|
Comoara,
ca imn, din păcate a fost bombardată de-a lungul şi de-a
latul libertăţii şi democraţiei, atât în agora cât
şi prin instituţii, întreprinderi, în presa moldovenească,
ajungându-se până acolo încât, pentru ca românii de dincolo de
Prut şi românii de dincolo de vârful durerii şi suferinţei,
acest chip al fluidităţii speranţei, şi răbdării,
să se "poată înţelege" un moldovean de
"preabună credinţă" a "tipărit, Dicţionarul
româno-moldovenesc, unul dintre cele mai hidoase paradoxuri ale
contemporaneităţii. Ce-ar fi spus germanii din vest dacă
cei din est ar fi publicat o asemenea lucrare: Dicţionar
german-german. Comoara … lui Mateevici a început să deranjeze,
presingul rusofil are ochi de corb, iar şeful statului este din ce în
ce mai nervos la imnul naţional, la culorile din steag, la însăşi
respiraţia Limbii Române.
Iată pentru ce,
detaliem în continuare un articol al profesorului Iacob Oliviu, care
coboară în pagină adânc unele "amabilităţi
moldoveneşti" în sistemul de învăţământ, în
însăşi rotaţia patrimoniului nostru cultural comun…
De
ziua Limbii Române
În calitate de participant la Congresul al V-lea al filologilor români,
din 1994, desfăşurat la Iaşi şi Chişinău, cu
pregătire la Alba Iulia, şi
deţinător al unor documente publicate în Buletinul SSF,
mulţumesc „Dacoromaniei” pentru republicarea lor după
aproape un deceniu şi jumătate, documente privitoare la
istoricul şi folosirea glotonimului (termenului) „limba
moldoveneaască” în viziunea academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova în paralel cu viziunea Academiei Române, care aduce
argumentele lingvistice la bazele istorice în discuţia privind
istoria poporului român.
De ziua limbii române
revista Dacoromania îşi face o datorie de onoare pentru a pune la
dispoziţia cititorilor şi a cercetătorilor puncte de vedere
ştiinţifice întrucât diverse publicaţii, din Diaspora,
dar şi unele dezbateri se îndepărtează de la ţinută
ştiinţifică necesară atunci când se eludează cu
prea mare uşurinţă faptul că „limba noastră-i o
comoară” pe care trebuie să o avem în vedere în orice împrejurare.
Alte două materiale
privesc un „Apel adresat Parlamentului Republicii Moldova” şi o
„Declaraţie a Guvernului României” texte care se menţin
actuale aşa cum apreciam la începutul acestor precizări, după
mai bine de 15 ani presăraţi cu poduri de flori, festivaluri,
vizite şi ajutoare, deşi Chişinăul este „olecuţă
mai mare ca Alba Iulia”… vorba unui poliţist cu pălărie
şi peană de la circulaţie!... Dincolo de „interesul” pe
care îl cultivă Alba Iulia prin
Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, care are o filială
în capitala „Basarabiei ca o lacrimă însângerată”, în
cartierul „Ciocana”, răsărita (= floarea soarelui) se învârte
după astrul zilei şi după legile cereşti; deci avem
temeiuri să credem în demersurile ştiinţifice ale cercetătorilor
chiar dacă multe publicaţii,
multe simpozioane vorbesc despre literatura „ardeleană” sau
literatura „basarabeană” nu
din izul „patriotismului local ci din viziuni care se vor separatiste”
pe termen lung, şi izvorând dintr-o altă limbă ca sistem,
nicidecum ca şi grupare geografică, locală.
Credem că demersul
publicistic al redacţiei va reaminti cititorilor şi cercetătorilor
deopotrivă că nu trebuie să ne abatem de la esenţe –
limba română are temeiuri ştiinţifice bine definite în
cercetarea de specialitate.
Lucrarea „Rituri de
trecere”, lansată la Biblioteca „Lucian Blaga” în 1996 şi
prezentată şi de televiziunea din Chişinău aşteaptă
să fie citită dar vizitatorii din anul acesta, 2007, sosiţi
prin grija Fundaţiei „1 Decembrie 1918” unii vorbeau tot ruseşte,
până la intervenţia ghidului, dovadă că încă
limba româna nu este la inima celor din „Cartierul „Ciocana”…
secretarul filialei Alba a Societăţii de Ştiinţe
Filologice,
Oliviu IACOB
COMUNICATUL ACADEMIEI ROMANE*
* Comunicatul a
apărut în revista Academica, anul IV, nr. 6 (42), aprilie
1994, p. 3.
Secţia de filologie
şi literatură a Academiei Române consideră că este de
datoria sa ca, după aproape 50 de ani de tăcere, să-şi
spună cuvântul în problema „limbii moldoveneşti”.
Asupra unor aspecte
privind istoria poporului român şi a raporturilor în care se află
locuitorii din provinciile istorice româneşti şi populaţia
românească din Basarabia, Biroul Prezidiului Academiei Române a
dat, la 11 februarie a.c., un Comunicat, difuzat prin publicaţiile
ROMPRES, care constituie un semnal de alarmă faţă de
opiniile conducerii de la Chişinău şi un punct de plecare
pentru discuţia care urmează.
Dacă în acest
Comunicat se pun bazele istorice ale problemei, Secţia noastră
îşi propune să aducă argumentele lingvistice, care sunt
cel puţin la fel de importante.
Fosta Academic a R.P.R./R.S.R.
nu s-a pronunţat niciodată, ca INSTITUŢIE, ca FOR SUPERIOR
al ştiinţei şi al culturii române, în această privinţă.
Din fericire, cu foarte puţine
excepţii, lingviştii români şi străini nu şi-au
însuşit în lucrările lor nici conceptul şi nici termenul
de „limbă moldovenească”, în schimb, nu le-au negat
niciodată. Intre anii 1954 — 1956, în revistele de specialitate
s-a purtat o discuţie amplă asupra conceptelor / termenilor
„limbă” şi „dialect” şi asupra relaţiilor
dintre ele. Aceste discuţii au ocolit însă sistematic problema
care ne interesează aici, ele axându-se, în întregime, pe statutul
variantelor geografice ale românei comune / străromânei (dacoromână,
aromână, meglenoromână, istroromână) sau, direct, ale
latinei dunărene.
Nu a fost însă
atacată niciodată, direct şi explicit această falsă
teorie. A fost, mai curând, o abordare in absentia. Academicienii
vremii au preferat să treacă sub tăcere o dezaprobare
existentă la marea majoritate a lingviştilor (exprimată însă
numai oral de unii universitari în cursurile lor). De aceea, considerăm
că avem obligaţia, care nu mai suportă amânare — date
fiind formele pe care le ia, în ultima vreme, aberaţia — de
a elucida aici cele mai importante aspecte cu privire la limba noastră,
la unitatea ei, la raporturile dintre graiurile ei, căci:
1. Problema „limbii
moldoveneşti” nu poate fi tratată decît în relaţia cu
LIMBA ROMANĂ (L.R.), nicidecum în afara ei. L.R. trebuie înţeleasă
aici stricto sensu (româna din Dacia / din România Mare, dar
şi din zonele limitrofe), şi nu largo sensu (româna de
la nord şi de la sud de Dunăre, continuatoarea latinei orientale
în sud-estul european).
2. LIMBAROMÂNĂ —
în forma ei îngrijită, literară, sau vorbită — este, în
general, o limbă unitară. Această unitate a
limbii noastre, trăsătură remarcată şi subliniată
de numeroşi lingvişti români şi străini, este mai
pregnantă, în comparaţie cu alte limbi romanice şi / sau
neromanice europene (care pot prezenta deosebiri regionale mult mai mari).
3.
Desigur, unitatea nu exclude varietatea, în sensul că
există în interiorul L.R. deosebiri regionale. Acestea sunt
fonetice (arhaisme şi inovaţii) şi, mai ales, lexicale
(contactele cu vecinii aducând, uneori chiar prin bilingvism, cuvinte
noi, specifice fiecărei zone lingvistice: în Banat — elemente sârbeşti,
în Crişana — maghiare, în Moldova şi Basarabia — ruseşti
etc.). De aceea vorbim de subdiviziuni ale L.R. (denumite „graiuri”,
„subdialecte” sau „dialecte”).
După unii autori, pe
teritoriile locuite de români se vorbesc trei graiuri: muntenesc, bănăţean
şi moldovenesc — inclusiv cel basarabean (Gustav
Weigand), după alţii, numărul lor ar fi patru: cele trei
amintite + cel crişean (Emil Petrovici); în fine, un al
cincilea grai, maramureşean, este inclus în tabloul
dialectal românesc de Sever Pop (celebrul dialectolog român, emigrat Ia
Louvain, Belgia, în monumentala sa lucrare, La Dialectologie, 2 voi,
Louvain, 1950).
4.
Ceea ce este foarte important de relevat este faptul că nici un
lingvist-dialectolog român sau străin nu a identificat vreodată
un grai basarabean şi, cu atât mai puţin, o limbă
basarabeană („moldovenească”!), pentru simplul motiv că
graiul vorbit în Basarabia este unulşi acelaşi cu graiul vorbit
în Moldova, provincie istorică a statului unitar român ROMÂNIA.
Iată care sunt zonele
geografice în care se vorbesc cele cinci graiuri ale L.R., după
Sever Pop (op. cit., voi. I, p. 667 — 668), stabilite pe baza
observaţiilor sale de autor, alături de Emil Petrovici, al Atlasului
lingvistic român:
a.
Graiul muntenesc, folosit în Muntenia, în Dobrogea, în Oltenia
de est, în sudul Moldovei şi în partea de sud-est a Transilvaniei.
b.
Graiul moldovenesc, folosit în Moldova şi în Basarabia, până
dincolo de Nistru, în Bucovina şi în partea de nord a
Transilvaniei.
c.
Graiul bănăţean, folosit în Banat, în vestul
Olteniei şi în Transilvania, în jud. Hunedoara şi Arad.
d.
Graiul vorbit între cele trei Crişuri (Grisul Alb, Grisul
Negru, Grisul Repede), afluenţi ai Tisei.
e. In
fine, graiul din Maramureş, din partea cea mai nordică a
vestului Transilvaniei.
Acest
grai se leagă strâns de cele vorbite în Oaş... şi în
zona Năsăud...
Graniţele politice
ale vechilor provincii româneşti (Muntenia, Oltenia, Moldova,
Basarabia, Crişana şi Maramureş) nu coincid cu cele ale
subdiviziunilor dialectului dacoromân ( = L.R. stricto sensu) indicate
mai sus.
5. Dacă
în tabloul dialectal românesc nu există un grai basarabean, cu
atât mai mult nu există o limbă basarabeană literară:
limba literară vorbită azi în Basarabia este şi trebuie să
fie LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ. Această limbă literară
română este rezultatul unui îndelungat proces de unificare şi
de normalizare lingvistică, proces la care au contribuit toate
graiurile, dar mai cu seamă cel muntenesc şi cel moldovenesc
(după Unirea celor două „ŢĂRI” româneşti —
1859): particularităţi din ambele graiuri —
care operaseră deja, prin marii lor scriitori, o eliminare a
fenomenelor dialectale frapante — se regăsesc astăzi în limba
română literară: din, aud, văd, să audă, să
vadă, acela, aceea ş.a. (din graiul moldovenesc, şi nu:
dîn, auz, văz, să auză, să vază, ăla,
aia, ca în graiul muntenesc); în schimb: încep, cine, gene,
ginere, al meu / tău / său, a mea/ta a sa, ai mei a tăi a săi,
ale mele I tale / sale etc. (din graiul muntenesc, şi nu: însep,
sini, zeni, ziniri, a invariabil: a meu... / a mea-., l a mei... l a meii etc.,
ca în graiul moldovenesc).
S-a creat astfel o normă
supradialectală, care nu este nici moldovenească, nici
muntenească: nimeni, dintre marii scriitori moldoveni, nu a introdus
în scrisul său fenomenul —
atît de specific pentru graiul moldovenesc — de palatizare a
labialelor (- pronunţările cheatră, ghini, her, yin, nel,
ca să dăm numai unele din realizările acestei schimbări
fonetice).
Nici intelectualii
basarabeni de azi, cu cele mai diferite niveluri de instrucţie, nu
introduc fenomene dialectale de acest fel în scrisul sau în vorbirea
lor; şî aceasta numai pentru că ei se exprimă în LIMBA
ROMÂNĂ LITERARĂ, ceea ce este mai mult decît firesc: procesul
este istoric, iar istoria nu poate fi ignorată, fie. şi de
ultimul vorbitor al limbii române, pentru că fiecare are conştiinţa
clară a unităţii limbii pe care o vorbeşte.
6.
Atitudinea unor lideri de la Chişinău nu are nici o legătură
nici cu realitatea lingvistică, nici cu istoria limbii române
literare: nu există „nuanţe” specific basarabene care să
permită să se vorbească de o „limbă” basarabeană,
diferită de LIMBA ROMÂNĂ, cu atât mai mult nu există o
„limbă moldovenească”.
Ceea ce este mai surprinzător
însă este felul cum conducerea de la Chişinău subordonează
tot ce este moldovean (= care aparţine provinciei istorice Moldova,
parte componentă a României) Republicii Moldova: graiul, marii
domnitori — Ştefan cel Mare —, marii scriitori - Mihai Eminescu
—, păstorul moldovean din Mioriţa,., tot!
Pentru aceşti lideri,
termenul însuşi Basarabia nu este bun, pentru că a fost
dat de ruşi, în 1812, şi pentru că „prin folosirea doar
a denumirii de Basarabia [«neosteniţii denigratori de azi»] încearcă
să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova, să
separe automat de ea teritoriile din stânga Nistrului”. Altfel spus,
termenul li se pare prea „îngust”. Dar cât de „larg” şi de
abuziv este termenul Moldova nu observă nici unul dintre ei?
7. Şecţia de
filologie şi literatură a Academiei Române consideră că,
în problema „Moldova —
moldovenesc — «limba» moldovenească”, se impune o analiză
mai atentă şi o interpretare ştiinţifică, atât
în definirea conceptelor, cât şi în denumirea lor.
Ne leagă de Basarabia, de românii de acolo, care vorbesc aceeaşi
limbă cu noi, o istorie comună de două milenii: dacă
am supravieţuit, toţi, ca o insulă de latinitate, în
această parte a sud-estului european, să nu anulăm — prin
vorbe, acţiuni pripite — eforturile şi sacrificiile de veacuri
ale înaintaşilor noştri.
Secţia de filologie
şi literatură a Academiei Române
DECLARAŢIA
GUVERNULUI ROMÂNIEI*
* Textul Declaraţiei a apărut în cotidianul Vocea
României, anul II, nr. 203,2 august 1994, p. l si 2.
Guvernul României a urmărit
cu atenţie dezbaterile din Parlamentul Republicii Moldova privind
noua Constituţie, a luat notă de adoptarea acesteia de către
Parlament şi de promulgarea sa prin decret de către preşedintele
statului, domnul Mircea Snegur, la 29 iulie 1994.
Guvernul României porneşte
de la recunoaşterea şi respectarea dreptului Republicii Moldova
de a-si adopta propria Constituţie şi apreciază acest act
ca un pas important pe calea procesului de democraţie şi reformă,
a consolidării statului de drept, având numeroase prevederi pozitive
în această direcţie.
În acelaşi timp, având
în vedere că România a fost primul stat care a recunoscut
independenţa Republicii Moldova, Guvernul nu poate să nu
constate, cu regret, o distanţare sensibilă de spiritul şi
principiile Declaraţiei de independenţă a Republicii
Moldova din 27 august 1991, îndeosebi în ceea ce priveşte definirea
caracterului statului şi a limbii.
Împotriva tuturor evidenţelor,
a adevărului istoric şi ştiinţific, Constituţia
Republicii Moldova promovează o a doua denumire a aceleiaşi
limbi care nu este afta decât limba română. Problema poate avea o
semnificaţie mai largă decât denumirea propriu-zisă a
limbii, pe fond urmărindu-se negarea caracterului de stat românesc
al Republicii Moldova şi, implicit, îndepărtarea de spiritul
Declaraţiei sale de independenţă. Din păcate, a fost
preferată o formulă fabricată de vechea propagandă de
tristă amintire, prin care se inventa o nouă naţiune, urmărindu-se
de fapt deznaţionalizarea forţată a milioanelor de români
moldoveni din stânga Prutului.
Ca urmare a dezbaterilor
Parlamentului, s-au făcut auzite şi alte teze ant i româneşti
care porneau de la premisa falsă că România ar constitui un
pericol pentru independenţa Republicii Moldova, ceea ce contravine
flagrant întregii politici oficiale a Guvernului şi a ţării
faţă de cel de-al doilea stat independent românesc, născut
în procesul dezmembrării fostei Uniuni Sovietice, al prăbuşirii
comunismului şi al transformărilor radicale care au avut loc în
ultimii ani în centrul şi estul Europei.
Dacă există un
pericol asupra independenţei şi suveranităţii
Republicii Moldova, acesta nu vine din partea României.
Prevederile privind
declararea şi a altor limbi ca limbi oficiale fac jocul politicilor
cu caracter separatist şi de menţinere a unor zone de interese
şi influenţă. Erodarea caracterului de limbă naţională,
declararea unor zone cu statut special, în locul aplicării
practicilor acceptate pe plan internaţional privind asigurarea unei
ample descentralizări administrativ-teritoriale, reprezintă, în
esenţă, premisele atomizării statului, a unei posibile
federalizări, cu consecinţe grave asupra independentei
Republicii Moldova, ca şi asupra respectării drepturilor populaţiei
majoritare, a românilor moldoveni în concordantă cu standardele
internaţionale în materie.
Formulările adoptate
încurajează separatismul şi, în final, pot prejudicia
integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova.
Reacţiile spontane de
contestare înregistrate în rândul populaţiei, ca şi angajarea
imediată a forţelor politice din opoziţie de a strânge
semnăturile necesare declanşării procedurii de revizuire a
Constituţiei abia adoptate dovedesc vulnerabilitatea acestui text
fundamental.
Guvernul României reafirmă
şi cu acest prilej voinţa sa politică de a acorda un
sprijin consecvent pentru independenţa reală a Republicii
Moldova, pentru afirmarea sa plenară pe plan internaţional,
pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul său naţional,
pentru consolidarea suveranităţii şi integrităţii
sale teritoriale.
Guvernul României este
interesat în continuare în promovarea unor raporturi apropiate cu
Guvernul Republicii Moldova, în vederea atingerii obiectivului strategic
comun privind aprofundarea integrării economice şi consolidarea
spaţiului cultural şi spiritual comun şi va acţiona în
consecinţă, mai ales în această perioadă grea pentru
Republica Moldova, confruntată cu mari dificultăţi în
procesul tranziţiei, greutăţi amplificate de seceta din
această vară, ca şi de problemele întâmpinate pe pieţele
tradiţionale ale Republicii Moldova în spaţiul
CSI
.
Guvernul României,
respectând şi sprijinind dorinţa de afirmare independentă
pe plan internaţional a Republicii Moldova, îşi propune să
colaboreze în continuare cu toate forţele politice din Republica
Moldova care împărtăşesc acest obiectiv, care acţionează
pentru relaţii speciale cu România, care se pronunţă în
favoarea emancipării naţionale, în spiritul şi litera
Declaraţiei de independenţă din 27 august 1991, care
militează pentru democraţie şi reformă, pentru
conectarea Republicii Moldova la valorile democraţiei europene.
l august, 1994
RĂSPUNS
LA SOLICITAREA PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA
PRIVIND ISTORIA SI FOLOSIREA GLOTONIMULUI «LIMBA MOLDOVENEASCĂ»*
* Răspunsul a fost
aprobat de Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei în şedinţa
din 9 septembrie 1994 şi publicat în săptămânalul Uniunii
Scriitorilor din Moldova, Literatura şi arta, în nr. 38
(2562) din 15 septembrie 1994, din care îl reproducem
În problema limbii
literare şi a celei vorbite pe teritoriul Republicii Moldova,
inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului «limba moldovenească»,
ştiinţa lingvistică s-a pronunţat de mult. S-a vorbit
la o serie întreagă de întruniri naţionale şi internaţionale
ale lingviştilor. Au fost date publicităţii rezoluţii
şi declaraţii speciale. S-au adresat apeluri directe şi
Parlamentului Republicii Moldova în chestiunea dată cu rugămintea
de a ţine cont de adevărul ştiinţific, cunoscut şi
recunoscut de toţi cercetătorii în domeniu. A făcut acest
lucru şi Academia de Ştiinţe a Moldovei prin Institutul de
Lingvistică.
La modul generalizat
opinia e următoarea.
E bine cunoscut faptul că
glotonimul limba română a fost moştenit din latină
de la etnonimul romanus «care ţine de-Roma». După
opinia lui V. Pârvan, sub influenţa slavă, «a» înainte de «n»
trece cu timpul în «â». Deci romanus în pronunţare
populară a devenit român. Glotonimuî limba românească
(română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de
pe tot teritoriul balcano-carpatic, inclusiv de pe teritoriul celor două
mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării — muntenesc
şi moldovenesc, păstrându-se aici şi după formarea
celor trei principate dunărene: Transilvania, Muntenia şi
Moldova.
Deşi în izvoarele
istorice medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească,
cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau
prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune,
dându-şi perfect de bine seama de unitatea glotică românească
de pe întreg teritoriul daco-român („Locuitorii Valahiei şi
Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii...”);
„Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică,
nici moldovenească, ci românească” — Dimitrie Cantemir;
„Moldovenii nu întreabă «ştii moldoveneşte?», ci «ştii
româneşte?»”, — MironCostin).
La sfârşitul sec. 18
şi începutul sec.19, dar mai ales după unirea principatelor de
la 1859, pe baza graiurilor vorbite în Moldova, Muntenia şi
Transilvania apare şi se consolidează o limbă literară
şi o literatură clasică comună numită de acum
şi oficial limbă şi literatură română.
Scriitorii clasici
(Eminescu, Alecsandri, Russo, Negruzzi, Creangă şi ceilalţi,
care au fost recunoscuţi ca fiind ai noştri şi luaţi
de dincolo de Prut cu tot cu limbă, fireşte), scriitorii de mai
târziu (inclusiv Mateevici), scriitorii contemporani (începând cu
Lupan, continuând cu Druţă şi terminând cu cei mai
tineri), precum şi oamenii de cultură din celelalte domenii
(actori, gazetari, muzicieni, oameni de ştiinţă) au vorbit
şi au scris în această limbă literară unică.
Desigur că populaţia
autohtonă dintre Prut şi Nistru, după anexarea în 1812 a
acestui teritoriu de către Rusia ţaristă, a fost ruptă
în mare măsură de procesul de unificare şi statornicire a
limbii literare moderne. Aici, confundându-se denumirea graiului local cu
denumirea limbii, a continuat să se folosească neterminologic
şi denumirea «limba moldovenească».
La aceasta au contribuit
şi factorii politici. In 1818, prin «Regulamentul organizării
administrative a Basarabiei» ţarismul declară «limba
moldovenească» limbă oficială, alături de limba rusă
(de altfel, Rusia ţaristă prin «Regulamentul organic»
decretase «limba moldovenească» drept limbă oficială
şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia între
anii 1828 — 1834). Această situaţie însă a fost păstrată
numai până în 1828, când drept limbă oficială este
recunoscută din nou doar limba rusă, limba localnicilor fiind
ulterior scoasă cu totul din uz. Denumirea dată a fost repusă
în circulaţie abia la sfârşitul sec, 19 şi începutul
sec. 20 (iarăşi în scopuri pur politice).
E bine cunoscută
evoluţia politică a teritoriilor din stânga Prutului şi a
Nistrului după 1917. în 1924 a fost organizată o formaţiune
politică cu anumite funcţii formale statale — Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar apoi
în 1940 a fost creată Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească, în perioada sovietică populaţiei din aceste
teritorii îi este impusă oficial denumirea limba moldovenească,
care se contrapunea net limbii române (deşi în perioada 1932 —
1938 în R.A.S.S.M. au fost introduse limba şi literatura română
şi alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o gravă
greşeală politică).
Deci contrapunerea care se
făcea până nu demult se baza pe considerente de ordin politic,
care nu aveau nici un suport de natură lingvistică, situaţie
la care nu se mai poate reveni astăzi. Prin urmare, denumirea limbii
literare unice, de care ne folosim cu toţii în prezent, trebuie
să fie cea adecvată, adică română.
Denumirea «moldovenesc»,
«moldovenească» o poartă vorbirea populară orală folosită
în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului şi ale Nistrului),
vorbire care are reale trăsături specifice (ce n-au intrat însă
în limba literară) în comparaţie cu vorbirea din alte regiuni
ale spaţiului dunăreano-carpato-nistrean locuit de populaţia
romanizată de pe aceste teritorii. Dar ea este doar una din varietăţile
întregului glotic ce poartă denumirea generică «limbă română».
In virtutea acestui fapt denumirea unei varietăţi nu poate fi
dată întregului în totalitatea sa (căci fiecare varietate se
include în întreg, ca o parte indispensabilă a lui). Cu atât mai
mult cu cât pe baza diferitelor varietăţi ale întregului s-a
constituit o limbă de cultură (limba literară), una singură
— limba română. In această calitate ea a fost consfinţită
prin tradiţii îndelungate fixate într-un corpus solid de monumente
scrise, deservind cultura comună a tuturor purtătorilor acestor
varietăţi (inclusiv a varietăţii moldoveneşti,
care nu are şi n-a avut niciodată o altă formă de
manifestare literară bazată în exclusivitate pe graiul
moldovenesc).
Deci în Republica Moldova
se poate vorbi despre graiul moldovenesc. Moldovenească poate fi
numită vorbirea orală (dialectală) de aici. Se poate releva
specificul moldovenesc al limbii române vorbite în Moldova istorică.
Dar nu se poate vorbi despre o «limbă» moldovenească literară,
scrisă, de cultură. Substituirea termenilor nu poate fi
acceptată chiar dacă o parte din populaţie, în virtutea
unor tradiţii specifice locale, a întrebuinţat şi mai întrebuinţează
încă, neterminologic, glotonimul «limba moldovenească».
A legifera astăzi
faptul perimat că ar exista o limbă literară moldovenească,
deosebită de limba literară română, comună, înseamnă
a legifera un neadevăr evident şi noi, reprezentanţii
ştiinţei academice, nu avem dreptul moral să susţinem
acest neadevăr.
Aşadar limba literară
(şi, în primul rând, cea scrisă), utilizată în ultimele
decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi
înaintaşii noştri, este limbă română. Asta o
demonstrează cu toată evidenţa orice scriere de-a noastră.
Cu specificul dialectal moldovenesc n-a scris şi nu scrie nimeni în
Republica Moldova.
Toţi au scris şi
scriu şi în prezent respectând întru totul normele limbii literare
comune (alte norme literare noi nu avem, ele nu există pur şi
simplu). Nerespectarea acestor norme şi acceptarea normelor graiului
moldovenesc prin ridicarea lui la rangul de limbă înseamnă
renunţarea imediată la toată tradiţia scrisă
(literară şi ştiinţifică), si, în primul rând,
Ia toţi scriitorii clasici (inclusiv la Eminescu — «cel mai mare
poet al românilor», «Luceafărul poeziei româneşti», şi
la Ion Creangă — cel mai moldovean dintre scriitorii români, dar
care a făcut manuale de limbă română, nu moldovenească),
ca şi la Mateevici, care au scris cu toţii în limba literară
comună, numită de ei înşişi română. Sub acest
raport azi nu mai poate fi separat Eminescu de Coşbuc, Caragiale de
Alecsandri, Sadoveanu de Rebreanu, Mateevici de Bolintmeanu ş.a.m.d.
Istoria ne demonstrează
printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea
limbii coincide cu denumirea statului, în cazul Republicii Moldova au
fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea
statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută
comunitatea de limbă cu România). Existenţa acestui nou stat
n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv România.
Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este
motivată excluderea din circulaţie a termenului limbă
română. Doar e bine cunoscut faptul că terminologia
elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită
astăzi la noi în toate actele oficiale/chiar şi în noua
Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative,
în economie, inclusiv în industrie şi, desigur, în ştiinţă
este parte componentă inalienabilă a limbii române literare. Fără
utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o
societate modernă, civilizată, şi nu poate fi scrisă
nici 6 lucrare ştiinţifică.
Convingerea noastră
este, de aceea, că Articolul 13 din Constituţie trebuie să
fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific,
urmând a fi formulat în felul următor:
«LIMBA DE
STAT
(OFICIALA) A REPUBLICII
MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ».
Conceptul privind
problema data a fost elaborai de un grup de filologi, membri ai Academiei
Republicii Moldova: Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Anatolie
Ciobanu, Haralambie Corbu, Nicolae Corlăţeanu. Conceptul se vrea
drept o sinteză a celor ce s-au spus şi
s-au scris până în prezent despre chestiunea în cauză,
sprijinindu-se pe opinia filologilor de la noi fi din străinătate,
exprimată în repetate rânduri de-a lungul vremii.
31 august 2007
Plouă cu
"uitare" din ce în ce mai multă peste o zi unică
şi tulburătoare, devenită acum 18 ani, un act de Cultură
majoră, "Limba noastră cea română!", segment din
care a mai rămas doar sintagma "Limba noastră" pentru
că n-a convenit nomenclaturii comunisto-voroniste, fiind o propoziţie
atât de dezvoltată încât trebuia "simplificată",
redusă la minima respiraţie naţională.
Naufragiul moral îşi
scutură tot mai apăsat indiferenţa, seceta patriotică,
peste o parte a teritoriului valorilor românităţii, iar
sentimentul românesc este tot mai înceţoşat anume să-şi
deterioreze energiile -
Iată o reflecţie
a unui martor a preafrumoaselor vase comunicante ale lucidităţii
cu română, marii sărbători - Limba noastră.
|
|
