|
Eseul lui Ion
Frunzetti cu titlul de mai sus este unul din cordialele omagii aduse
geniului lui Lucian Blaga şi totodată o implicită evocare
a autorului - cel mai inteligent, profund, subtil, multilateral istoric
şi critic de artă al generaţiei sale. (Celui care i-a
citit cărţile i-ar fi foarte greu - dacă nu imposibil - să
numească o altă personalitate, la noi, dotată cu asemenea
calităţi). Ceea ce a fost Lucian Blaga pentru generaţia
sa a fost Ion Frunzetti pentru generaţia mea.
Dar Ion Frunzetti şi-a
revărsat inteligenţa (şi talentul) şi în alte
domenii - poezie, traduceri, filozofie, istoria culturii, critică
literară, estetică, înţeleasă ca filosofia artei,
în această ultimă ipostază Ion Frunzetti a fost printre
cei mai mari (doi? trei? patru?) comentatori care au dedicat o atât de
profundă analiză filosofică poeziei lui Blaga. (Eseul în
cauză pe care nu-l putem prezenta decât în citate alese - şi
uneori suprimând ghilimelele - poate fi găsit în volumul de
studii şi eseuri "Între pegas şi meduză",
Ed. Meridiane, 1985, - chiar anul morţii mult-regretatului Ion
Frunzetti.
Eseul ar fi trebuit să
se intituleze - precizează autorul - "Peisajul în poezia
lui Blaga" sau, mai explicit: "Tipurile de izolare
rezultate la Lucian Blaga din sentimentul relaţiei cu natura".
"Cu natura": cu
alte cuvinte cu peisajul. Cu "peisajul transcendent" şi
cu "peisajul imanent". În prima ipostază, a peisajului
"transcendent" - adică a ceea ce se găseşte
dincolo de limitele experienţei (explică dicţionarele),
ceeace este inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă,
ceea ce întrece limitele realităţii; sau, care se află
dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.
La Lucian Blaga
"natura" este asimilată în grad cu divinitatea -
precizează autorul. Procesul de transcedentalizare produce succesiv
- ideal vorbind; peisajul înălţându-se pentru conştiinţa
umană la gradul de importanţă a divinului: "Toate
turmele pământului au aureole sfinte / peste capetele lor. Am înţeles
păcatul ce apasă peste casa mea"; "Vulturii treceau
prin Dumnezeu deasupra noastră"; "Sub copaci, Dumnezeu se
face mai mic, să aibă loc ciupercile roşii / să
crească sub spatele lui".
Este, în versurile citate
- viziunea proprie ortodoxismului, aşa cum o dezvăluie şi
o defineşte Lucian Blaga: "Transcendentul care coboară"
- cunoscuta sintagmă definitorie din "Filosofia
religiei" - este definită în aceste versuri.
Prin "coborârea
transcendentului" peisajul se urcă în importanţă la
un grad echivalent transcendentului. "Peisajul capătă în
lirica lui Blaga un caracter de spiritualizare absolută. Iar această
transcendentalizare a peisajului se petrece adeseori la Blaga prin
simpla umanizare abstractă a peisajului". (Am specificat
abstractă - pentru că umanizarea peisajului se obţine
şi în peisajele imanente, cum vom vedea mai jos).
Exemple de umanizare
abstractă a peisajului: "Cerul se dăruieşte";
"Frunze boltesc adânci peste o întreagă poveste";
"Mugurii şi iarba au crescut repede, ca unghiile şi părul
morţilor". Iar în poezia intitulată "Peisaj
transcendent" întâlnim explicit şi definitoriu pentru cele
spuse înainte - versurile: "Clopotele sau poate seriile / cântă
sub iarbă cu miile"; "stele curgând, ne spală
ţărânele"; "pe urmele coapte moartea îşi pune
sărutul galben; grele din înălţimi, cad ciocârliile /
ca lacrămi sunătoare a le dumnezeirii"; sau
extraordinara imagine: "Soarele, lacrima Domnului / cade în mările
somnului".
De acelaşi caracter
"general omenesc" care se aplică atât de des
dumnezeirii, nu scapă nici cosmografia: "Calea lactee abia
ghicită, se pierde scrisă în noapte / fierbinte şi calmă
/ ca linia vieţii runic săpată, / într-o imensă, zăbavnică
palmă".
De asemenea, în aceeaşi
ordine de idei a referirii la cosmografie, misterul germinării cieţii
se omologhează cu misterul dezagregării ei: "Mamă,
tu ai fost odată mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă,
mamă, / să părăsesc iar lumina?".
- Exact aşa cum împărtăşirea
cu lumea stihiilor îşi are un echivalent în alimentarea stihiilor
cu substanţa noastră proprie. "Aşteptăm - /
o singură oră să ne împărtăşim / din
verde imperiu, din raiul sorin"; şi cu lacrima "hrănim
/ nu ştiu ce firavă stea".
În felul acesta, după
cum s-a văzut din înseşi cuvintele poetului: "Peisajul
transcendent" se desemnează astfel la Lucian Blaga nicidecum
în opoziţie cu omul. Dimpotrivă.
În cazul "peisajului
imanent" (care e propriu naturii obiectului şi condiţionat
de aceasta) este vorba de imixtiunea conştinţei subiective în
lumea externă - "care, prin aceasta, încetează de mai fi
externă, ci o conştiinţă concretă, crescută
în şi din real".
Peisajul imanent este
echivalent cu "o stare de suflet" ("Le paysage est un
etat d'âme" - după cunoscuta definiţie a lui Aniel).
În poezia lui Blaga această joncţiune, această legătură,
această unire cu peisajul, această subiectivizare a naturii se
exprimă prin conştiinţa de a te identifica intim cu lumea
externă, cu cosmosul, prin ceea ce am putea numi "o
identificare cosmică". Iată două exemple: "Sângele
meu vrea să curgă pe scocurile lumii / să-nvârtă roţile
/ în nori cereşti". Sau: "Pământurile larg, fii
trunchiul meu, / fii pieptul acestei năprasnice inimi, / prefăte-n
lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc, / fii amfore eului
meu îndărătnic".
Imaginea acestui cosmos -
rezultat din acţiunea de a te uni şi a te contopi cu lumea, de
a te simţi sau de a acţiona ca şi cum tu însuţi ai
fi cosmosul - echivalează în grandoare, în măreţie cu
însăşi sentimentul existenţei tale fizice, - care atinge
proporţii mitologice, ca în poezia atât de expresiv şi de
sugestiv este intitulată: "Daţi-mi un trup, voi munţilor",
în asemenea versuri.
"Când aş
iubi
mi-aş întinde
spre cer toate mările
ca nişte vânjoase,
sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer
să-l surprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut
sclipitoarele stele".
Tipul de identificare
cosmică exprimat, formulat prin aceste versuri, pare a fi cel al
exaltării vitale - dar şi cel al unei tânguiri: "Dar
numai pe tine te am, trecătorul meu trup". Acest final
deprimat, de căinare, de lamentare, arată că
identificarea cosmică se produce prin suferinţă:
"...toată
durerea
ce- simt, n-o simt în
mine,
în inimă, în
piept,
şi altoită pe
fiinţa mea imensă lume
cu toamna şi cu
seara ei,
mă doare ca o rană".
Există la Lucian
Blaga şi un alt mod de coordonare a peisajului cu subiectivitatea:
cei efectuat pe calea îmbinării ţesutului lumii exterioare cu
valori subiective. Ecourile în peisaj ale unei stări de suflet nu
pot fi mai bine ilustrate decât prin atât de binecunoscuta poezie "Gorunul":
"În limpezi depărtări
aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă
un turn".
sau ca în poezia "Somn"
- în astfel de tulburătoarele versuri:
"Noaptea-ntreagă
dănţuiesc stele în iarbă.
Se retrag în păduri
şi-n peşteri potecile".
Aici însă fiorul
poemului sfârşeşte într-un peisaj transcendent, în plin
mister al istoriei: "Cu svonuri surde prin arbori se ridică
veacuri firbinţi"; şi printr-o revelare a misterului
somnului, ipostaziat ca durată reală a mai multor generaţii:
"În somn sângele
meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi".
Pentru a exemplifica într-o
cristalizare totală în afară de cea inegalabilă a
"Gorunului" - modul specific în care la Lucian Blaga se
organizează sentimentul interiorităţii peisajului corelat
cu sentimentul identificării conştiinţei proprii în
peisaj, să recitim, din perfecta melodie a poemului "Heraclit
lângă lac", versurile:
"Lângă ape
verzi s-adună cărările,
Sunt linişti pe
aici, grele şi părăsite de om".
Intervenţia directă
a omului în peisaj apare în versul în care se exprimă conştiinţa
frământată a omului pe care o cheamă urletul câinelui:
"Taci câine
care-ncerci vântul cu nările, Taci".
Corolar al identificării
totale cu natura, poetul "...sprijinit de butuci, îşi
ghiceşte soarta din palma unei frunze tomnatice", până
într-atât destinul uman şi cel vegetal sunt unul şi acelaşi.
Iată şi începutul unui dialog între om şi vreme - metodă
folosită de poet pentru a sugera începutul dizolvării omului
în peisaj:
"Paşii mei răsună
în umbră
parca-ar fi nişte
roade putrede,
ce cad dintr-un pom nevăzut".
Şi totul se încheie
cu apostrofa:
"O, cum a răguşit
de bătrâneţe glasul izvorului!
Durerile se cer spre
taina joasă a ţărânii".
pentru a se identifica,
simpatetic, întru suferinţă cu natura:
"Spini asvârl de
pe ţărm în lac.
Cu ei în cercuri mă
desfac".
Precum "în cercuri
se desfac" şi reflecţiile bunului meu prieten Ion
Frunzetti. Reflecţii pe care le-am reprodus ca omagiu geniului lui
Lucian Blaga.
Prof.
dr. acad. Ovidiu Drimba la mormantul filosofului Lucian Blaga - Lancram
2007
Ovidiu
Drimba
|
