România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

IMAGINEA ROMÂNILOR NORD-DUNĂRENI ÎN OPERELE CRONICARILOR BIZANTINI DIN SECOLUL AL XV- LEA , LAONIKOS CHALKOKONDYLAS ŞI DUKAS

La cumpăna milieniilor I şi II ale erei creştine, îşi făceau intrarea în istorie, odată cu menţionarea lor în izvoarele scrise descendenţii romanităţii din răsăritul Europei. Din această epocă şi până în zilele noastre, românii, de la nord de Dunăre, şi vlahii, de la sud de fluviu, din Peninsula Balcanică, au reprezentat şi continuă să reprezinte singurele ramuri ale romanităţii orientale.

Încă de la apariţia lor în istorie, aceştia s-au aflat în atenţia istoriografiei bizantine, care ne-a transmis interesante ştiri despre ei. Informaţiile despre aceştia, favorabile sau nefavorabile, sunt deosebit de importante pentru cunoaşterea modului în care vlahii balcanici şi, respectiv, românii nord-dunăreni au fost percepuţi de către bizantini, precum şi a imaginii lor în societatea bizantină, ai cărei exponenţi au fost cronicarii şi scriitorii secolelor XI-XV.

*

Constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice – Ţara Românească şi Moldoava – şi afirmarea lor în plan internaţional în secolele XIV-XV i-a adus în atenţia istoriografiei bizantine pe românii nord-dunăreni, desemnaţi de reprezentanţii acesteia îndeosebi cu numele de daci. Cu atât mai mult aceştia au devenit importanţi pentru cronicarii bizantini cu cât de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi pe toată durata secolului următor aceştia s-au arătat ca fiind singurul popor din sud-estul continentului capabili să se opună turcilor, într-o epocă în care, strangulat între cuceririle otomane, Imperiului Bizantin, aflat într-o agonie ireversibilă, avea nevoie stringentă de aliaţi cu ajutorul cărora să-şi asigure supravieţuirea.

Deşi românii nord-dunăreni şi statele lor s-au aflat constant în atenţia istoriografiei bizantine din secolele XIV-XV, informaţiile furnizante de aceasta, care să ne permită conturarea unei imagini a modului cum erau percepuţi românii în societatea bizantină, sunt extrem de puţine. Mai exact, asemenea ştiri aflăm doar în lucrările cronicarilor Laonikos Chalkokondylas şi Dukas, ambii din secolul al XV-lea.

Dintre cei doi cronicari cele mai complexe ştiri ne sunt furnizate, mai ales de Laonikos Chalkokondylas. Spre exemplu, relatând evenimentele legate de cruciada din 1396 cronicarul bizantin subliniază în mod expres faptul că „dacii (românii, n.n.), un neam viteaz”, l-au însoţit pe Sigismund de Luxemburg în această nefericită cruciadă1. Aceeaşi calitate a românilor este evidenţiată de cronicrul bizantin şi cu altă ocazie, prilej cu care conchide el, „este acest neam, dacii, viteaz în ale războiului”2.

Calitatea de buni luptători a românilor este subliniată şi de cronicarul Dukas. Acesta arată că în prima jumătate a secolului al XV-lea, la Constantinopol trăiau mulţi români, „oameni mai tineri şi îndemânatici la lupte şi rebeliuni”3.

Românii şi-au probat calităţile războinice şi vitejia îndeosebi în luptele cu turcii. Un asemenea moment au fost luptele din 1462 când, deşi a înregistrat unele succese împotriva românilor, „totuşi taberei (turceşti, n.n.) îi era, ce-i drept, frică de dacii care întru nimic cu mai puţină îndrăzneală făceau câte o mare ispravă”, conchide Chalkokondylas4.

Alte calităţi ale românilor, evidenţiate de Laonikos Chalkokondylas, sunt că aceştia sunt un neam ales şi destoinic, care însă, deşi conştienţi de unitatea lor, nu au reuşit să-şi constituie un singur stat. „Şi după cum ar putea cineva conchide, – afirmă cronicarul bizantin – acesta este un neam ales şi destoinic şi, deşi vorbeşte aceeaşi limbă, despărţit fiind din vechime în două, neamul s-a statornicit în două stăpâniri şi domnii”5.

Prin calităţii lor, susţine Chalkokondylas, românii au reuşit să-şi influenţeze vecinii, care le-au adoptat obiceiurile şi modul de viaţă. Aşa s-ar fi întâmplat, bunăoară, cu lituanienii care „au luat obiceiurile şi felul de trai al românilor”6.

Aceste calităţile ale românilor sunt însă, cel puţin, parţial estompate de o serie de defecte ale organizării lor sau chiar ale etniei. Una dintre acestea, subliniată de Chalkokondylas, este precaritatea legilor. Astfel, într-unul din capitolele lucrării sale el susţine că „acest neam, dacii […], are o organizaţie cu legi nu prea bune”, pentru a conchide în altă parte că românii sunt cuprinşi „în două domnii, în Bogdania (Moldova, n.n.) şi în Ţara aceasta de la Istru (Ţara Românească, n.n.) şi au organizaţie cu legi nu prea bune”7.

O altă trăsătură negativă a etniei, relevată de cronicarii bizantini, este lipsa de unitate a românilor şi înclinaţia lor spre perpertuarea unei instabilităţi politice. „Căci era neamul românilor iubitor de dezbinări şi-şi îndrepta cu uşurinţă gândul la răsturnarea domnilor”, conchide Dukas8, iar Chalkokondylas completează că românii „au obiceiul să nu rămână cu aceiaşi domni, ci mereu după interesul lor să-i schimbe; şi-şi pun când un stăpânitor când altul”9.

În plus, legat de acest defect al etniei, Chalkokondylas face o serie de aprecieri la adresa clasei politice româneşti, arătând că boierii inventează domni marionetă pe care apoi, instalându-i în scaun, controlează şi îi domină în interes propriu. „Şi pe unii dintre aceştia, – subliniază el – plăsmuiţi de către cei de neam mare şi cu multă avere ai ţării, ei caută să-i pună în domnia Daciei, cu intenţia că ar putea fi în interesul şi spre folosul lor, dacă sunt puşi în domnie”10. Cronicarul bizantin ne oferă şi două exemple: faptul că după luarea domniei Vlad Ţepeş, „chemând câte unul din boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi trăgea în ţeapă cu toată casa, pe el, pe copii, femeie şi slujitori”, consolidându-şi astfel domnia, şi trecerea boierilor munteni de partea lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului, abandonându-l pe Ţepeş, deşi acesta învinsese şi alungase oştile otomane, deoarece „au cunoscut că tânărul e de preferat pentru ei faţă de domnul Vlad şi, trecând de partea aceluia, se adunau puţini câte puţini. Şi ceilalţi daci cum au băgat de seamă, repede l-au părăsit pe Vlad şi au trecut la frate-său”11.

O altă trăsătură negativă de caracter a românilor, care aruncă o pată asupra vitejiei şi calităţilor lor militare, relevată de aceiaşi cronicari bizantini, era predilecţia lor spre a-şi abandona aliaţii în momentele dificile. Aşa s-ar fi întâmplat în timpul primei faze a luptei de la Varna (10 noiembrie 1444), când afirmă Laonikos Chalkokondylas, după risipirea trupelor otomane care li se opuneau, românii din armata creştină au prădat antrepozitele sultanului, după care „n-au mai venit la luptă şi nu s-au mai aşezat în ordine de bătaie, ci au început s-o ia spre tabăra lor”12.

Un act oarecum similar, dar cu consecinţe şi mai grave, s-ar fi consumat cu ocazia bătăliei de la Kossovopolje (1448). În momentul în care victoria otomană se contura ca fiind certă, susţine Chalkokondylas, românii, care luptau alături de trupele lui Ioan de Hunedoara (1441-1456), văzând „pe turci luptându-se mult peste aşteptarea lor şi că pe ei îi ameninţă cele mai rele primejdii şi că abia de vor scăpa de nenorocire, chiar dacă ar ajunge să rămână teferi, că pentru jurământ nu e nici un mijloc să nu-şi primească pedeapsa de la împăratul (sultanul, n.n.) pentru câte i le-au făcut, ducând război cu el şi pentru că s-au aliat în luptă cu peonii (ungurii, n.n.), s-au hotărât în acestă mare învălmăşală să trimită un sol la împăratul Amurat (Murâd II, sultan între 1421-1451, n.n.), ca să se împace şi, ca predând armele, să reia legăturile cu împăratul şi să-i fie prieteni”. Ca urmare, „trădându-şi prietenii”, au încercat să treacă de partea turcilor, dar au fost masacraţi din ordinul sultanului „ca să-şi primească pedeapsa pentru câte i le-au făcut. Şi aşa au fost daţi pierzării pe loc, fără nici o consideraţie”13.

Revenind la informaţiile referitoare la români transmise de Laonikos Chakokondylas, cu prilejul luptei de la Varna, acestea contribuie, prin conţinutul lor la conturarea unei imagini cât se poate de controvesate a acestora. Astfel, din lucrarea cronicarului bizantin aflăm că în pofida abandonării taberei creştine în timpul luptei, românii au asigurat retragerea lui Ioan de Hunedoara spre Dunăre, în timpul căreia au căzut mulţi dintre ei. „Şi cum se retrăgea şi mergea fără nici o ordine, – relatează el – a aflat toate şi n-a mai mers în tabără, ci a plecat de-a dreptul spre Istru, atât el cât şi dacii; […]. În retragere au căzut şi alţi bărbaţi viteji şi  nu puţini dintre daci”14. Din relatarea aceluiaşi cronicar, aflăm însă şi incredibilul fapt că în timpul replierii forţelor creştine spre Dunăre, s-au înregistrat ciocniri între români şi unguri, în urma cărora dintre ultimii, „mai mulţi însă s-au prăpădit în retragere de mâna dacilor”15.

Absenţa altor ştiri despre români în sursele bizantine face imposibilă conturarea unei imagini mai complete şi mai integratoare a modului în care aceştia erau percepuţi în societatea bizantină. În acestă situaţie, ne vedem obligaţi să ne limităm la aceea, mai mult aproximativă, furnizată de informaţiile de care dispunem.

                  Prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ

 

NOTE

 

1 Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice,ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, II, p. 59 (în continuare: Chalcocondil).

2 Ibidem, II, p. 63.

3 Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, XXIX, 6 (în continuare: Ducas).

4 Chalcocondil, IX, p. 291.

5 Ibidem, III , p. 93.

6 Ibidem, III , p. 94: „Şi neamul acesta (lituanienii, n.n.) a luat obiceiurile şi felul de trai al românilor […], ţara fiindu-le pe o întindere mare în graniţă cu Bogdania Neagră (Moldova, n.n.), se războieşte cu aceştia”.

7 Ibidem, II, p. 63.

8 Ducas, XXIX, 6.

9 Chalcocondil, II, p. 63.

10 Ibidem, V, p. 158.

11 Ibidem, IX, p. 283, 291.

12 Ibidem, VII , 197.

13 Ibidem, VII , p. 214-215.

14 Ibidem, VII , 199.

15 Ibidem, VII , 200.