|
Este surprinzător cum în dispreţul tuturor jaloanelor convenite
de tratatele internaţionale, acest testament inspiră şi astăzi
pe strategii politicei externe a Kremlinului, după trei secole scurse
de la scriitura lui cu împărăteasca pană de gâscă de
către Petru cel Mare, Ţarul tuturor Rusiilor. Legatarii întru
împlinirea celor lăsate cu limbă de moarte de prea măritul
ţar, în scaunul fie a pravoslavnicei fie a necredincioasei Rusii,
sunt ţări sau secretari generali, aristocraţi sau mujici,
albi sau roşii, mult prea mulţi ca să poată fi pomeniţi
cu toţii. Să-i amintim doar pe Ana, Ecaterina, Alexandru,
Nicolae, Lenin, Stalin sau pe Jirinovski, până mai ieri un
necunoscut, ca astăzi să ţâşnească din grote la
drumul mare, agitând ameninţător spre cele patru zări măciuca
ancestrală a cotropitorilor.
Petru
cel Mare este adorat de ruşi. De zeci de ani tinerii căsătoriţi
se pozează la statuia lui de pe malul Nevei din Petersburg, spre a-şi
aduce aminte de testamentul fericirii cu care i-a blagoslovit marele lor
Piotr Pervâi. El avea faima unui dur de cea mai statornică tradiţie,
izvodită de la Ivan cel Groaznic, cultivată cu rigoare şi
transmisă până în veacul nostru, când cutremurătoarea ei
carieră a atins apogeul prin instituţionalizarea sub sigla K.G.B.
Totuşi Petru cel Mare le-a construit ruşilor o somptuoasă
capitală, Sankt Petersburg, asecând, drenând, îndiguind, canalizând,
sistematizând despletita deltă a Nevei, pe arii kilometrice, cu
mijloacele rudimentare ale vremii. Că această admirabilă
operă hidrotehnică, urbanistică şi arhitecturală
nepereche, sugerând sub patina vremii armonia, echilibrul şi
majestuozitatea clasicismului elin, într-o fericită înfăţişare,
a îngropat la temeliile ei, în timpul construcţiei nu o soţioară
credincioasă ("Manole, Manole, zidul rău mă strânge /
Trupuşoru-mi frânge"), ci sute de "mii de mujici seceraţi
de paludismul ce bântuia în imensele bălţi, de gerurile
vremii, de cazna muncilor epuizante, de subalimentaţie şi de
cruzimea pedepselor, acest "amănunt" nu a predispus la
volubilitate pe unii istorici ai vremii. De altfel în toate timpurile
mujicul a fost socotit de marii dregători ai Rusiei şi ai
Sovietelor un produs ieftin şi de inepuizabilă serie.
Nu
ne-am propus aici să punem în lumină figura de efigie a lui
Petru cel Mare, ca întemeietor al Rusiei moderne, de deschizător de
ferestre spre civilizaţia apuseană în pustiul îngheţat al
taigăi şi în necuprinsul stepelor. Pentru această operă
ruşii l-au nemurit în bronzuri.
Însă
ceea ce îi emoţionează pe ei cel mai mult, de la vlădică
până la opincă, într-un desăvârşit avânt al voinţei
de supremaţie în lume, este testamentul marelui Petru: extinderea
hotarului Rusiei tot mai departe spre sud, cucerirea ţărmului Mării
Negre şi gurile Dunării, supunerea popoarelor din arcul carpatic
şi a celui din Balcani, spre a-şi crea drum liber până la
Constantinopol, superba capitală bizantină. Căzuţi în
extaz în faţa acestui suprem ideal naţional, ca să-1
ţină mereu viu în inima poporului ţării au adoptat
pajura bicefală de pe stema imperială bizantină, ca însemn
heraldic al "Împărăţiei Tuturor Rusiilor". De
s-ar fi mărginit numai la atât ...!
Economia
de spaţiu editorial nu ne îngăduie să prezentăm
"in extenso" numeroasele războaie întreprinse de armatele
ruseşti, albe sau roşii, de la Petru cel Mare încoace, spre
împlinirea testamentului său şi nici să dimensionăm
uriaşele hecatombe cu care au însângerat vetrele altor ţări
în drumul expediţiilor lor expansioniste spre sud şi vest. Vom
reaminti succint şi cu precădere acelea care au încălcat
sau pur şi simplu au răpit pământul nostru străbun,
şi aceasta în dispreţul faptului că Petru cel Mare
încheiase cu Dimitrie Cantemir, un tratat prin care stabilea fără
echivoc că: "Ţara Moldova cu Nistru să fie hotar; iar
Bugeacul cu toate cetăţile tot al Moldovei să fie, numai
deodată (temporar n.n) prin cetăţi să se aşeze
muscalii oşteni până ce s-a întemeiat ţara, iar apoi să
lipsească oastea moschicească; bir să nu dea ţara. Pe
Domn să nu îl mazilească împăratul. Neamul lui să nu
iasă din Domnie (Domnia ereditară n.n). Titlă de Domnie să
se scrie mai de cinste şi mai de sus după cum scriu Domnii:
Seninatul Domn al Ţării Moldovei, Samoderţetu (atotstăpânitor
n.n) şi Volegator (prieten n.n) Ţării Moschiceşti
(ruseşti n.n) şi nu rob supus" (Tratatul încheiat la Iaşi
în 28 iunie 1711).
Iată o deplină
recunoaştere a suveranităţii Moldovei în hotarele ei îndreptăţite
până la Nistru şi Marea Neagră din partea lui Petru ce
Mare, figură istorică de prim rang, pe care nici un rus nu a îndrăznit
şi nu va îndrăzni vreodată să o scoată din
mausoleul inimii sale.
Să
nu fi cunoscut acest tratat ţarii, urmaşi ai lui Petru sau
epigonii bolşevici? L-au cunoscut prea bine dar obsesia neînduplecată
a testamentului lui Petru i-a împiedicat să recunoască dreptele
clauze ale tratatului de alianţă cu Moldova! Iar sacralitatea
ultimei dorinţe a "prea măritul" lor Ţar a
modelat ca pe o ceară smerenia credincioşilor mujici, manipulaţi
abuziv de dregătorii cei mari. În scopurile lor expansioniste ei au
inoculat poporului o adevărată psihoză a hegemoniei
panslave.
În
1734 în timpul războiului pornit de ruşi împotriva turcilor,
Ţarina Ana s-a declarat Doamnă a Moldovei! Oastea ei fiind învinsă,
efemera ei domnie s-a isprăvit fără glorie.
Împărăteasa
Ecaterina nutrea
şi ea
grandioase ambiţii
pe măsura
preamăritului testament: unirea Ţărilor româneşti cu
Serbia, cu Bulgaria cu capitala la
Constantinopol sub
sceptrul nepotului
ei, pe
care s-a
prea grăbit să-l boteze Constantin, întru glorificarea
împăraţilor bizantini, ai căror moştenitori de drept
se credeau. O primă etapă în înfăptuirea acestui uriaş
imperiu, pritocit în mintea darnicei împărătese Ecaterina, era
refacerea marelui regat al Daciei lui Burebista, având ca rege pe primul
ei favorit Potiomkin. Diplomaţie perfidă, urmărind să
exploateze aspiraţiile unioniste legitime ale românilor, în
scopurile ei expansioniste şi hegemonice.
Se
succed apoi un şir de războaie pornite de ruşi împotriva
turcilor în 1772, 1787, 1806, 1828, 1853, 1877, în urma cărora, pas
cu pas, Rusia a anexat de la polonezi Volhinia şi Podolia, a alungat
pe tătari din Crimeea, pe care a înglobat-o ca gubenie rusească,
a izgonit pe cazacii zaporojeni din siciurile lor de pe Nistru, a anexat
Edissanul (Hanatul ucrainian) de pe Bug, a răpit Basarabia noastră.
În
toate aceste războaie de agresiune au ocupat cu regularitate
Ţările Româneşti şi le-au secătuit, în 1806 după
o astfel de invazie, Kutusov se declară guvernator, proclamă de
unul singur unirea Munteniei şi Moldovei cu Rusia şi pretinde ca
armatele lui să fie întreţinute de români gratuit. Reprezentanţii
noştri legitimi protestează, reclamând că poporului român
i
s-a luat tot avutul şi este ameninţat să piară.
La care Kutusov cu cinism afirma: "Le-am lăsat ochii să plângă!"
În
1918 România s-a întregit în hotarele ei fireşti. Bucovina,
Basarabia şi Ardealul au revenit la patria mamă.
Dar
testamentul lui Petru cel Mare nu a fost dat uitării nici de bolşevicii
care s-au împământenit în Rusia. Pentru că el se încadra
perfect în paranoica viziune a Kremlinului de a bolşeviza întreaga
lume sub cultul "moschicesc". Repetatele demersuri ale României
de a încheia cu cele mai bune intenţii un tratat de bună vecinătate
cu Uniunea Sovietică - trăgând cu buretele peste toate încălcările
teritoriilor noastre, amputările pământului străbun,
intervenţiile armate împotriva ţării noastre, definitorii
ale politicii marelui vecin - au fost torpilate sistematic de diplomaţia
sovietică.
Se
vede fără nici un dubiu că U.R.S.S. nu a întreprins nimic
din ceea ce ar fi putut stânjeni politica expansionistă din viziunea
testamentară imperială a lui Petru cel Mare, devenită nu
numai anacronică, dar şi contrară geopolitici pacifiste
promovată de Liga Naţiunilor de la Geneva, supremul for internaţional
interbelic.
La 10
mai 1939, când noi sărbătoream ziua independenţei României,
începe "Blitz-krieg-ul" nazist, prin pătrunderea armatelor
germane în Polonia. La 23 august 1939 se încheie la Kremlin "pactul
diavolilor", tratatul Ribbentrop - Molotov, în prezenţa lui
Stalin. Prin acest tratat comunismul şi nazismul îşi garantau
reciproc libertatea de agresare a statelor europene, pe zone de influenţă,
cu gândul ascuns al fiecărui pactizant de a câştiga răgaz,
ca să pregătească actul de mâine împotriva aliatului de
astăzi. Urmare acestui pact U.R.S.S. ocupă Basarabia şi
Bucovina de Nord, pătrunzând dincolo de prevederile înţelegerii
până în Ţinutul Herţei!
În
prealabil contele Schulemburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, a încercat
în zadar să convingă pe Molotov să renunţe la
Bucovina, argumentând că Bucovina nu a fost niciodată a Rusiei.
I-a mai atras atenţia că pentru a evita un conflict armat cu România,
ca reacţie la anexarea Bucovinei şi Basarabiei, Sovietele ar
trebui să restituie tezaurul naţional al României, care i-a
fost încredinţat spre păstrare în timpul primului război
mondial, la sugestia aliaţilor.
Ambasadorul
României la Moscova combătând toate alegaţiunile nefondate ale
lui Molotov, îi aminteşte printre numeroasele argumente istorice,
politice şi etnice ale legitimităţii hotarelor sale din
1918, despre tratatul încheiat în 1711 între Petru cel Mare si Dimitrie
Cantemir, prin care se recunoaşte Nistru ca graniţă precum
şi suveranitatea Ţării Moldovei. Molotov a respins "de
plano" ideea oricăror negocieri cu România, declarând că
U.R.S.S. va recurge la forţă, dacă nu i se satisfac pretenţiile,
în dispreţul "Convenţiei pentru definirea
agresorului" semnată de U.R.S.S. la Londra în 1933, alături
de România, Polonia, Lituania, Turcia, Afganistan etc, ca să enumerăm
doar ţările agresate de regulă de Rusia. În această
Convenţie se stipula clar: "Teritoriul asupra căruia îşi
exercită de fapt autoritatea un stat, nu poate fi supus unui act de
agresiune".
La
ultimatul dat României de U.R.S.S. la 28 iunie 1940 la ora 1 şi 30
minute din noapte, cu termen de gândire 10 ore (!!), România a răspuns
astfel: "Guvernul României, spre a evita gravele urmări pe care
le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor
în această parte a Europei, se vede silit să primească
condiţiile de evacuare din răspunsul sovietic".
Aşa
dar Guvernul României nu a consimţit niciodată la cedarea
teritoriilor, ci a fost silit să evacueze Basarabia şi Bucovina.
O nouă samavolnicie a guvernaţilor sovietici în drumul spre
Bizanţul visat de Petru ce Mare şi înscris în testamentul său.
Nici
desmembrarea, U.R.S.S. nu a reuşit să stingă această
periculoasă fixaţie,
cuibărită în
mintea politicienilor
lor. Ca
urmare pe Nistru
trebuia menţinut cu orice preţ un cap de pod. În acest scop a
fost născocită autoproclamata
republică transnistriană,
a separatiştilor
cazacului venetic Smirnov, nerecunoscută de nici un stat din
lume, dar garantată de tancurile Armatei a XlV-ea rusă. Aceasta
îşi permite să staţioneze de ani de zile pe teritoriul
Republicii Moldova, stat suveran recunoscut de ONU, şi să înarmeze
pe sub mână bandelor rusofile ale lui Smirnov pentru a apăra pe
ruşii din zonă, chipurile, (împotriva cui?) dar în realitate
pentru a submina Moldova, pentru a-i desnaţionaliza pe români,
pentru a-i tortura şi a-i ucide. Au înscenat procesul lui Ilaşcu
şi a altor români, l-au condamnat la moarte sub privirile apatice
ale marilor puteri occidentale. Se reiterează, de data aceasta în
variantă rusă, sfidarea drepturilor naţionale de către
Hitler, autointitulatul "protector exclusiv al germanilor din întreaga
lume", slogan aruncat prin forţă armată în 1939 în
balanţa destinului lumii, în contra pondere cu politica neputincioasă
a puterilor occidentale, care la rândul lor îşi asumau rolul
(nepregătit) de "garanţie a stabilităţii" la
faimoasa conferinţă de la München, când Chamberlain exclama:
"vom avea 1000 de ani pace!" Şi nu am avut nici 1000 de
ore!
În
permanenţă expansionismul rus alb sau roşu provoacă
valuri de spumă murdară. Pe creasta lor jubilează şi
ameninţă un alt paranoic: pe nume Jirinowski. Se pune întrebarea
cum a ajuns acesta să obţină în Dumă un foarte mare
număr de mandate în raport cu celelalte partide? Simplu, declarând
că doreşte să restaureze "glorioasa Uniune sovietică
şi imperiul rus". Şi că "vor veni în discuţie
şi teritoriile Poloniei şi Finlandei... iar comunitatea internaţională
ne va implora să salvăm cu armata noastră Asia Centrală,
coasta Oceanului Indian şi Orientul Mijlociu".
Dacă
Organizaţia Naţiunilor Unite va adopta din nou o atitudine
contemplativă de "non ingerinţă" în afacerile
interne ale unui stat (în traducere liberă /de babă care se
piaptănă când ţara piere ) atunci destinul planetei va fi
din nou însângerat de un paranoic ce a pervertit minţile oamenilor
şi i-a fanatizat pentru a înrobi alte popoare prin cotropiri armate.
Blestemul
testamentului lui Petru cel Mare ne urmăreşte! Şi nu numai
pe noi!
ing. dipl. Petru OLOSU
|
|
