România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O strategie a deznaţionalizării românilor:

Schimbarea structurii etnice predominant româneşti a Transilvaniei prin colonizări

Apelul la arhive invocat tot mai frecvent în ultimul timp scoate la lumină de cele mai multe ori fără premeditare, episoade istorice importante a căror dimensiune reală a fost parcă intenţionat amputată în trecutul nu prea îndepărtat, din simplul motiv de a nu crea susceptibilităţi determinate de deschiderea dosarului luptei pentru păstrarea fiinţei naţionale a poporului român, dosar care, regretabil, evenimentele o dovedesc, trebuie menţinut în permanenţă deschis.

Aşa este cazul intervenţiei autorităţilor de stat ungare cât şi a unor asociaţii obşteşti, reuniuni şi societăţi cu un pronunţat statut naţionalist, în schimbare, la cumpăna secolului trecut, a raportului etnic autohton din unele zone compact româneşti, prin colonizarea unor populaţii aduse din Ungaria propriu-zisă sau din ţinuturi cu preponderenţă maghiară sau secuiască din Transilvania.

***

Prezentul studiu preliminar nu-şi propune să abordeze demersurile din presă şi nici amplele dezbateri parlamentare de la Budapesta, materie care va fi testată în alt loc, ci doar să schiţeze pregătirea opiniei publice ungureşti sugerându-se teama generalizată după desfiinţarea iobăgiei prin Patenta din 1854, că românii devenind şi ei proprietari în Transilvania prin preponderenţa lor numerică, vor înclina echilibrul politico-economic în favoarea lor. În subsidiar prin această tactică se urmăresc accelerarea procesului de colonizare şi punerea în aplicare a programului pregătit anterior dar lansat de contele Bethlen István abia în anul 1907 ca urmare a punerii în operă timp de 13 ani a Articolului, respectiv a Legii nr. V din 1894 "Despre colonizare" sancţionată la 17 martie 1894 şi publicată în acelaşi an.

Literatura noastră istorică n-a abordat în mod cuprinzător problema colonizărilor ca strategie a deznaţionalizării. Unele referiri competente cu privire doar la Câmpia Transilvaniei de altfel zonă compact românească le datorăm lui Ioan Luca Ciomac, inspector general al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, eminent agronom şi om de elevată pregătire socio-culturală cât şi eruditul profesor blăjan Ştefan Manciulea. Nu e lipsit de interes să menţionăm că istoriografia de după cel de al II-lea război mondial nici n-a abordat problema colonizărilor deznaţionalizatoare în pofida faptului că fenomenul acesta păgubitor românilor a continuat, în proporţii mai reduse şi într-o manieră escamotată chiar şi în anii postbelici.

Literatura de specialitate şi publicistica ungurească în schimb, s-a pus cu toată seriozitatea în slujba acestei noi strategii adoptată de stat în urma încercărilor insuficient valorificate în domeniul deznaţionalizării iniţiate după 1867 în sfera învăţământului, religiei, educaţiei, administrativă etc.

Dintr-o amplă literatură pusă în slujba politicii de stat de colonizare redăm aici doar ideile cuprinse în memoriile lui Mikó Imre, personaj de prim rang în peisajul politic transilvănean, fost tezaurar apoi preşedinte al Guberniului în timpul revoluţiei şi după abolirea absolutismului de după 1861 şi a altor câţiva ideologi ai colonizărilor.

Văzând setea de pământ şi orientarea spre achiziţionarea lui de la nobilimea falimentară ungurească a timpului, de către ţărănime sprijinită de burghezia română în ascensiune Mikó nota: "Între alte nenorociri, cu cea mai îndurerată inimă privesc la tot mai intensa înstrăinare de fiecare zi a proprietăţilor ungureşti". Încă din 1861 acelaşi Mikó aprecia că scăderea pământului din proprietatea agrară ungurească cu timpul va determina "... o mare lichidare statistico-politică". Acapararea pământului din mâni străine nu constituia nici un secret că se constituise şi pentru români într-o strategie vitală adoptată aşa cum şi George Bariţiu recunoaşte într-o misivă din 1885 că "... da, este un război economic care trebuie continuat exclusiv cu puterile noastre în tot cuprinsul ţării dacă vrem să existăm mai departe, dacă vrem ca într-adevăr să avem o ţară". Acest război nu privea, prin urmare pe indivizi ci era o adevărată strategie naţională, a existenţei pentru ambele părţi, fiindcă referindu-se la ea acelaşi Mikó Imre recomanda ca o datorie patriotică buna chivernisire şi menţinerea pământului (în mâini ungureşti, desigur, - compl. ns. I.R.) continuând: "Când văd înstrăinându-se câte o proprietate-două parcă văd ciuntindu-se câte o bucată din coroana pământurilor patriei ungare".

Este cunoscut faptul că încorporarea Transilvaniei la Ungaria la 1867, determinată de înfrângerile catastrofale ale armatei austriece la Koniggrätz şi Sadov a fost întâmpinată de români cu justificate proteste izvorând din lipsa de realism a acestei odioase fuziuni şi din totala ei netemeinicie, tot aşa cum, în anul 1848 această alipire preconizată a devenit un veritabil act statal total indezirabil, a fost socotită neavenită de aceiaşi români care constituiau atât atunci ca şi pentru totdeauna populaţia majoritară a Marelui Principat al Transilvaniei.

Stabilim acest prag în tratarea temei propuse pentru că legea uniunii, în expresii foarte liberale, asigura, ce e drept, egalitatea tuturor cetăţenilor Ungariei şi Transilvaniei sub aspect civic, dar încorpora în substratul ei organic un profund conţinut reacţionar, rasial chiar, întrucât s-a înfăptuit pe baza hotărârii Dietelor nobiliare de la Pojan (Bratislava) şi din Cluj, din anul 1848, iar legea nr. 1 a acestei ultime diete, în pofida protestelor româneşti exprimate în Adunarea Naţională de la 3/15 mai a aceluiaşi an de la Blaj, nu a recunoscut existenţa legală şi reală a naţiunii române ci doar prerogativele naţiunilor zise istorice maghiară, secuie şi săsească.

Subliniem acest lucru întrucât aşa cum se va vedea în cele ce urmează, acesta a fost "izvorul" de drept invocat după actul dualist din 1867 de către autoritatea statului totalitar ungar în numeroasele încercări de subminare a fiinţei naţionale a poporului român printr-o suită de legiuiri urgisite pentru el, menite a-l nega sau a-l face să-şi piardă definitiv identitatea naţională.

Demersul politico-legislativ de mare anvergură declanşat cu mari speranţe de către întreaga autoritate de stat ungară constând din adoptarea legilor pentru maghiarizarea şcolilor populare (1879), a şcolilor de grad gimnazial (1883), a grădiniţelor de copii (1891), de maghiarizare apoi a patronimelor, etc., în pofida faptului că a înregistrat progrese, acestea n-au fost însă pe măsura aşteptărilor şi din acest motiv, n-a fost interpretat ca satisfăcător de către protipendada burghezo-moşierimii ungare, cunoscută în Apus sub denumirea de gentri, pusă încă din acel timp pe fapte mari.

Înregistrarea, aşadar, doar a unor succese relative, limitate însă în raport cu scopul propus, de guvernanţii de la Budapesta pe linia aplicării tendinţelor interogatoare prin orice mijloace a popoarelor nemaghiare în sânul naţiunii totalitare maghiare a determinat investigarea unor domenii, între care, în această nouă situaţie, economicul şi demograficul aveau să prevaleze.

Premergând Articolul de Lege nr. V din 1894, "Despre colonizare", mare eveniment a constituit în deceniul anterior repatrierea ceangăilor trăind în Bucovina şi colonizarea lor în Ungaria. Această iniţiativă a fost precedată de o amplă mişcare propagandistică, de adevărată explozie de "patriotism" care avea să se soldeze cu repatrierea a peste 1000 de familii de ceangăi, aşezaţi în Ungaria de Jos, zonă cunoscută sub denumirea de Alföld. Din cauza insuficientei ei pregătiri acţiunea n-a dat nici ea rezultatele scontate şi din acest motiv n-a putut constitui o experienţă pozitivă pentru valul de colonizări preconizat să urmeze.

Tot în această perioadă Ministerul de Finanţe regal ungar în afara celor trei colonizări ceangăieşti, a mai iniţiat popularea altor 19 colonii în parte pe moşiile fiscului care s-au soldat cu aceleaşi rezultate.

 

***

Abia câţiva ani mai târziu, în anul 1894 - cum mai menţionam - din succesele limitate ale acestor colonizări Guvernul îngrijorat de progresul lent spre scopul propus, dă colonizărilor un scop politic, le include într-un sistem susţinut cu mijloace financiare, şi, cu toată puterea aparatului său de stat instituţionalizează ideea de colonizare şi o etatizează prin votarea Articolului de lege nr. V "Despre colonizări".

Scopul mărturisit fără rezervă era spargerea unităţii teritoriale a naţionalităţilor nemaghiare, a românilor în primul rând. Strategia adoptată viza întărirea cu noi etnici a văilor râurilor principale, adică tocmai căile de pătrundere iniţială potrivit teoriilor valabile atunci în Transilvania a primilor unguri, scopul cel mai apropiat fiind închegarea într-un singur bloc a insulelor maghiare presărate prin văile afluenţilor Tisei: Mureşul, Crişurile şi Someşul în spre Câmpia Transilvaniei şi până în interiorul arcului carpatic locuit masiv de secui şi numai sporadic de români, ultimii aflaţi atunci într-un avansat proces de asimilare.

"Politica de colonizare şi cea industrială - scria Beksics Gustav un fervent ideolog al colonizărilor - are ca scop întărirea şi expansiunea ungurilor, ne poate ajuta să ajungem în mijlocul naţionalităţilor. Politica de colonizare poate să dea pe mâna ungurimii toate văile râurilor din Ardeal şi astfel poate să izoleze complexele valahe de cele săseşti /.../ În acelaşi timp cultura maghiară va ajuta şi ea la lărgirea bazei naţionale. Va contopi mai înainte toată populaţia nemaghiară a oraşelor. Apoi ajutată de propagaţia de rasă, va pătrunde pas cu pas, tot mai tare prin ţinuturile locuite de naţionalităţi. Exceptând pe saşi, pot fi contopiţi în neamul nostru aproape toţi germanii (din Ungaria) o parte a slovacilor şi chiar dintre valahi o parte destul de însemnată: acolo unde-s înconjuraţi de unguri în majoritatea covârşitoare. Iar sub contopire nu înţeleg numai a-i învăţa să vorbească ungureşte. Am spus de multe ori că învăţarea limbii maghiare, deşi este neapărat necesară, încă nu înseamnă contopirea cu neamul maghiar. Contopirea este atunci când germanul, sloveanul, românul, sârbul etc. şi-au pierdut conştiinţa naţională şi a primit-o pe cea maghiară". În pofida uzanţei am dat întregul citat al lui Beksics, întrucât el se constituie mai mult decât ale scrierilor lui într-un veritabil program, greu de reconstituit de altfel într-o atare formă, din textele altor apologeţi ai planurilor făurite înainte de primul război mondial, a statului maghiar totalitar.

Legea nr. V/1894 prevedea alocarea sumei de 3.000.000 de forinţi pentru punerea în operă a politicii de colonizare, suma fiind administrată ca fond rambursabil aflat la dispoziţia Ministerului Agriculturii. La rândul lui, acesta, întemeiat pe verificarea temeinică a condiţiilor locale, cu avizele organelor de specialitate, fusese autorizat să cumpere de la marii proprietari dispuşi a-şi plasa capitalul în industrie sau afaceri banacre, moşii cât mai întinse în care statul să colonizeze etnici unguri din pătura săracă sau mijlocie care să completeze grupurile etnice minoritare ungureşti din zonele preconizate făurind astfel un bloc etnic compact şi continuu din Ungaria până în părţile locuite de secui, urmărind, cum s-a preconizat, cursul râurilor şi Câmpia Transilvaniei. Cum vom vedea în cele ce urmează planul era bine conceput şi urma zone strategice de traversare a Transilvaniei cu posibilităţi ulterioare de declanşare a fenomenului de iradiere a maghiarilor până în cele mai inaccesibile aparent, zone, ale acesteia, căci acelaşi Beksics îndemnând pe aristocraţii unguri să achiziţioneze terenuri până şi în munţi zicea: "Să se zidească aici castele de vânătoare şi fabrici ca astfel să se cucerească pentru ideea de Stat naţional maghiar regiunile cele mai ascunse ale slovăcimei şi valahimei".

Fără a se situa în contradicţie cu apologeţii ca Beksics Gustav şi în consens cu puţinii clarvăzători ai epocii (1905-1910) şi cunoscutul propagandist al ideii de integrare a naţionalităţilor în acelaşi timp al şcolilor confesionale româneşti dinainte de 1918 Barabábas Endre socotea evident că "... dacă populaţia ungară din Alföld continuă să nu acorde mai multă atenţie acestei părţi a ţării, masa românească superioară prin număr, proprietate şi bogăţie va cuceri puterea; nu este decât o chestiune de timp".

Pentru a putea urmări desfăşurarea procesului de colonizare în timp şi spaţiu în acest studiu preliminar redăm cu totul rezumativ demersul acestora realizat în şase aşezări situate pe Câmpia Transilvaniei aleasă ca punct strategic pentru masiva ei locuire cu români şi imposibil de evitat în cazul înşiruirii din Ungaria spre Secuime a lanţului de aşezări destinate colonizării menite să dea contur unui coridor etnic.

 

***

Sărmaşul Mare, judeţul Cluj plasa Sărmaş (azi Sărmaşu, judeţul Mureş). Şi aici colonizarea, avea ca scop politic premeditat: întărirea elementului unguresc existent deja, dar insuficient afirmat.

Urmărind realizarea acestui scop încă înainte ca parlamentul de la Budapesta să fi adoptat legea despre colonizare, contele Bethlen András în speranţa că proiectul iniţiat de el va fi legiferat, s-a înţeles în valoarea  achiziţionării moşiei proprietate comună a conţilor Teleki Lesuló, Teleki Sándor şi Teleki Blanka de 3910 jugăre cadastrale din Sărmaşu şi Tuşin (judeţul Cluj) azi judeţul Mureş, la preţul de 1.200.000 coroane şi a proprietăţii arendaşului lor Lázár János de 358 jugăre din Sărmaşi, urmărindu-se ca prin colonizarea de etnici unguri din judeţul Veszprém din Ungaria să dezvolte această comună mai răsărită din inima Transilvaniei "într-un centru puternic... şi să-l facă accesibil pentru micii gospodari aleşi din partea apuseană a ţării (subl. ns. I.R.)..." şi prin aceasta să-l ridice implicit la rangul de centru de iradiere a maghiarismului în Câmpia Transilvaniei, teritoriu care, cum vom vedea, era considerat încă prea compact românesc.

În total din moşia cumpărată de stat au fost parcelate aici 190 de loturi din care 2 erau de câte 50 jugăre şi 170 de câte 20 de jugăre. Documentul încheiat cu statul prevedea ca 800 de coroane să fie achitate de colonist iniţial iar diferenţa până la lichidarea sumei totale să fie achitată în rate anuale de câte 200 de coroane, împrumutul întinzându-se pe timp de 50 de ani. Statul s-a îngrijit să sistematizeze şi să canalizeze comuna, s-o doteze cu clădiri administrative pretură de plasă, primărie, jandarmerie, şcoală de stat, grădiniţă, casă parohială şi biserică reformată şi cu locuinţele directorului şcolii şi a învăţătorilor edificii "care dau străzii o coloratură orăşenească".

Nimigea Ungurească judeţul Bistriţa-Năsăud, plasa Năsăud azi Nimigea, acelaşi judeţ situată în Valea Someşului Mare în pofida faptului că era populată în majoritate de unguri a fost de asemenea colonizată în anul 1869 cu 25 de familii, atribuindu-li-se loturi de câte 25 jugăre în aceleaşi condiţii cu cele oferite celor din Sărmaşu. Din nefericire pentru iniţiatori în scurt timp colonizarea de aici a fost ratată, 20 de familii din cele aduse părăsindu-şi locuinţele şi loturile spre a se reîntoarce în satele de baştină.

Viţa, judeţul Solnoc-Dăbâca azi Viţa.

Şi colonizarea de aici a avut un caracter de întărire a elementului unguresc majoritar constând din 1000 de suflete de religie romano-catolică, 300 de calvini care convieţuiau cu 111 suflete de români greco-catolici. Moşia Destinată parcelării în vederea colonizării a fost achiziţionată în numele statului în anul 1893 de groful Bethlen András cu suma de 120.000 de coroane şi consta în 686 de jugăre de teren bun situat în zona Câmpiei Transilvaniei. În 1908 la un bilanţ parţial al stadiului colonizării erau ocupate doar 5 din cele 25 de case cu loturi, 20 fiind părăsite, în pofida parcelelor destul de convenabile de 25 de jugăre ce le-au fost acordate. Şi aici ca şi în celelalte cazuri de pe Câmpie colonistul trebuia să achite anticipativ 800 de coroane, restul până la suma totală de 5880 de coroane urmând a fi achitată în rate anuale timp de 50 de ani.

Luduş, comună mare cu peste 3000 de locuitori din judeţul Turda-Arieş situat la vărsarea celei mai lungi văi omonime a Câmpiei în Mureş, pe malul stâng al acestuia (azi oraşul Luduş, judeţul Mureş) a fost localitatea căreia scopul declarat al statului în domeniul politicii sale etno-agrare vădit ungureşti i s-a potrivit cel mai bine. El era comuna reşedinţă de plasă ai cărei intelectuali, funcţionari, comercianţi şi meseriaşi unguri necesitau o întărire cu o pătură de mici proprietari conaţionali ce trebuiau plasaţi acolo prin colonizare spre a transforma astfel comuna românească neînsemnată într-un centru unguresc aici la partea sudică a Câmpiei. Adevărata ascensiune a Luduşului nu este străină de scopul urmărit încă anterior, de a transforma această aşezare românească dominată până la 1848 doar de curia domeniului feudal, într-o aşezare ungurească puternică la periferia Câmpiei, fiindcă pe linie politico-administrativă demersurile erau promiţătoare încă începând din deceniile al VI-lea când succesiv statul face să ia fiinţă aici un oficiu poştal (1852), pretura de plasă (1871), circumscripţia financiară (1891) şi autoritatea de carte funciară (1895). Prin funcţionarii aduşi aici cu preponderenţă ungurească şi desigur prin sporul natural dirijat, între 1869-1900 populaţia comunei creşte de la 1290 la 2879 suflete şi consta, după limba vorbită, din 1351 de unguri, 154 de germani şi din 1359 de români. Cei 609 izraeliţi (vorbitori de limbă maghiară incluşi în cifra de 1351 de unguri) dădeau aşezării un puternic caracter comercial.

Colonizarea a început în 1903 şi a durat până în 1906 când întrega suprafaţă de 3722 jugăre cadastrale achiziţionată de stat a fost parcelată şi atribuită succesiv în patru valuri la 141 familii. Şi aici constitutivumul parcelei a fost convenabil variind între 20-27 jugăre cadastrale. Avansul bănesc iniţial a fost aici de 750 coroane de familie iar diferenţa până la 7500 urma să se achite în rate anuale de câte 262 coroane în 50 de ani cu dobândă de 3%. Prin acest preţios aport economic şi demografic în numai trei decenii proporţia etnică a localităţii s-a schimbat fundamental: 1451 de români cu o creştere nesemnificativă şi 2525 unguri şi 756 alte naţionalităţi (evrei, germani, ş.a.) deci de la aproximativ 742 unguri în 1900, recensământul din 1930 înregistrează o creştere de aproape 30%.

După o evoluţie sinuoasă trecând prin mâinile mai multor familii nobiliare domeniul Luduşului ajunge în proprietatea lui Eczken Sándor şi a lui Andrássy Gyula. Primul vinde 1408 jugăre cadastrale şi 1046 stânjeni pătraţi (în mod condiţionat ca nouă aşezare sau cartier de colonişti  să-i poarte numele) cu suma convenabilă de 316.000 coroane, gest pentru care este felicitat de însuşi împăratul monarhiei bicefale. Aproape concomitent şi secundul vinde cu 240 de coroane jugărul cadastral moşiile sale de 1835 jugăre cadastrale din Luduş şi de 478 jugăre cadasatale din Bogata satul din imediata apropiere.

Contractul încheiat între Eczken Sándor şi Ministerul regal ungar al Agriculturii stipulează scopul politic declarat al colonizării încă din primul său aliniat afirmând că vânzătorul (denumit mai sus) "pătruns de sentimentul că pe Câmpie colonizarea promovează cauza sporirii elementelor (ungureşti) (compl. ns. I.R.) susţinătoare ale statului îşi vinde moşia ş.a.m.d.". Eczken n-a vândut însă numai terenul ci şi un important fond zootehnic compus din animale de rasă, produse agricole, instrumente şi utilaje agricole atât la conacul din Luduş cât şi la hodăile din hotar care au trecut odată cu imobilele, în proprietatea coloniştilor fapt apreciat a fi, în comparaţie cu situaţia diferită din alte colonii, avantajul care a conferit durabilitatea colonizării de aici.

Colonizarea de adăugire din Cara judeţul Cojocna a început în anul 1903 încheindu-se în 1908 a avut de asemenea ca scop întărirea elementului unguresc dispersat într-o masă românească compactă. Satul Cara ea locuit de 800 de suflete din care trei pătrimi români ortodocşi, o optime ţigani românofoni şi  74 de suflete unguri de religie evanghelico-reformată, cei mai mulţi dintre ei funcţionari sau foşti servitori ai domeniului. Colonizarea de aici ţinea cont de situaţia numerică precară a etnicilor unguri din sat şi s-a apreciat de către autorităţi că dacă se aduc aici pe cele 1009 jugăre cadastrale deocamdată 31 de familii apoi cu timpul altele din Gheorghenii Clujului acestea nu vor sărăci de unguri târgul Cojocna sau oraşul regesc Cluj. În schimb dacă se vor aşeza aici această minimă proporţie de unguri şi statul  le va zidi şcoală de stat şi grădiniţă, apoi sporind numărul ungurilor şi în alte sate pe care le va asigura cu preoţi şi învăţători unguri atunci nici Gheorghienii nu vor scădea numeric prin plecare în alte părţi mai îndepărtate a locuitorilor lui realizându-se concomitent şi o infuzie de populaţie ungurească nouă în măsură a revigora conştiinţa naţională şi amplificând astfel unda unui nou spirit în sânul ungurimii dispersate prin aceste părţi ale Câmpiei ardelene. Moşia de colonizare a fost achiziţionată de la baroneasa Rottenthal Anna născută Haller cu 257,285 coroane jugărul cadastral sumă în care global intrau şi supraedificatele economice existente pe teren, care, împreună cu utilajele şi instrumentele uşurau de asemenea condiţia iniţială a colonistului. Din cele 31 de parcele defalcate pentru colonizare numai 19 au fost ocupate în pofida constitutivumului parcelei care era chiar mai mare decât în alte sate, constând din 27-30 jugăre. Aici parcela de colonizare era evaluată la 9660 de coroane din care avansul s-a stabilit tot la 800 coroane, dobânzile după rata anuală de 353 de coroane fiind de 2-3% de asemenea pe timp de 50 de ani.

Colonizarea din Tritiul de Sus din judeţul Turda Arieş, azi judeţul Cluj a avut de asemenea caracterul de întărire prin adăugirea de noi familii de etnici unguri puţinelor familii existente. Ambele Tritiuri, de Jos şi Sus aparţineau plăşii Turda, formând împreună cu Cocul de Câmpie şi cu Urca un notariat cercual cu sediul în Tritiul de Jos. Tritiul de Jos se întindea pe 3397 jugăre cadastrale având o populaţie de 1316 suflete din care doar 175 erau unguri, 1051 fiind români şi ţigani. Tritiul de Sus de asemenea recunoscut şi el ca sat românesc avea o întindere de 3457 jugăre cadastrale şi o populaţie de 829 suflete. Aici proporţia etnică era aproximativ aceeaşi: 100 de unguri şi 729 români şi ţigani românofobi. Ambele sate aveau biserici şi şcoli confesionale greco-catolice iar Tritiul de Jos, în ciuda minorităţii etnice ungureşti, pentru cele 20-30 de familii avea biserică reformată şi şcoală de stat ungurească. Motivarea colonizării este găsită de autorităţi în trecutul unguresc iniţial al celor două sate, versiune care însă nu rezistă criticii istorice şi, mai degrabă, actul de colonizare e de atribuit întăririi elementului maghiarofon în scopul declarat de iradiere al acestuia în zonă în vederea realizării cordonului etnic est-vest preconizat.

 

***

În timp ce opinia publică din Ungaria lua cunoştinţă prin intermediul presei despre quasi-falimentul politicii de colonizare, recunoscut ulterior chiar de luarea oficială de informare a lui Lovas Sándor, în extremitatea nord-vestică a Câmpiei Transilvaniei în 6 august 1907 la Gherla avea loc adunarea generală a uniunii Societăţilor secuieşti la care conferenţiarul principal a fost parlamentarul apologet al colonizărilor groful Bethlen István, fiul acestor meleaguri.

Născut la Gorneşti în apropiere de Târgu Mureş în anul 1874 şi descinzând din stirpea princiară a lui Bethlen Gabor, Bethlen Istvan era înrudit după mamă cu marea familie a Telekeştilor. Absolvă Institutul Terezian din Viena, studiază apoi cursuri de drept la Universitatea din Budapesta pentru ca ulterior să termine şi Academia Ungară de Agricultură. Din 1901 este succesiv timp de mai multe legislaţii deputat al Circumscripţiei electorale a Câmpiei Transilvaniei unde deţinea prin moştenire, imense proprietăţi de unde şi marea sa predilecţie pentru problemele socio-politice şi agrare ale acesteia. În calitate de parlamentar Bethlen István face la Gherla o amplă expunere despre rolul ungurimii şi Câmpia ardeleană, expozeu în care propune o nouă strategie a colonizărilor de data aceasta nu cu unguri din Ungaria propriu-zisă ci cu secui săraci din arcul carpatic mai adaptabili şi mai harnici decât ungurii utilizaţi în acest scop până atunci. Exeget versat al problemelor complexe ale politicii agrare şi implicit naţionale ungureşti din Transilvania, Bethlen constată şi nu ezită s-o spună deschis că schimbările intervenite în proprietatea agrară cu implicaţiile lor politico-naţionale au fost constatate curând de contemporani de aceea, în pofida eşecurilor suferite de politica de stat a colonizării promovată de legea din 1894, acţiunea se cerea a fi cu forţe şi strategii noi, fortificate, fiindcă, va spune el mai târziu, "altfel chiar în condiţii de câteva decenii de pace, ungurii vor trebui să facă o nouă descindere în Transilvania", în sensul că în acest timp ea ar fi devenit cu totul pierdută, necesitând o nouă ocupare (uj honfoglalás).

Cu referire la procesul cumpărării de către români a pământului conferenţiarul afirmă: "E de presupus că această ţară şi-ar putea păstra chiar şi numai pentru un minut caracterul său naţional / ungar / căruia îi e inima de unde inundă sângele său vivace - când el / pământul / e în mâini străine?" Apreciind drept periculoasă rasei densitatea scăzută şi lipsa de masivitate a Ungurilor în Transilvania, Bethlen afirmă: "... nici în Ardeal răspândirea ungurimii (magyarság) nu este avantajoasă (corespunzătoare). Apoi face fără premeditare constatarea nu lipsită de temei şi perfect justă înşirând condiţiile fizico-economice care fac ca între Transilvania şi Ungaria să nu poată exista nici-o unitate organică: Depărtarea Ardealului de întinsul "Alföld" maghiar aceste obstacole naturale care-i marchează depărtarea şi izolarea lui / apoi / tradiţiile istorice diferite, convieţuirea apoi aici şi prezenţa ameninţătoare a celei de a treia naţiuni compactă şi numeric superioară, cea română, face să determine indiscutabil / imperativul/ ca în această parte de ţară cu trecutul ei istoric diferit de cel din Ţara mamă (anya ország) Ungaria ungurimea va trebui să ocupe locul dominant". Acelaşi Bethlen exprimă la modul imperativ gândul de altfel deloc singular, că ofensiva maghiarizării şi implicit a colonizării "... este datoria generaţiei noastre şi chiar datoria ei supremă, căci generaţiile viitoare nu vor mai fi în stare s-o facă. Noi suntem ultimii, absolut ultimii care putem împlini această datorie şi dacă n-o facem vom pierde lupta pe viaţă şi pe moarte care a început între români şi noi".

Ideea majoră a expozeului de la Gherla din 1907 a contelui Bethlen Istvan este să determine pe reprezentanţii societăţilor secuieşti prezenţi la conferinţă ca reîntorşi acasă să instituie o campanie de presă şi de interpelări parlamentare pentru ca guvernul cu autorităţile de stat să grăbească maghiarizare românilor pentru a opri procesul natural de făurire a statului naţional unitar român şi implicit pierderea Transilvaniei.

Între timp, în acelaşi sens al previziunilor sumbre pentru politica de forţă cu durităţi exacerbate faţă de naţionalităţi apar, una după alta o serie de lucrări ale unor socio-politologi menite să urgenteze luarea măsurilor de a bara accesul ţărănimii şi burgheziei româneşti la pământ, citând mereu dictonul potrivit căruia al cui e pământul, a aceluia e ţara (stăpânirea). Menţionăm din acestea doar trei, cu titluri care le explică fără echivoc conţinutul.

În decurs de numai 2-3 ani Tokaji Lászlo editează două studii remarcabile bogate în date şi argumente, cu titluri profetice: "Elado ország" (Ţară de vânzare) în care schiţează epilogul tragic pentru statul ungar al cumpărării nestânjenite de pământ zis, unguresc de către români şi drept urmare a acestei politici de înfierată "nepăsare" a statului, necesitatea unei vaste şi mult mai bine organizate şi susţinute campanii de colonizare a Transilvaniei cu etnici unguri, activitate căreia autorul îi dă denumirea de nouă ocupare / a patriei / Uj hofoglalás.

În acelaşi an politologul Bizony László publică într-o ediţie proprie dedicând-o contelui Tisza István ministrul preşedinte al guvernului ungar, o lucrare la fel de interesantă subintitulată "Studiu de economie naţională" cu titlul deosebit de sugestiv şi alarmant în acelaşi timp: "Cum să salvăm Ardealul" în care soluţiile avansate sunt în fond aceleaşi, declanşarea unei campanii de înlăturare a românilor din economie şi finanţe spre a salva Ardealul pentru statul totalitar ungar.

***

Dar izbucnirea, un an mai târziu, a primului război mondial a pus capăt filosofărilor de acest fel care ocupau o proporţie importantă în publicistica vremii, iar finalul războiului a deschis popoarelor din bazinul Dunării posibilitatea de a constitui în state naţionale proprii iar Transilvania să se unească cu Ţara prin vrerea unanimă a celor peste 100.000 de români adunaţi la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

Red. pt. R.A. nr. 4/1989

07.07.1989 expediat

 

                              prof. dr. Ioan Ranca