolo de Nistru, "până la capăt" adică până la capitularea URS S. În aceste condiţii, adversar al războiului ca metodă, adept al unei construcţii europene unice, realizată pe temeiul unei ordini de drept, în care "limita este o regulă generală si echilibrul un principiu de viată", Grigore Gafencu a considerat că nu mai este oportun să rămână în ţară, devenind un oponent al regimului pe care îl servise. Mai mult, a intuit că va fi mult mai folositor României în străinătate, prin eforturile sale politico-diplomatice urmând să atenueze consecinţele înfrângerii.

Pentru a nu fi considerat trădător al ţării sale, Grigore Gafencu a renunţat să se stabilească în Anglia sau SUA unde ar fi avut, poate, şanse mai bune de acţiune, optând pentru neutra Elveţie. La 15 noiembrie 1941 părăsea astfel Bucureştiul pentru Geneva, oraşul studiilor sale din tinereţe. Aici avea să se dedice, până la decesul său survenit la 30 ianuarie 1957, în cadrul "Mişcării Europene", luptei pentru edificarea unei Europe Unite pe baze democratice, în care şi România postbelică să-şi găsească locul şi importanţa cuvenită.

                              prof. dr. Mircea DOGARU