România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Peisajul liricii lui Lucian Blaga - interpretat de Ion Frunzetti

Eseul lui Ion Frunzetti cu titlul de mai sus este unul din cordialele omagii aduse geniului lui Lucian Blaga şi totodată o implicită evocare a autorului - cel mai inteligent, profund, subtil, multilateral istoric şi critic de artă al generaţiei sale. (Celui care i-a citit cărţile i-ar fi foarte greu - dacă nu imposibil - să numească o altă personalitate, la noi, dotată cu asemenea calităţi). Ceea ce a fost Lucian Blaga pentru generaţia sa a fost Ion Frunzetti pentru generaţia mea.

Dar Ion Frunzetti şi-a revărsat inteligenţa (şi talentul) şi în alte domenii - poezie, traduceri, filozofie, istoria culturii, critică literară, estetică, înţeleasă ca filosofia artei, în această ultimă ipostază Ion Frunzetti a fost printre cei mai mari (doi? trei? patru?) comentatori care au dedicat o atât de profundă analiză filosofică poeziei lui Blaga. (Eseul în cauză pe care nu-l putem prezenta decât în citate alese - şi uneori suprimând ghilimelele - poate fi găsit în volumul de studii şi eseuri "Între pegas şi meduză", Ed. Meridiane, 1985, - chiar anul morţii mult-regretatului Ion Frunzetti.

Eseul ar fi trebuit să se intituleze - precizează autorul - "Peisajul în poezia lui Blaga" sau, mai explicit: "Tipurile de izolare rezultate la Lucian Blaga din sentimentul relaţiei cu natura".

"Cu natura": cu alte cuvinte cu peisajul. Cu "peisajul transcendent" şi cu "peisajul imanent". În prima ipostază, a peisajului "transcendent" - adică a ceea ce se găseşte dincolo de limitele experienţei (explică dicţionarele), ceeace este inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă, ceea ce întrece limitele realităţii; sau, care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială.

La Lucian Blaga "natura" este asimilată în grad cu divinitatea - precizează autorul. Procesul de transcedentalizare produce succesiv - ideal vorbind; peisajul înălţându-se pentru conştiinţa umană la gradul de importanţă a divinului: "Toate turmele pământului au aureole sfinte / peste capetele lor. Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea"; "Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră"; "Sub copaci, Dumnezeu se face mai mic, să aibă loc ciupercile roşii / să crească sub spatele lui".

Este, în versurile citate - viziunea proprie ortodoxismului, aşa cum o dezvăluie şi o defineşte Lucian Blaga: "Transcendentul care coboară" - cunoscuta sintagmă definitorie din "Filosofia religiei" - este definită în aceste versuri.

Prin "coborârea transcendentului" peisajul se urcă în importanţă la un grad echivalent transcendentului. "Peisajul capătă în lirica lui Blaga un caracter de spiritualizare absolută. Iar această transcendentalizare a peisajului se petrece adeseori la Blaga prin simpla umanizare abstractă a peisajului". (Am specificat abstractă - pentru că umanizarea peisajului se obţine şi în peisajele imanente, cum vom vedea mai jos).

Exemple de umanizare abstractă a peisajului: "Cerul se dăruieşte"; "Frunze boltesc adânci peste o întreagă poveste"; "Mugurii şi iarba au crescut repede, ca unghiile şi părul morţilor". Iar în poezia intitulată "Peisaj transcendent" întâlnim explicit şi definitoriu pentru cele spuse înainte - versurile: "Clopotele sau poate seriile / cântă sub iarbă cu miile"; "stele curgând, ne spală ţărânele"; "pe urmele coapte moartea îşi pune sărutul galben; grele din înălţimi, cad ciocârliile / ca lacrămi sunătoare a le dumnezeirii"; sau extraordinara imagine: "Soarele, lacrima Domnului / cade în mările somnului".

De acelaşi caracter "general omenesc" care se aplică atât de des dumnezeirii, nu scapă nici cosmografia: "Calea lactee abia ghicită, se pierde scrisă în noapte / fierbinte şi calmă / ca linia vieţii runic săpată, / într-o imensă, zăbavnică palmă".

De asemenea, în aceeaşi ordine de idei a referirii la cosmografie, misterul germinării cieţii se omologhează cu misterul dezagregării ei: "Mamă, tu ai fost odată mormântul meu. / De ce îmi e aşa de teamă, mamă, / să părăsesc iar lumina?".

- Exact aşa cum împărtăşirea cu lumea stihiilor îşi are un echivalent în alimentarea stihiilor cu substanţa noastră proprie. "Aşteptăm - / o singură oră să ne împărtăşim / din verde imperiu, din raiul sorin"; şi cu lacrima "hrănim / nu ştiu ce firavă stea".

În felul acesta, după cum s-a văzut din înseşi cuvintele poetului: "Peisajul transcendent" se desemnează astfel la Lucian Blaga nicidecum în opoziţie cu omul. Dimpotrivă.

În cazul "peisajului imanent" (care e propriu naturii obiectului şi condiţionat de aceasta) este vorba de imixtiunea conştinţei subiective în lumea externă - "care, prin aceasta, încetează de mai fi externă, ci o conştiinţă concretă, crescută în şi din real".

Peisajul imanent este echivalent cu "o stare de suflet" ("Le paysage est un etat d'âme" - după cunoscuta definiţie a lui Aniel). În poezia lui Blaga această joncţiune, această legătură, această unire cu peisajul, această subiectivizare a naturii se exprimă prin conştiinţa de a te identifica intim cu lumea externă, cu cosmosul, prin ceea ce am putea numi "o identificare cosmică". Iată două exemple: "Sângele meu vrea să curgă pe scocurile lumii / să-nvârtă roţile / în nori cereşti". Sau: "Pământurile larg, fii trunchiul meu, / fii pieptul acestei năprasnice inimi, / prefăte-n lăcaşul furtunilor, cari mă strivesc, / fii amfore eului meu îndărătnic".

Imaginea acestui cosmos - rezultat din acţiunea de a te uni şi a te contopi cu lumea, de a te simţi sau de a acţiona ca şi cum tu însuţi ai fi cosmosul - echivalează în grandoare, în măreţie cu însăşi sentimentul existenţei tale fizice, - care atinge proporţii mitologice, ca în poezia atât de expresiv şi de sugestiv este intitulată: "Daţi-mi un trup, voi munţilor", în asemenea versuri.

"Când aş iubi

mi-aş întinde spre cer toate mările

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer

să-l surprind,

mijlocul să-i frâng,

să-i sărut sclipitoarele stele".

Tipul de identificare cosmică exprimat, formulat prin aceste versuri, pare a fi cel al exaltării vitale - dar şi cel al unei tânguiri: "Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup". Acest final deprimat, de căinare, de lamentare, arată că identificarea cosmică se produce prin suferinţă:

"...toată durerea

ce- simt, n-o simt în mine,

în inimă, în piept,

şi altoită pe fiinţa mea imensă lume

cu toamna şi cu seara ei,

mă doare ca o rană".

Există la Lucian Blaga şi un alt mod de coordonare a peisajului cu subiectivitatea: cei efectuat pe calea îmbinării ţesutului lumii exterioare cu valori subiective. Ecourile în peisaj ale unei stări de suflet nu pot fi mai bine ilustrate decât prin atât de binecunoscuta poezie "Gorunul":

"În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inimă un turn".

sau ca în poezia "Somn" - în astfel de tulburătoarele versuri:

"Noaptea-ntreagă dănţuiesc stele în iarbă.

Se retrag în păduri şi-n peşteri potecile".

Aici însă fiorul poemului sfârşeşte într-un peisaj transcendent, în plin mister al istoriei: "Cu svonuri surde prin arbori se ridică veacuri firbinţi"; şi printr-o revelare a misterului somnului, ipostaziat ca durată reală a mai multor generaţii:

"În somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi".

Pentru a exemplifica într-o cristalizare totală în afară de cea inegalabilă a "Gorunului" - modul specific în care la Lucian Blaga se organizează sentimentul interiorităţii peisajului corelat cu sentimentul identificării conştiinţei proprii în peisaj, să recitim, din perfecta melodie a poemului "Heraclit lângă lac", versurile:

"Lângă ape verzi s-adună cărările,

Sunt linişti pe aici, grele şi părăsite de om".

Intervenţia directă a omului în peisaj apare în versul în care se exprimă conştiinţa frământată a omului pe care o cheamă urletul câinelui:

"Taci câine care-ncerci vântul cu nările, Taci".

Corolar al identificării totale cu natura, poetul "...sprijinit de butuci, îşi ghiceşte soarta din palma unei frunze tomnatice", până într-atât destinul uman şi cel vegetal sunt unul şi acelaşi. Iată şi începutul unui dialog între om şi vreme - metodă folosită de poet pentru a sugera începutul dizolvării omului în peisaj:

"Paşii mei răsună în umbră

parca-ar fi nişte roade putrede,

ce cad dintr-un pom nevăzut".

Şi totul se încheie cu apostrofa:

"O, cum a răguşit de bătrâneţe glasul izvorului!

Durerile se cer spre taina joasă a ţărânii".

pentru a se identifica, simpatetic, întru suferinţă cu natura:

"Spini asvârl de pe ţărm în lac.

Cu ei în cercuri mă desfac".

Precum "în cercuri se desfac" şi reflecţiile bunului meu prieten Ion Frunzetti. Reflecţii pe care le-am reprodus ca omagiu geniului lui Lucian Blaga.

Prof. dr. acad. Ovidiu Drimba la mormantul filosofului Lucian Blaga - Lancram 2007

Ovidiu  Drimba