|
Apelul la
arhive invocat tot mai frecvent în ultimul timp scoate la lumină
de cele mai multe ori fără premeditare, episoade istorice
importante a căror dimensiune reală a fost parcă intenţionat
amputată în trecutul nu prea îndepărtat, din simplul motiv
de a nu crea susceptibilităţi determinate de deschiderea
dosarului luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale a
poporului român, dosar care, regretabil, evenimentele o dovedesc,
trebuie menţinut în permanenţă deschis.
Aşa este cazul
intervenţiei autorităţilor de stat ungare cât şi a
unor asociaţii obşteşti, reuniuni şi societăţi
cu un pronunţat statut naţionalist, în schimbare, la cumpăna
secolului trecut, a raportului etnic autohton din unele zone compact româneşti,
prin colonizarea unor populaţii aduse din Ungaria propriu-zisă
sau din ţinuturi cu preponderenţă maghiară sau
secuiască din Transilvania.
***
Prezentul studiu
preliminar nu-şi propune să abordeze demersurile din presă
şi nici amplele dezbateri parlamentare de la Budapesta, materie
care va fi testată în alt loc, ci doar să schiţeze pregătirea
opiniei publice ungureşti sugerându-se teama generalizată după
desfiinţarea iobăgiei prin Patenta din 1854, că românii
devenind şi ei proprietari în Transilvania prin preponderenţa
lor numerică, vor înclina echilibrul politico-economic în
favoarea lor. În subsidiar prin această tactică se urmăresc
accelerarea procesului de colonizare şi punerea în aplicare a
programului pregătit anterior dar lansat de contele Bethlen István
abia în anul 1907 ca urmare a punerii în operă timp de 13 ani a
Articolului, respectiv a Legii nr. V din 1894 "Despre
colonizare" sancţionată la 17 martie 1894 şi
publicată în acelaşi an.
Literatura noastră
istorică n-a abordat în mod cuprinzător problema colonizărilor
ca strategie a deznaţionalizării. Unele referiri competente cu
privire doar la Câmpia Transilvaniei de altfel zonă compact românească
le datorăm lui Ioan Luca Ciomac, inspector general al Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor, eminent agronom şi om de elevată
pregătire socio-culturală cât şi eruditul profesor blăjan
Ştefan Manciulea. Nu e lipsit de interes să menţionăm
că istoriografia de după cel de al II-lea război mondial
nici n-a abordat problema colonizărilor deznaţionalizatoare în
pofida faptului că fenomenul acesta păgubitor românilor a
continuat, în proporţii mai reduse şi într-o manieră
escamotată chiar şi în anii postbelici.
Literatura de specialitate
şi publicistica ungurească în schimb, s-a pus cu toată
seriozitatea în slujba acestei noi strategii adoptată de stat în
urma încercărilor insuficient valorificate în domeniul deznaţionalizării
iniţiate după 1867 în sfera învăţământului,
religiei, educaţiei, administrativă etc.
Dintr-o amplă
literatură pusă în slujba politicii de stat de colonizare redăm
aici doar ideile cuprinse în memoriile lui Mikó Imre, personaj de prim
rang în peisajul politic transilvănean, fost tezaurar apoi preşedinte
al Guberniului în timpul revoluţiei şi după abolirea
absolutismului de după 1861 şi a altor câţiva ideologi
ai colonizărilor.
Văzând setea de pământ
şi orientarea spre achiziţionarea lui de la nobilimea
falimentară ungurească a timpului, de către ţărănime
sprijinită de burghezia română în ascensiune Mikó nota:
"Între alte nenorociri, cu cea mai îndurerată inimă
privesc la tot mai intensa înstrăinare de fiecare zi a proprietăţilor
ungureşti". Încă din 1861 acelaşi Mikó aprecia că
scăderea pământului din proprietatea agrară ungurească
cu timpul va determina "... o mare lichidare statistico-politică".
Acapararea pământului din mâni străine nu constituia nici un
secret că se constituise şi pentru români într-o strategie
vitală adoptată aşa cum şi George Bariţiu
recunoaşte într-o misivă din 1885 că "... da, este
un război economic care trebuie continuat exclusiv cu puterile
noastre în tot cuprinsul ţării dacă vrem să existăm
mai departe, dacă vrem ca într-adevăr să avem o ţară".
Acest război nu privea, prin urmare pe indivizi ci era o adevărată
strategie naţională, a existenţei pentru ambele părţi,
fiindcă referindu-se la ea acelaşi Mikó Imre recomanda ca o
datorie patriotică buna chivernisire şi menţinerea pământului
(în mâini ungureşti, desigur, - compl. ns. I.R.) continuând:
"Când văd înstrăinându-se câte o proprietate-două
parcă văd ciuntindu-se câte o bucată din coroana pământurilor
patriei ungare".
Este cunoscut faptul că
încorporarea Transilvaniei la Ungaria la 1867, determinată de înfrângerile
catastrofale ale armatei austriece la Koniggrätz şi Sadov a fost
întâmpinată de români cu justificate proteste izvorând din
lipsa de realism a acestei odioase fuziuni şi din totala ei
netemeinicie, tot aşa cum, în anul 1848 această alipire
preconizată a devenit un veritabil act statal total indezirabil, a
fost socotită neavenită de aceiaşi români care
constituiau atât atunci ca şi pentru totdeauna populaţia
majoritară a Marelui Principat al Transilvaniei.
Stabilim acest prag în
tratarea temei propuse pentru că legea uniunii, în expresii foarte
liberale, asigura, ce e drept, egalitatea tuturor cetăţenilor
Ungariei şi Transilvaniei sub aspect civic, dar încorpora în
substratul ei organic un profund conţinut reacţionar, rasial
chiar, întrucât s-a înfăptuit pe baza hotărârii Dietelor
nobiliare de la Pojan (Bratislava) şi din Cluj, din anul 1848, iar
legea nr. 1 a acestei ultime diete, în pofida protestelor româneşti
exprimate în Adunarea Naţională de la 3/15 mai a aceluiaşi
an de la Blaj, nu a recunoscut existenţa legală şi reală
a naţiunii române ci doar prerogativele naţiunilor zise
istorice maghiară, secuie şi săsească.
Subliniem acest lucru întrucât
aşa cum se va vedea în cele ce urmează, acesta a fost
"izvorul" de drept invocat după actul dualist din 1867 de
către autoritatea statului totalitar ungar în numeroasele încercări
de subminare a fiinţei naţionale a poporului român printr-o
suită de legiuiri urgisite pentru el, menite a-l nega sau a-l face
să-şi piardă definitiv identitatea naţională.
Demersul
politico-legislativ de mare anvergură declanşat cu mari speranţe
de către întreaga autoritate de stat ungară constând din
adoptarea legilor pentru maghiarizarea şcolilor populare (1879), a
şcolilor de grad gimnazial (1883), a grădiniţelor de
copii (1891), de maghiarizare apoi a patronimelor, etc., în pofida
faptului că a înregistrat progrese, acestea n-au fost însă
pe măsura aşteptărilor şi din acest motiv, n-a fost
interpretat ca satisfăcător de către protipendada
burghezo-moşierimii ungare, cunoscută în Apus sub denumirea
de gentri, pusă încă din acel timp pe fapte mari.
Înregistrarea, aşadar,
doar a unor succese relative, limitate însă în raport cu scopul
propus, de guvernanţii de la Budapesta pe linia aplicării
tendinţelor interogatoare prin orice mijloace a popoarelor
nemaghiare în sânul naţiunii totalitare maghiare a determinat
investigarea unor domenii, între care, în această nouă situaţie,
economicul şi demograficul aveau să prevaleze.
Premergând Articolul de
Lege nr. V din 1894, "Despre colonizare", mare eveniment a
constituit în deceniul anterior repatrierea ceangăilor trăind
în Bucovina şi colonizarea lor în Ungaria. Această iniţiativă
a fost precedată de o amplă mişcare propagandistică,
de adevărată explozie de "patriotism" care avea să
se soldeze cu repatrierea a peste 1000 de familii de ceangăi, aşezaţi
în Ungaria de Jos, zonă cunoscută sub denumirea de Alföld.
Din cauza insuficientei ei pregătiri acţiunea n-a dat nici ea
rezultatele scontate şi din acest motiv n-a putut constitui o
experienţă pozitivă pentru valul de colonizări
preconizat să urmeze.
Tot în această
perioadă Ministerul de Finanţe regal ungar în afara celor
trei colonizări ceangăieşti, a mai iniţiat popularea
altor 19 colonii în parte pe moşiile fiscului care s-au soldat cu
aceleaşi rezultate.
***
Abia câţiva ani mai
târziu, în anul 1894 - cum mai menţionam - din succesele limitate
ale acestor colonizări Guvernul îngrijorat de progresul lent spre
scopul propus, dă colonizărilor un scop politic, le include într-un
sistem susţinut cu mijloace financiare, şi, cu toată
puterea aparatului său de stat instituţionalizează ideea
de colonizare şi o etatizează prin votarea Articolului de lege
nr. V "Despre colonizări".
Scopul mărturisit fără
rezervă era spargerea unităţii teritoriale a naţionalităţilor
nemaghiare, a românilor în primul rând. Strategia adoptată viza
întărirea cu noi etnici a văilor râurilor principale, adică
tocmai căile de pătrundere iniţială potrivit
teoriilor valabile atunci în Transilvania a primilor unguri, scopul cel
mai apropiat fiind închegarea într-un singur bloc a insulelor maghiare
presărate prin văile afluenţilor Tisei: Mureşul, Crişurile
şi Someşul în spre Câmpia Transilvaniei şi până
în interiorul arcului carpatic locuit masiv de secui şi numai
sporadic de români, ultimii aflaţi atunci într-un avansat proces
de asimilare.
"Politica de
colonizare şi cea industrială - scria Beksics Gustav un
fervent ideolog al colonizărilor - are ca scop întărirea
şi expansiunea ungurilor, ne poate ajuta să ajungem în
mijlocul naţionalităţilor. Politica de colonizare poate să
dea pe mâna ungurimii toate văile râurilor din Ardeal şi
astfel poate să izoleze complexele valahe de cele săseşti
/.../ În acelaşi timp cultura maghiară va ajuta şi ea la
lărgirea bazei naţionale. Va contopi mai înainte toată
populaţia nemaghiară a oraşelor. Apoi ajutată de
propagaţia de rasă, va pătrunde pas cu pas, tot mai tare
prin ţinuturile locuite de naţionalităţi. Exceptând
pe saşi, pot fi contopiţi în neamul nostru aproape toţi
germanii (din Ungaria) o parte a slovacilor şi chiar dintre valahi
o parte destul de însemnată: acolo unde-s înconjuraţi de
unguri în majoritatea covârşitoare. Iar sub contopire nu înţeleg
numai a-i învăţa să vorbească ungureşte. Am
spus de multe ori că învăţarea limbii maghiare, deşi
este neapărat necesară, încă nu înseamnă
contopirea cu neamul maghiar. Contopirea este atunci când germanul,
sloveanul, românul, sârbul etc. şi-au pierdut conştiinţa
naţională şi a primit-o pe cea maghiară". În
pofida uzanţei am dat întregul citat al lui Beksics, întrucât el
se constituie mai mult decât ale scrierilor lui într-un veritabil
program, greu de reconstituit de altfel într-o atare formă, din
textele altor apologeţi ai planurilor făurite înainte de
primul război mondial, a statului maghiar totalitar.
Legea nr. V/1894 prevedea
alocarea sumei de 3.000.000 de forinţi pentru punerea în operă
a politicii de colonizare, suma fiind administrată ca fond
rambursabil aflat la dispoziţia Ministerului Agriculturii. La rândul
lui, acesta, întemeiat pe verificarea temeinică a condiţiilor
locale, cu avizele organelor de specialitate, fusese autorizat să
cumpere de la marii proprietari dispuşi a-şi plasa capitalul
în industrie sau afaceri banacre, moşii cât mai întinse în care
statul să colonizeze etnici unguri din pătura săracă
sau mijlocie care să completeze grupurile etnice minoritare ungureşti
din zonele preconizate făurind astfel un bloc etnic compact şi
continuu din Ungaria până în părţile locuite de secui,
urmărind, cum s-a preconizat, cursul râurilor şi Câmpia
Transilvaniei. Cum vom vedea în cele ce urmează planul era bine
conceput şi urma zone strategice de traversare a Transilvaniei cu
posibilităţi ulterioare de declanşare a fenomenului de
iradiere a maghiarilor până în cele mai inaccesibile aparent,
zone, ale acesteia, căci acelaşi Beksics îndemnând pe
aristocraţii unguri să achiziţioneze terenuri până
şi în munţi zicea: "Să se zidească aici
castele de vânătoare şi fabrici ca astfel să se
cucerească pentru ideea de Stat naţional maghiar regiunile
cele mai ascunse ale slovăcimei şi valahimei".
Fără a se situa
în contradicţie cu apologeţii ca Beksics Gustav şi în
consens cu puţinii clarvăzători ai epocii (1905-1910)
şi cunoscutul propagandist al ideii de integrare a naţionalităţilor
în acelaşi timp al şcolilor confesionale româneşti
dinainte de 1918 Barabábas Endre socotea evident că "... dacă
populaţia ungară din Alföld continuă să nu acorde
mai multă atenţie acestei părţi a ţării,
masa românească superioară prin număr, proprietate
şi bogăţie va cuceri puterea; nu este decât o chestiune
de timp".
Pentru a putea urmări
desfăşurarea procesului de colonizare în timp şi spaţiu
în acest studiu preliminar redăm cu totul rezumativ demersul
acestora realizat în şase aşezări situate pe Câmpia
Transilvaniei aleasă ca punct strategic pentru masiva ei locuire cu
români şi imposibil de evitat în cazul înşiruirii din
Ungaria spre Secuime a lanţului de aşezări destinate
colonizării menite să dea contur unui coridor etnic.
***
Sărmaşul Mare,
judeţul Cluj plasa Sărmaş (azi Sărmaşu, judeţul
Mureş). Şi aici colonizarea, avea ca scop politic premeditat:
întărirea elementului unguresc existent deja, dar insuficient
afirmat.
Urmărind realizarea
acestui scop încă înainte ca parlamentul de la Budapesta să
fi adoptat legea despre colonizare, contele Bethlen András în speranţa
că proiectul iniţiat de el va fi legiferat, s-a înţeles
în valoarea achiziţionării
moşiei proprietate comună a conţilor Teleki Lesuló,
Teleki Sándor şi Teleki Blanka de 3910 jugăre cadastrale din
Sărmaşu şi Tuşin (judeţul Cluj) azi judeţul
Mureş, la preţul de 1.200.000 coroane şi a proprietăţii
arendaşului lor Lázár János de 358 jugăre din Sărmaşi,
urmărindu-se ca prin colonizarea de etnici unguri din judeţul
Veszprém din Ungaria să dezvolte această comună mai răsărită
din inima Transilvaniei "într-un centru puternic... şi să-l
facă accesibil pentru micii gospodari aleşi din partea apuseană
a ţării (subl. ns. I.R.)..." şi prin aceasta să-l
ridice implicit la rangul de centru de iradiere a maghiarismului în Câmpia
Transilvaniei, teritoriu care, cum vom vedea, era considerat încă
prea compact românesc.
În total din moşia
cumpărată de stat au fost parcelate aici 190 de loturi din
care 2 erau de câte 50 jugăre şi 170 de câte 20 de jugăre.
Documentul încheiat cu statul prevedea ca 800 de coroane să fie
achitate de colonist iniţial iar diferenţa până la
lichidarea sumei totale să fie achitată în rate anuale de câte
200 de coroane, împrumutul întinzându-se pe timp de 50 de ani. Statul
s-a îngrijit să sistematizeze şi să canalizeze comuna,
s-o doteze cu clădiri administrative pretură de plasă,
primărie, jandarmerie, şcoală de stat, grădiniţă,
casă parohială şi biserică reformată şi cu
locuinţele directorului şcolii şi a învăţătorilor
edificii "care dau străzii o coloratură orăşenească".
Nimigea Ungurească
judeţul Bistriţa-Năsăud, plasa Năsăud azi
Nimigea, acelaşi judeţ situată în Valea Someşului
Mare în pofida faptului că era populată în majoritate de
unguri a fost de asemenea colonizată în anul 1869 cu 25 de
familii, atribuindu-li-se loturi de câte 25 jugăre în aceleaşi
condiţii cu cele oferite celor din Sărmaşu. Din
nefericire pentru iniţiatori în scurt timp colonizarea de aici a
fost ratată, 20 de familii din cele aduse părăsindu-şi
locuinţele şi loturile spre a se reîntoarce în satele de baştină.
Viţa, judeţul
Solnoc-Dăbâca azi Viţa.
Şi colonizarea de
aici a avut un caracter de întărire a elementului unguresc
majoritar constând din 1000 de suflete de religie romano-catolică,
300 de calvini care convieţuiau cu 111 suflete de români
greco-catolici. Moşia Destinată parcelării în vederea
colonizării a fost achiziţionată în numele statului în
anul 1893 de groful Bethlen András cu suma de 120.000 de coroane şi
consta în 686 de jugăre de teren bun situat în zona Câmpiei
Transilvaniei. În 1908 la un bilanţ parţial al stadiului
colonizării erau ocupate doar 5 din cele 25 de case cu loturi, 20
fiind părăsite, în pofida parcelelor destul de convenabile de
25 de jugăre ce le-au fost acordate. Şi aici ca şi în
celelalte cazuri de pe Câmpie colonistul trebuia să achite
anticipativ 800 de coroane, restul până la suma totală de
5880 de coroane urmând a fi achitată în rate anuale timp de 50 de
ani.
Luduş, comună
mare cu peste 3000 de locuitori din judeţul Turda-Arieş situat
la vărsarea celei mai lungi văi omonime a Câmpiei în Mureş,
pe malul stâng al acestuia (azi oraşul Luduş, judeţul
Mureş) a fost localitatea căreia scopul declarat al statului
în domeniul politicii sale etno-agrare vădit ungureşti i s-a
potrivit cel mai bine. El era comuna reşedinţă de plasă
ai cărei intelectuali, funcţionari, comercianţi şi
meseriaşi unguri necesitau o întărire cu o pătură
de mici proprietari conaţionali ce trebuiau plasaţi acolo prin
colonizare spre a transforma astfel comuna românească neînsemnată
într-un centru unguresc aici la partea sudică a Câmpiei. Adevărata
ascensiune a Luduşului nu este străină de scopul urmărit
încă anterior, de a transforma această aşezare românească
dominată până la 1848 doar de curia domeniului feudal, într-o
aşezare ungurească puternică la periferia Câmpiei,
fiindcă pe linie politico-administrativă demersurile erau
promiţătoare încă începând din deceniile al VI-lea când
succesiv statul face să ia fiinţă aici un oficiu poştal
(1852), pretura de plasă (1871), circumscripţia financiară
(1891) şi autoritatea de carte funciară (1895). Prin funcţionarii
aduşi aici cu preponderenţă ungurească şi
desigur prin sporul natural dirijat, între 1869-1900 populaţia
comunei creşte de la 1290 la 2879 suflete şi consta, după
limba vorbită, din 1351 de unguri, 154 de germani şi din 1359
de români. Cei 609 izraeliţi (vorbitori de limbă maghiară
incluşi în cifra de 1351 de unguri) dădeau aşezării
un puternic caracter comercial.
Colonizarea a început în
1903 şi a durat până în 1906 când întrega suprafaţă
de 3722 jugăre cadastrale achiziţionată de stat a fost
parcelată şi atribuită succesiv în patru valuri la 141
familii. Şi aici constitutivumul parcelei a fost convenabil variind
între 20-27 jugăre cadastrale. Avansul bănesc iniţial a
fost aici de 750 coroane de familie iar diferenţa până la
7500 urma să se achite în rate anuale de câte 262 coroane în 50
de ani cu dobândă de 3%. Prin acest preţios aport economic
şi demografic în numai trei decenii proporţia etnică a
localităţii s-a schimbat fundamental: 1451 de români cu o creştere
nesemnificativă şi 2525 unguri şi 756 alte naţionalităţi
(evrei, germani, ş.a.) deci de la aproximativ 742 unguri în 1900,
recensământul din 1930 înregistrează o creştere de
aproape 30%.
După o evoluţie
sinuoasă trecând prin mâinile mai multor familii nobiliare
domeniul Luduşului ajunge în proprietatea lui Eczken Sándor
şi a lui Andrássy Gyula. Primul vinde 1408 jugăre cadastrale
şi 1046 stânjeni pătraţi (în mod condiţionat ca
nouă aşezare sau cartier de colonişti
să-i poarte numele) cu suma convenabilă de 316.000
coroane, gest pentru care este felicitat de însuşi împăratul
monarhiei bicefale. Aproape concomitent şi secundul vinde cu 240 de
coroane jugărul cadastral moşiile sale de 1835 jugăre
cadastrale din Luduş şi de 478 jugăre cadasatale din
Bogata satul din imediata apropiere.
Contractul încheiat între
Eczken Sándor şi Ministerul regal ungar al Agriculturii stipulează
scopul politic declarat al colonizării încă din primul său
aliniat afirmând că vânzătorul (denumit mai sus) "pătruns
de sentimentul că pe Câmpie colonizarea promovează cauza
sporirii elementelor (ungureşti) (compl. ns. I.R.) susţinătoare
ale statului îşi vinde moşia ş.a.m.d.". Eczken n-a
vândut însă numai terenul ci şi un important fond zootehnic
compus din animale de rasă, produse agricole, instrumente şi
utilaje agricole atât la conacul din Luduş cât şi la hodăile
din hotar care au trecut odată cu imobilele, în proprietatea
coloniştilor fapt apreciat a fi, în comparaţie cu situaţia
diferită din alte colonii, avantajul care a conferit durabilitatea
colonizării de aici.
Colonizarea de adăugire
din Cara judeţul Cojocna a început în anul 1903 încheindu-se în
1908 a avut de asemenea ca scop întărirea elementului unguresc
dispersat într-o masă românească compactă. Satul Cara
ea locuit de 800 de suflete din care trei pătrimi români ortodocşi,
o optime ţigani românofoni şi
74 de suflete unguri de religie evanghelico-reformată, cei
mai mulţi dintre ei funcţionari sau foşti servitori ai
domeniului. Colonizarea de aici ţinea cont de situaţia numerică
precară a etnicilor unguri din sat şi s-a apreciat de către
autorităţi că dacă se aduc aici pe cele 1009 jugăre
cadastrale deocamdată 31 de familii apoi cu timpul altele din
Gheorghenii Clujului acestea nu vor sărăci de unguri târgul
Cojocna sau oraşul regesc Cluj. În schimb dacă se vor aşeza
aici această minimă proporţie de unguri şi statul
le va zidi şcoală de stat şi grădiniţă,
apoi sporind numărul ungurilor şi în alte sate pe care le va
asigura cu preoţi şi învăţători unguri atunci
nici Gheorghienii nu vor scădea numeric prin plecare în alte părţi
mai îndepărtate a locuitorilor lui realizându-se concomitent
şi o infuzie de populaţie ungurească nouă în măsură
a revigora conştiinţa naţională şi amplificând
astfel unda unui nou spirit în sânul ungurimii dispersate prin aceste
părţi ale Câmpiei ardelene. Moşia de colonizare a fost
achiziţionată de la baroneasa Rottenthal Anna născută
Haller cu 257,285 coroane jugărul cadastral sumă în care
global intrau şi supraedificatele economice existente pe teren,
care, împreună cu utilajele şi instrumentele uşurau de
asemenea condiţia iniţială a colonistului. Din cele 31 de
parcele defalcate pentru colonizare numai 19 au fost ocupate în pofida
constitutivumului parcelei care era chiar mai mare decât în alte sate,
constând din 27-30 jugăre. Aici parcela de colonizare era evaluată
la 9660 de coroane din care avansul s-a stabilit tot la 800 coroane, dobânzile
după rata anuală de 353 de coroane fiind de 2-3% de asemenea
pe timp de 50 de ani.
Colonizarea din Tritiul de
Sus din judeţul Turda Arieş, azi judeţul Cluj a avut de
asemenea caracterul de întărire prin adăugirea de noi familii
de etnici unguri puţinelor familii existente. Ambele Tritiuri, de
Jos şi Sus aparţineau plăşii Turda, formând împreună
cu Cocul de Câmpie şi cu Urca un notariat cercual cu sediul în
Tritiul de Jos. Tritiul de Jos se întindea pe 3397 jugăre
cadastrale având o populaţie de 1316 suflete din care doar 175
erau unguri, 1051 fiind români şi ţigani. Tritiul de Sus de
asemenea recunoscut şi el ca sat românesc avea o întindere de
3457 jugăre cadastrale şi o populaţie de 829 suflete.
Aici proporţia etnică era aproximativ aceeaşi: 100 de
unguri şi 729 români şi ţigani românofobi. Ambele sate
aveau biserici şi şcoli confesionale greco-catolice iar
Tritiul de Jos, în ciuda minorităţii etnice ungureşti,
pentru cele 20-30 de familii avea biserică reformată şi
şcoală de stat ungurească. Motivarea colonizării
este găsită de autorităţi în trecutul unguresc iniţial
al celor două sate, versiune care însă nu rezistă
criticii istorice şi, mai degrabă, actul de colonizare e de
atribuit întăririi elementului maghiarofon în scopul declarat de
iradiere al acestuia în zonă în vederea realizării
cordonului etnic est-vest preconizat.
***
În timp ce opinia publică
din Ungaria lua cunoştinţă prin intermediul presei despre
quasi-falimentul politicii de colonizare, recunoscut ulterior chiar de
luarea oficială de informare a lui Lovas Sándor, în extremitatea
nord-vestică a Câmpiei Transilvaniei în 6 august 1907 la Gherla
avea loc adunarea generală a uniunii Societăţilor secuieşti
la care conferenţiarul principal a fost parlamentarul apologet al
colonizărilor groful Bethlen István, fiul acestor meleaguri.
Născut la Gorneşti
în apropiere de Târgu Mureş în anul 1874 şi descinzând din
stirpea princiară a lui Bethlen Gabor, Bethlen Istvan era înrudit
după mamă cu marea familie a Telekeştilor. Absolvă
Institutul Terezian din Viena, studiază apoi cursuri de drept la
Universitatea din Budapesta pentru ca ulterior să termine şi
Academia Ungară de Agricultură. Din 1901 este succesiv timp de
mai multe legislaţii deputat al Circumscripţiei electorale a Câmpiei
Transilvaniei unde deţinea prin moştenire, imense proprietăţi
de unde şi marea sa predilecţie pentru problemele
socio-politice şi agrare ale acesteia. În calitate de parlamentar
Bethlen István face la Gherla o amplă expunere despre rolul
ungurimii şi Câmpia ardeleană, expozeu în care propune o nouă
strategie a colonizărilor de data aceasta nu cu unguri din Ungaria
propriu-zisă ci cu secui săraci din arcul carpatic mai
adaptabili şi mai harnici decât ungurii utilizaţi în acest
scop până atunci. Exeget versat al problemelor complexe ale
politicii agrare şi implicit naţionale ungureşti din
Transilvania, Bethlen constată şi nu ezită s-o spună
deschis că schimbările intervenite în proprietatea agrară
cu implicaţiile lor politico-naţionale au fost constatate curând
de contemporani de aceea, în pofida eşecurilor suferite de
politica de stat a colonizării promovată de legea din 1894, acţiunea
se cerea a fi cu forţe şi strategii noi, fortificate, fiindcă,
va spune el mai târziu, "altfel chiar în condiţii de câteva
decenii de pace, ungurii vor trebui să facă o nouă
descindere în Transilvania", în sensul că în acest timp ea
ar fi devenit cu totul pierdută, necesitând o nouă ocupare (uj
honfoglalás).
Cu referire la procesul
cumpărării de către români a pământului conferenţiarul
afirmă: "E de presupus că această ţară
şi-ar putea păstra chiar şi numai pentru un minut
caracterul său naţional / ungar / căruia îi e inima de
unde inundă sângele său vivace - când el / pământul /
e în mâini străine?" Apreciind drept periculoasă rasei
densitatea scăzută şi lipsa de masivitate a Ungurilor în
Transilvania, Bethlen afirmă: "... nici în Ardeal răspândirea
ungurimii (magyarság) nu este avantajoasă (corespunzătoare).
Apoi face fără premeditare constatarea nu lipsită de
temei şi perfect justă înşirând condiţiile
fizico-economice care fac ca între Transilvania şi Ungaria să
nu poată exista nici-o unitate organică: Depărtarea
Ardealului de întinsul "Alföld" maghiar aceste obstacole
naturale care-i marchează depărtarea şi izolarea lui /
apoi / tradiţiile istorice diferite, convieţuirea apoi aici
şi prezenţa ameninţătoare a celei de a treia naţiuni
compactă şi numeric superioară, cea română, face să
determine indiscutabil / imperativul/ ca în această parte de
ţară cu trecutul ei istoric diferit de cel din Ţara mamă
(anya ország) Ungaria ungurimea va trebui să ocupe locul
dominant". Acelaşi Bethlen exprimă la modul imperativ gândul
de altfel deloc singular, că ofensiva maghiarizării şi
implicit a colonizării "... este datoria generaţiei
noastre şi chiar datoria ei supremă, căci generaţiile
viitoare nu vor mai fi în stare s-o facă. Noi suntem ultimii,
absolut ultimii care putem împlini această datorie şi dacă
n-o facem vom pierde lupta pe viaţă şi pe moarte care a
început între români şi noi".
Ideea majoră a
expozeului de la Gherla din 1907 a contelui Bethlen Istvan este să
determine pe reprezentanţii societăţilor secuieşti
prezenţi la conferinţă ca reîntorşi acasă să
instituie o campanie de presă şi de interpelări
parlamentare pentru ca guvernul cu autorităţile de stat să
grăbească maghiarizare românilor pentru a opri procesul
natural de făurire a statului naţional unitar român şi
implicit pierderea Transilvaniei.
Între timp, în acelaşi
sens al previziunilor sumbre pentru politica de forţă cu durităţi
exacerbate faţă de naţionalităţi apar, una după
alta o serie de lucrări ale unor socio-politologi menite să
urgenteze luarea măsurilor de a bara accesul ţărănimii
şi burgheziei româneşti la pământ, citând mereu
dictonul potrivit căruia al cui e pământul, a aceluia e
ţara (stăpânirea). Menţionăm din acestea doar trei,
cu titluri care le explică fără echivoc conţinutul.
În decurs de numai 2-3
ani Tokaji Lászlo editează două studii remarcabile bogate în
date şi argumente, cu titluri profetice: "Elado ország"
(Ţară de vânzare) în care schiţează epilogul
tragic pentru statul ungar al cumpărării nestânjenite de pământ
zis, unguresc de către români şi drept urmare a acestei
politici de înfierată "nepăsare" a statului,
necesitatea unei vaste şi mult mai bine organizate şi susţinute
campanii de colonizare a Transilvaniei cu etnici unguri, activitate căreia
autorul îi dă denumirea de nouă ocupare / a patriei / Uj
hofoglalás.
În acelaşi an
politologul Bizony László publică într-o ediţie proprie
dedicând-o contelui Tisza István ministrul preşedinte al
guvernului ungar, o lucrare la fel de interesantă subintitulată
"Studiu de economie naţională" cu titlul deosebit de
sugestiv şi alarmant în acelaşi timp: "Cum să salvăm
Ardealul" în care soluţiile avansate sunt în fond aceleaşi,
declanşarea unei campanii de înlăturare a românilor din
economie şi finanţe spre a salva Ardealul pentru statul
totalitar ungar.
***
Dar izbucnirea, un an mai
târziu, a primului război mondial a pus capăt filosofărilor
de acest fel care ocupau o proporţie importantă în
publicistica vremii, iar finalul războiului a deschis popoarelor
din bazinul Dunării posibilitatea de a constitui în state naţionale
proprii iar Transilvania să se unească cu Ţara prin
vrerea unanimă a celor peste 100.000 de români adunaţi la 1
Decembrie 1918 la Alba Iulia.
Red. pt. R.A. nr. 4/1989
07.07.1989 expediat
prof. dr. Ioan Ranca
|
|
