România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

"Amabilităţi moldoveneşti"

Comoara, ca imn, din păcate a fost bombardată de-a lungul şi de-a latul libertăţii şi democraţiei, atât în agora cât şi prin instituţii, întreprinderi, în presa moldovenească, ajungându-se până acolo încât, pentru ca românii de dincolo de Prut şi românii de dincolo de vârful durerii şi suferinţei, acest chip al fluidităţii speranţei, şi răbdării, să se "poată înţelege" un moldovean de "preabună credinţă" a "tipărit, Dicţionarul româno-moldovenesc, unul dintre cele mai hidoase paradoxuri ale contemporaneităţii. Ce-ar fi spus germanii din vest dacă cei din est ar fi publicat o asemenea lucrare: Dicţionar german-german. Comoara … lui Mateevici a început să deranjeze, presingul rusofil are ochi de corb, iar şeful statului este din ce în ce mai nervos la imnul naţional, la culorile din steag, la însăşi respiraţia Limbii Române.

Iată pentru ce, detaliem în continuare un articol al profesorului Iacob Oliviu, care coboară în pagină adânc unele "amabilităţi moldoveneşti" în sistemul de învăţământ, în însăşi rotaţia patrimoniului nostru cultural comun…

 

De ziua Limbii Române

 În calitate de participant la Congresul al V-lea al filologilor români, din 1994, desfăşurat la Iaşi şi Chişinău, cu pregătire la Alba Iulia, şi  deţinător al unor documente publicate în Buletinul SSF, mulţumesc „Dacoromaniei” pentru republicarea lor după aproape un deceniu şi jumătate, documente privitoare la istoricul şi folosirea glotonimului (termenului) „limba moldoveneaască” în viziunea academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova în paralel cu viziunea Academiei Române, care aduce argumentele lingvistice la bazele istorice în discuţia privind istoria poporului român.

De ziua limbii române revista Dacoromania îşi face o datorie de onoare pentru a pune la dispoziţia cititorilor şi a cercetătorilor puncte de vedere ştiinţifice întrucât diverse publicaţii, din Diaspora, dar şi unele dezbateri se îndepărtează de la ţinută ştiinţifică necesară atunci când se eludează cu prea mare uşurinţă faptul că „limba noastră-i o comoară” pe care trebuie să o avem în vedere în orice împrejurare.

Alte două materiale privesc un „Apel adresat Parlamentului Republicii Moldova” şi o „Declaraţie a Guvernului României” texte care se menţin actuale aşa cum apreciam la începutul acestor precizări, după mai bine de 15 ani presăraţi cu poduri de flori, festivaluri, vizite şi ajutoare, deşi Chişinăul este „olecuţă mai mare ca Alba Iulia”… vorba unui poliţist cu pălărie şi peană de la circulaţie!... Dincolo de „interesul” pe care îl cultivă Alba Iulia  prin Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, care are o filială în capitala „Basarabiei ca o lacrimă însângerată”, în cartierul „Ciocana”, răsărita (= floarea soarelui) se învârte după astrul zilei şi după legile cereşti; deci avem temeiuri să credem în demersurile ştiinţifice ale cercetătorilor chiar dacă  multe publicaţii, multe simpozioane vorbesc despre literatura „ardeleană” sau literatura „basarabeană”  nu din izul „patriotismului local ci din viziuni care se vor separatiste” pe termen lung, şi izvorând dintr-o altă limbă ca sistem, nicidecum ca şi grupare geografică, locală.

Credem că demersul publicistic al redacţiei va reaminti cititorilor şi cercetătorilor deopotrivă că nu trebuie să ne abatem de la esenţe – limba română are temeiuri ştiinţifice bine definite în cercetarea de specialitate.

Lucrarea „Rituri de trecere”, lansată la Biblioteca „Lucian Blaga” în 1996 şi prezentată şi de televiziunea din Chişinău aşteaptă să fie citită dar vizitatorii din anul acesta, 2007, sosiţi prin grija Fundaţiei „1 Decembrie 1918” unii vorbeau tot ruseşte, până la intervenţia ghidului, dovadă că încă limba româna nu este la inima celor din „Cartierul „Ciocana”…

                                                                  secretarul filialei Alba a Societăţii de Ştiinţe Filologice,

                                                                                                      Oliviu IACOB

 

 COMUNICATUL ACADEMIEI ROMANE*

 * Comunicatul a apărut în revista Academica, anul IV, nr. 6 (42), aprilie 1994, p. 3.

Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române consideră că este de datoria sa ca, după aproape 50 de ani de tăcere, să-şi spună cuvântul în problema „limbii moldoveneşti”.

Asupra unor aspecte privind istoria poporului român şi a raporturilor în care se află locuitorii din provinciile istorice româneşti şi populaţia românească din Basarabia, Biroul Prezidiului Academiei Române a dat, la 11 februarie a.c., un Comunicat, difuzat prin publicaţiile ROMPRES, care constituie un semnal de alarmă faţă de opiniile conducerii de la Chişinău şi un punct de plecare pentru discuţia care urmează.

Dacă în acest Comunicat se pun bazele istorice ale problemei, Secţia noastră îşi propune să aducă argumentele lingvistice, care sunt cel puţin la fel de importante.

Fosta Academic a R.P.R./R.S.R. nu s-a pronunţat niciodată, ca INSTITUŢIE, ca FOR SUPERIOR al ştiinţei şi al culturii române, în această privinţă.

Din fericire, cu foarte puţine excepţii, lingviştii români şi străini nu şi-au însuşit în lucrările lor nici conceptul şi nici termenul de „limbă moldovenească”, în schimb, nu le-au negat niciodată. Intre anii 1954 — 1956, în revistele de specialitate s-a purtat o discuţie amplă asupra conceptelor / termenilor „limbă” şi „dialect” şi asupra relaţiilor dintre ele. Aceste discuţii au ocolit însă sistematic problema care ne interesează aici, ele axându-se, în întregime, pe statutul variantelor geografice ale românei comune / străromânei (dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână) sau, direct, ale latinei dunărene.

Nu a fost însă atacată niciodată, direct şi explicit această falsă teorie. A fost, mai curând, o abordare in absentia. Academicienii vremii au preferat să treacă sub tăcere o dezaprobare existentă la marea majoritate a lingviştilor (exprimată însă numai oral de unii universitari în cursurile lor). De aceea, considerăm că avem obligaţia, care nu mai suportă amânare — date fiind formele pe care le ia, în ultima vreme, aberaţia de a elucida aici cele mai importante aspecte cu privire la limba noastră, la unitatea ei, la raporturile dintre graiurile ei, căci:

1. Problema „limbii moldoveneşti” nu poate fi tratată decît în relaţia cu LIMBA ROMANĂ (L.R.), nicidecum în afara ei. L.R. trebuie înţeleasă aici stricto sensu (româna din Dacia / din România Mare, dar şi din zonele limitrofe), şi nu largo sensu (româna de la nord şi de la sud de Dunăre, continuatoarea latinei orientale în sud-estul european).

2. LIMBAROMÂNĂ — în forma ei îngrijită, literară, sau vorbită — este, în general, o limbă unitară. Această unitate a limbii noastre, trăsătură remarcată şi subliniată de numeroşi lingvişti români şi străini, este mai pregnantă, în comparaţie cu alte limbi romanice şi / sau neromanice europene (care pot prezenta deosebiri regionale mult mai mari).

3. Desigur, unitatea nu exclude varietatea, în sensul că există în interiorul L.R. deosebiri regionale. Acestea sunt fonetice (arhaisme şi inovaţii) şi, mai ales, lexicale (contactele cu vecinii aducând, uneori chiar prin bilingvism, cuvinte noi, specifice fiecărei zone lingvistice: în Banat — elemente sârbeşti, în Crişana — maghiare, în Moldova şi Basarabia — ruseşti etc.). De aceea vorbim de subdiviziuni ale L.R. (denumite „graiuri”, „subdialecte” sau „dialecte”).

După unii autori, pe teritoriile locuite de români se vorbesc trei graiuri: muntenesc, bănă­ţean şi moldovenesc — inclusiv cel basarabean (Gustav Weigand), după alţii, numărul lor ar fi patru: cele trei amintite + cel crişean (Emil Petrovici); în fine, un al cincilea grai, mara­mureşean, este inclus în tabloul dialectal românesc de Sever Pop (celebrul dialectolog român, emigrat Ia Louvain, Belgia, în monumentala sa lucrare, La Dialectologie, 2 voi, Louvain, 1950).

4. Ceea ce este foarte important de relevat este faptul că nici un lingvist-dialectolog român sau străin nu a identificat vreodată un grai basarabean şi, cu atât mai puţin, o limbă ba­sarabeană („moldovenească”!), pentru simplul motiv că graiul vorbit în Basarabia este unulşi acelaşi cu graiul vorbit în Moldova, provincie istorică a statului unitar român ROMÂNIA.

Iată care sunt zonele geografice în care se vorbesc cele cinci graiuri ale L.R., după Sever Pop (op. cit., voi. I, p. 667 — 668), stabilite pe baza observaţiilor sale de autor, alături de Emil Petrovici, al Atlasului lingvistic român:

a. Graiul muntenesc, folosit în Muntenia, în Dobrogea, în Oltenia de est, în sudul Moldovei şi în partea de sud-est a Transilvaniei.

b. Graiul moldovenesc, folosit în Moldova şi în Basarabia, până dincolo de Nistru, în Bucovina şi în partea de nord a Transilvaniei.

c. Graiul bănăţean, folosit în Banat, în vestul Olteniei şi în Transilvania, în jud. Hunedoara şi Arad.

d. Graiul vorbit între cele trei Crişuri (Grisul Alb, Grisul Negru, Grisul Repede), afluenţi ai Tisei.

e. In fine, graiul din Maramureş, din partea cea mai nordică a vestului Transilvaniei.

Acest grai se leagă strâns de cele vorbite în Oaş... şi în zona Năsăud...

Graniţele politice ale vechilor provincii româneşti (Muntenia, Oltenia, Moldova, Basarabia, Crişana şi Maramureş) nu coincid cu cele ale subdiviziunilor dialectului dacoromân ( = L.R. stricto sensu) indicate mai sus.

5. Dacă în tabloul dialectal românesc nu există un grai basarabean, cu atât mai mult nu există o limbă basarabeană literară: limba literară vorbită azi în Basarabia este şi trebuie să fie LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ. Această limbă literară română este rezultatul unui îndelungat proces de unificare şi de normalizare lingvistică, proces la care au contribuit toate graiurile, dar mai cu seamă cel muntenesc şi cel moldovenesc (după Unirea celor două „ŢĂRI” româneşti — 1859): particularităţi din ambele graiuri —        care operaseră deja, prin marii lor scriitori, o eliminare a fenomenelor dialectale frapante — se regăsesc astăzi în limba română literară: din, aud, văd, să audă, să vadă, acela, aceea ş.a. (din graiul moldovenesc, şi nu: dîn, auz, văz, să auză, să vază, ăla, aia, ca în graiul muntenesc); în schimb: încep, cine, gene, ginere, al meu / tău / său, a mea/ta a sa, ai mei a tăi a săi, ale mele I tale / sale etc. (din graiul muntenesc, şi nu: însep, sini, zeni, ziniri, a invariabil: a meu... / a mea-., l a mei... l a meii etc., ca în graiul moldovenesc).

S-a creat astfel o normă supradialectală, care nu este nici moldovenească, nici muntenească: nimeni, dintre marii scriitori moldoveni, nu a introdus în scrisul său fenomenul —      atît de specific pentru graiul moldovenesc — de palatizare a labialelor (- pronunţările cheatră, ghini, her, yin, nel, ca să dăm numai unele din realizările acestei schimbări fonetice).

Nici intelectualii basarabeni de azi, cu cele mai diferite niveluri de instrucţie, nu introduc fenomene dialectale de acest fel în scrisul sau în vorbirea lor; şî aceasta numai pentru că ei se exprimă în LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ, ceea ce este mai mult decît firesc: procesul este istoric, iar istoria nu poate fi ignorată, fie. şi de ultimul vorbitor al limbii române, pentru că fiecare are conştiinţa clară a unităţii limbii pe care o vorbeşte.

6. Atitudinea unor lideri de la Chişinău nu are nici o legătură nici cu realitatea lingvistică, nici cu istoria limbii române literare: nu există „nuanţe” specific basarabene care să permită să se vorbească de o „limbă” basarabeană, diferită de LIMBA ROMÂNĂ, cu atât mai mult nu există o „limbă moldovenească”.

Ceea ce este mai surprinzător însă este felul cum conducerea de la Chişinău subordonează tot ce este moldovean (= care aparţine provinciei istorice Moldova, parte componentă a României) Republicii Moldova: graiul, marii domnitori — Ştefan cel Mare —, marii scriitori - Mihai Eminescu —, păstorul moldovean din Mioriţa,., tot!

Pentru aceşti lideri, termenul însuşi Basarabia nu este bun, pentru că a fost dat de ruşi, în 1812, şi pentru că „prin folosirea doar a denumirii de Basarabia [«neosteniţii denigratori de azi»] încearcă să pună la îndoială existenţa Republicii Moldova, să separe automat de ea teritoriile din stânga Nistrului”. Altfel spus, termenul li se pare prea „îngust”. Dar cât de „larg” şi de abuziv este termenul Moldova nu observă nici unul dintre ei?

7. Şecţia de filologie şi literatură a Academiei Române consideră că, în problema „Moldova —        moldovenesc — «limba» moldovenească”, se impune o analiză mai atentă şi o interpretare ştiinţifică, atât în definirea conceptelor, cât şi în denumirea lor. Ne leagă de Basarabia, de românii de acolo, care vorbesc aceeaşi limbă cu noi, o istorie comună de două milenii: dacă am supravieţuit, toţi, ca o insulă de latinitate, în această parte a sud-estului european, să nu anulăm — prin vorbe, acţiuni pripite — eforturile şi sacrificiile de veacuri ale înaintaşilor noştri.

Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române

 

 

DECLARAŢIA GUVERNULUI ROMÂNIEI*

 * Textul Declaraţiei a apărut în cotidianul Vocea României, anul II, nr. 203,2 august 1994, p. l si 2.

Guvernul României a urmărit cu atenţie dezbaterile din Parlamentul Republicii Moldova privind noua Constituţie, a luat notă de adoptarea acesteia de către Parlament şi de promulgarea sa prin decret de către preşedintele statului, domnul Mircea Snegur, la 29 iulie 1994.

Guvernul României porneşte de la recunoaşterea şi respectarea dreptului Republicii Moldova de a-si adopta propria Constituţie şi apreciază acest act ca un pas important pe calea procesului de democraţie şi reformă, a consolidării statului de drept, având numeroase prevederi pozitive în această direcţie.

În acelaşi timp, având în vedere că România a fost primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, Guvernul nu poate să nu constate, cu regret, o distanţare sensibilă de spiritul şi principiile Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991, îndeosebi în ceea ce priveşte definirea caracterului statului şi a limbii.

Împotriva tuturor evidenţelor, a adevărului istoric şi ştiinţific, Constituţia Republicii Moldova promovează o a doua denumire a aceleiaşi limbi care nu este afta decât limba română. Problema poate avea o semnificaţie mai largă decât denumirea propriu-zisă a limbii, pe fond urmărindu-se negarea caracterului de stat românesc al Republicii Moldova şi, implicit, îndepărtarea de spiritul Declaraţiei sale de independenţă. Din păcate, a fost preferată o formulă fabricată de vechea propagandă de tristă amintire, prin care se inventa o nouă naţiune, urmărindu-se de fapt deznaţionalizarea forţată a milioanelor de români moldoveni din stânga Prutului.

Ca urmare a dezbaterilor Parlamentului, s-au făcut auzite şi alte teze ant i româneşti care porneau de la premisa falsă că România ar constitui un pericol pentru inde­pendenţa Republicii Moldova, ceea ce contravine flagrant întregii politici oficiale a Guvernului şi a ţării faţă de cel de-al doilea stat independent românesc, născut în procesul dezmembrării fostei Uniuni Sovietice, al prăbuşirii comunismului şi al transformărilor radicale care au avut loc în ultimii ani în centrul şi estul Europei.

Dacă există un pericol asupra independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, acesta nu vine din partea României.

Prevederile privind declararea şi a altor limbi ca limbi oficiale fac jocul politicilor cu caracter separatist şi de menţinere a unor zone de interese şi influenţă. Erodarea caracterului de limbă naţională, declararea unor zone cu statut special, în locul aplicării practicilor acceptate pe plan internaţional privind asigurarea unei ample descentralizări administrativ-teritoriale, reprezintă, în esenţă, premisele atomizării statului, a unei posibile federalizări, cu consecinţe grave asupra independentei Republicii Moldova, ca şi asupra respectării drepturilor populaţiei majoritare, a românilor moldoveni în concordantă cu standardele internaţionale în materie.

Formulările adoptate încurajează separatismul şi, în final, pot prejudicia integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova.

Reacţiile spontane de contestare înregistrate în rândul populaţiei, ca şi angajarea imediată a forţelor politice din opoziţie de a strânge semnăturile necesare declanşării procedurii de revizuire a Constituţiei abia adoptate dovedesc vulnerabilitatea acestui text fundamental.

Guvernul României reafirmă şi cu acest prilej voinţa sa politică de a acorda un sprijin consecvent pentru independenţa reală a Republicii Moldova, pentru afirmarea sa plenară pe plan internaţional, pentru retragerea trupelor străine de pe teritoriul său naţional, pentru consolidarea suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale.

Guvernul României este interesat în continuare în promovarea unor raporturi apropiate cu Guvernul Republicii Moldova, în vederea atingerii obiectivului strategic comun privind aprofundarea integrării economice şi consolidarea spaţiului cultural şi spiritual comun şi va acţiona în consecinţă, mai ales în această perioadă grea pentru Republica Moldova, confruntată cu mari dificultăţi în procesul tranziţiei, greutăţi amplificate de seceta din această vară, ca şi de problemele întâmpinate pe pieţele tradiţionale ale Republicii Moldova în spaţiul CSI .

Guvernul României, respectând şi sprijinind dorinţa de afirmare independentă pe plan internaţional a Republicii Moldova, îşi propune să colaboreze în continuare cu toate forţele politice din Republica Moldova care împărtăşesc acest obiectiv, care acţionează pentru relaţii speciale cu România, care se pronunţă în favoarea emancipării naţionale, în spiritul şi litera Declaraţiei de independenţă din 27 august 1991, care militează pentru democraţie şi reformă, pentru conectarea Republicii Moldova la valorile democraţiei europene.

l august, 1994

 

RĂSPUNS LA SOLICITAREA PARLAMENTULUI REPUBLICII MOLDOVA PRIVIND ISTORIA SI FOLOSIREA GLOTONIMULUI «LIMBA MOLDOVENEASCĂ»*

* Răspunsul a fost aprobat de Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei în şedinţa din 9 septembrie 1994 şi publicat în săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Literatura şi arta, în nr. 38 (2562) din 15 septembrie 1994, din care îl reproducem

În problema limbii literare şi a celei vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului «limba moldovenească», ştiinţa lingvistică s-a pronunţat de mult. S-a vorbit la o serie întreagă de întruniri naţionale şi internaţionale ale lingviştilor. Au fost date publicităţii rezoluţii şi declaraţii speciale. S-au adresat apeluri directe şi Parlamentului Republicii Moldova în chestiunea dată cu rugămintea de a ţine cont de adevărul ştiinţific, cunoscut şi recunoscut de toţi cercetătorii în domeniu. A făcut acest lucru şi Academia de Ştiinţe a Moldovei prin Institutul de Lingvistică.

La modul generalizat opinia e următoarea.

E bine cunoscut faptul că glotonimul limba română a fost moştenit din latină de la etnonimul romanus «care ţine de-Roma». După opinia lui V. Pârvan, sub influenţa slavă, «a» înainte de «n» trece cu timpul în «â». Deci romanus în pronunţare populară a devenit român. Glotonimuî limba românească (română) a fost denumirea vorbirii populaţiei romanizate de pe tot teritoriul balcano-carpatic, inclusiv de pe teritoriul celor două mari grupuri dialectale romanice din nordul Dunării — muntenesc şi moldovenesc, păstrându-se aici şi după formarea celor trei principate dunărene: Transilvania, Muntenia şi Moldova.

Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune, dându-şi perfect de bine seama de unitatea glotică românească de pe întreg teritoriul daco-român („Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii...”); „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească” — Dimitrie Cantemir; „Moldovenii nu întreabă «ştii moldoveneşte?», ci «ştii româneşte?»”, — MironCostin).

La sfârşitul sec. 18 şi începutul sec.19, dar mai ales după unirea principatelor de la 1859, pe baza graiurilor vorbite în Moldova, Muntenia şi Transilvania apare şi se consolidează o limbă literară şi o literatură clasică comună numită de acum şi oficial limbă şi literatură română.

Scriitorii clasici (Eminescu, Alecsandri, Russo, Negruzzi, Creangă şi ceilalţi, care au fost recunoscuţi ca fiind ai noştri şi luaţi de dincolo de Prut cu tot cu limbă, fireşte), scriitorii de mai târziu (inclusiv Mateevici), scriitorii contemporani (începând cu Lupan, continuând cu Druţă şi terminând cu cei mai tineri), precum şi oamenii de cultură din celelalte domenii (actori, gazetari, muzicieni, oameni de ştiinţă) au vorbit şi au scris în această limbă literară unică.

Desigur că populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru, după anexarea în 1812 a acestui teritoriu de către Rusia ţaristă, a fost ruptă în mare măsură de procesul de unificare şi statornicire a limbii literare moderne. Aici, confundându-se denumirea graiului local cu denumirea limbii, a continuat să se folosească neterminologic şi denumirea «limba moldovenească».

La aceasta au contribuit şi factorii politici. In 1818, prin «Regulamentul organizării administrative a Basarabiei» ţarismul declară «limba moldovenească» limbă oficială, alături de limba rusă (de altfel, Rusia ţaristă prin «Regulamentul organic» decretase «limba moldovenească» drept limbă oficială şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia între anii 1828 — 1834). Această situaţie însă a fost păstrată numai până în 1828, când drept limbă oficială este recunoscută din nou doar limba rusă, limba localnicilor fiind ulterior scoasă cu totul din uz. Denumirea dată a fost repusă în circulaţie abia la sfârşitul sec, 19 şi începutul sec. 20 (iarăşi în scopuri pur politice).

E bine cunoscută evoluţia politică a teritoriilor din stânga Prutului şi a Nistrului după 1917. în 1924 a fost organizată o formaţiune politică cu anumite funcţii formale statale — Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, iar apoi în 1940 a fost creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în perioada sovietică populaţiei din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirea limba moldovenească, care se contrapunea net limbii române (deşi în perioada 1932 — 1938 în R.A.S.S.M. au fost introduse limba şi literatura română şi alfabetul latin, acţiune calificată ulterior ca o gravă greşeală politică).

Deci contrapunerea care se făcea până nu demult se baza pe considerente de ordin politic, care nu aveau nici un suport de natură lingvistică, situaţie la care nu se mai poate reveni astăzi. Prin urmare, denumirea limbii literare unice, de care ne folosim cu toţii în prezent, trebuie să fie cea adecvată, adică română.

Denumirea «moldovenesc», «moldovenească» o poartă vorbirea populară orală folosită în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului şi ale Nistrului), vorbire care are reale trăsături specifice (ce n-au intrat însă în limba literară) în comparaţie cu vorbirea din alte regiuni ale spaţiului dunăreano-carpato-nistrean locuit de populaţia romanizată de pe aceste teritorii. Dar ea este doar una din varietăţile întregului glotic ce poartă denumirea generică «limbă română». In virtutea acestui fapt denumirea unei varietăţi nu poate fi dată întregului în totalitatea sa (căci fiecare varietate se include în întreg, ca o parte indispensabilă a lui). Cu atât mai mult cu cât pe baza diferitelor varietăţi ale întregului s-a constituit o limbă de cultură (limba literară), una singură — limba română. In această calitate ea a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate fixate într-un corpus solid de monumente scrise, deservind cultura comună a tuturor purtătorilor acestor varietăţi (inclusiv a varietăţii moldoveneşti, care nu are şi n-a avut niciodată o altă formă de manifestare literară bazată în exclusivitate pe graiul moldovenesc).

Deci în Republica Moldova se poate vorbi despre graiul moldovenesc. Moldovenească poate fi numită vorbirea orală (dialectală) de aici. Se poate releva specificul moldovenesc al limbii române vorbite în Moldova istorică. Dar nu se poate vorbi despre o «limbă» moldovenească literară, scrisă, de cultură. Substituirea ter­menilor nu poate fi acceptată chiar dacă o parte din populaţie, în virtutea unor tradiţii specifice locale, a întrebuinţat şi mai întrebuinţează încă, neterminologic, glotonimul «limba moldovenească».

A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbă literară moldovenească, deosebită de limba literară română, comună, înseamnă a legifera un neadevăr evident şi noi, reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem dreptul moral să susţinem acest neadevăr.

Aşadar limba literară (şi, în primul rând, cea scrisă), utilizată în ultimele decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi înaintaşii noştri, este limbă română. Asta o demonstrează cu toată evidenţa orice scriere de-a noastră. Cu specificul dialectal moldovenesc n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova.

Toţi au scris şi scriu şi în prezent respectând întru totul normele limbii literare comune (alte norme literare noi nu avem, ele nu există pur şi simplu). Nerespectarea acestor norme şi acceptarea normelor graiului moldovenesc prin ridicarea lui la rangul de limbă înseamnă renunţarea imediată la toată tradiţia scrisă (literară şi ştiinţifică), si, în primul rând, Ia toţi scriitorii clasici (inclusiv la Eminescu — «cel mai mare poet al românilor», «Luceafărul poeziei româneşti», şi la Ion Creangă — cel mai moldovean dintre scriitorii români, dar care a făcut manuale de limbă română, nu moldovenească), ca şi la Mateevici, care au scris cu toţii în limba literară comună, numită de ei înşişi română. Sub acest raport azi nu mai poate fi separat Eminescu de Coşbuc, Caragiale de Alecsandri, Sadoveanu de Rebreanu, Mateevici de Bolintmeanu ş.a.m.d.

Istoria ne demonstrează printr-o mulţime de fapte reale că nu întotdeauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului, în cazul Republicii Moldova au fost multe premise şi argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine cunoscută comunitatea de limbă cu România). Existenţa acestui nou stat n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv România. Iată de ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea din circulaţie a termenului limbă română. Doar e bine cunoscut faptul că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită astăzi la noi în toate actele oficiale/chiar şi în noua Constituţie, în documentele guvernamentale şi administrative, în economie, inclusiv în industrie şi, desigur, în ştiinţă este parte componentă inalienabilă a limbii române literare. Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera o societate modernă, civilizată, şi nu poate fi scrisă nici 6 lucrare ştiinţifică.

Convingerea noastră este, de aceea, că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor:

«LIMBA DE STAT (OFICIALA) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ».

Conceptul privind problema data a fost elaborai de un grup de filologi, membri ai Academiei Republicii Moldova: Silviu Berejan, Nicolae Bileţchi, Anatolie Ciobanu, Haralambie Corbu, Nicolae Corlăţeanu. Conceptul se vrea drept o sinteză a celor ce s-au spus şi s-au scris până în prezent despre chestiunea în cauză, sprijinindu-se pe opinia filologilor de la noi fi din străinătate, exprimată în repetate rânduri de-a lungul vremii.

 

 

31 august 2007

Plouă cu "uitare" din ce în ce mai multă peste o zi unică şi tulburătoare, devenită acum 18 ani, un act de Cultură majoră, "Limba noastră cea română!", segment din care a mai rămas doar sintagma "Limba noastră" pentru că n-a convenit nomenclaturii comunisto-voroniste, fiind o propoziţie atât de dezvoltată încât trebuia "simplificată", redusă la minima respiraţie naţională.

Naufragiul moral îşi scutură tot mai apăsat indiferenţa, seceta patriotică, peste o parte a teritoriului valorilor românităţii, iar sentimentul românesc este tot mai înceţoşat anume să-şi deterioreze energiile -

Iată o reflecţie a unui martor a preafrumoaselor vase comunicante ale lucidităţii cu română, marii sărbători - Limba noastră.