România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Anacronismul unei viziuni testamentare imperialiste

     Este surprinzător cum în dispreţul tuturor jaloanelor convenite de tratatele internaţionale, acest testament inspiră şi astăzi pe strategii politicei externe a Kremlinului, după trei secole scurse de la scriitura lui cu împărăteasca pană de gâscă de către Petru cel Mare, Ţarul tuturor Rusiilor. Legatarii întru împlinirea celor lăsate cu limbă de moarte de prea măritul ţar, în scaunul fie a pravoslavnicei fie a necredincioasei Rusii, sunt ţări sau secretari generali, aristocraţi sau mujici, albi sau roşii, mult prea mulţi ca să poată fi pomeniţi cu toţii. Să-i amintim doar pe Ana, Ecaterina, Alexandru, Nicolae, Lenin, Stalin sau pe Jirinovski, până mai ieri un necunoscut, ca astăzi să ţâşnească din grote la drumul mare, agitând ameninţător spre cele patru zări măciuca ancestrală a cotropitorilor.

Petru cel Mare este adorat de ruşi. De zeci de ani tinerii căsătoriţi se pozează la statuia lui de pe malul Nevei din Petersburg, spre a-şi aduce aminte de testamentul fericirii cu care i-a blagoslovit marele lor Piotr Pervâi. El avea faima unui dur de cea mai statornică tradiţie, izvodită de la Ivan cel Groaznic, cultivată cu rigoare şi transmisă până în veacul nostru, când cutremurătoarea ei carieră a atins apogeul prin instituţionalizarea sub sigla K.G.B. Totuşi Petru cel Mare le-a construit ruşilor o somptuoasă capitală, Sankt Petersburg, asecând, drenând, îndiguind, canalizând, sistematizând despletita deltă a Nevei, pe arii kilometrice, cu mijloacele rudimentare ale vremii. Că această admirabilă operă hidrotehnică, urbanistică şi arhitecturală nepereche, sugerând sub patina vremii armonia, echilibrul şi majestuozitatea clasicismului elin, într-o fericită înfăţişare, a îngropat la temeliile ei, în timpul construcţiei nu o soţioară credincioasă ("Manole, Manole, zidul rău mă strânge / Trupuşoru-mi frânge"), ci sute de "mii de mujici seceraţi de paludismul ce bântuia în imensele bălţi, de gerurile vremii, de cazna muncilor epuizante, de subalimentaţie şi de cruzimea pedepselor, acest "amănunt" nu a predispus la volubilitate pe unii istorici ai vremii. De altfel în toate timpurile mujicul a fost socotit de marii dregători ai Rusiei şi ai Sovietelor un produs ieftin şi de inepuizabilă serie.

Nu ne-am propus aici să punem în lumină figura de efigie a lui Petru cel Mare, ca întemeietor al Rusiei moderne, de deschizător de ferestre spre civilizaţia apuseană în pustiul îngheţat al taigăi şi în necuprinsul stepelor. Pentru această operă ruşii l-au nemurit în bronzuri.

Însă ceea ce îi emoţionează pe ei cel mai mult, de la vlădică până la opincă, într-un desăvârşit avânt al voinţei de supremaţie în lume, este testamentul marelui Petru: extinderea hotarului Rusiei tot mai departe spre sud, cucerirea ţărmului Mării Negre şi gurile Dunării, supunerea popoarelor din arcul carpatic şi a celui din Balcani, spre a-şi crea drum liber până la Constantinopol, superba capitală bizantină. Căzuţi în extaz în faţa acestui suprem ideal naţional, ca să-1 ţină mereu viu în inima poporului ţării au adoptat pajura bicefală de pe stema imperială bizantină, ca însemn heraldic al "Împărăţiei Tuturor Rusiilor". De s-ar fi mărginit numai la atât ...!

Economia de spaţiu editorial nu ne îngăduie să prezentăm "in extenso" numeroasele războaie întreprinse de armatele ruseşti, albe sau roşii, de la Petru cel Mare încoace, spre împlinirea testamentului său şi nici să dimensionăm uriaşele hecatombe cu care au însângerat vetrele altor ţări în drumul expediţiilor lor expansioniste spre sud şi vest. Vom reaminti succint şi cu precădere acelea care au încălcat sau pur şi simplu au răpit pământul nostru străbun, şi aceasta în dispreţul faptului că Petru cel Mare încheiase cu Dimitrie Cantemir, un tratat prin care stabilea fără echivoc că: "Ţara Moldova cu Nistru să fie hotar; iar Bugeacul cu toate cetăţile tot al Moldovei să fie, numai deodată (temporar n.n) prin cetăţi să se aşeze muscalii oşteni până ce s-a întemeiat ţara, iar apoi să lipsească oastea moschicească; bir să nu dea ţara. Pe Domn să nu îl mazilească împăratul. Neamul lui să nu iasă din Domnie (Domnia ereditară n.n). Titlă de Domnie să se scrie mai de cinste şi mai de sus după cum scriu Domnii: Seninatul Domn al Ţării Moldovei, Samoderţetu (atotstăpânitor n.n) şi Volegator (prieten n.n) Ţării Moschiceşti (ruseşti n.n) şi nu rob supus" (Tratatul încheiat la Iaşi în 28 iunie 1711).

Iată o deplină recunoaştere a suveranităţii Moldovei în hotarele ei îndreptăţite până la Nistru şi Marea Neagră din partea lui Petru ce Mare, figură istorică de prim rang, pe care nici un rus nu a îndrăznit şi nu va îndrăzni vreodată să o scoată din mausoleul inimii sale.

Să nu fi cunoscut acest tratat ţarii, urmaşi ai lui Petru sau epigonii bolşevici? L-au cunoscut prea bine dar obsesia neînduplecată a testamentului lui Petru i-a împiedicat să recunoască dreptele clauze ale tratatului de alianţă cu Moldova! Iar sacralitatea ultimei dorinţe a "prea măritul" lor Ţar a modelat ca pe o ceară smerenia credincioşilor mujici, manipulaţi abuziv de dregătorii cei mari. În scopurile lor expansioniste ei au inoculat poporului o adevărată psihoză a hegemoniei panslave.

În 1734 în timpul războiului pornit de ruşi împotriva turcilor, Ţarina Ana s-a declarat Doamnă a Moldovei! Oastea ei fiind învinsă, efemera ei domnie s-a isprăvit fără glorie.

Împărăteasa  Ecaterina  nutrea  şi  ea  grandioase   ambiţii  pe   măsura preamăritului testament: unirea Ţărilor româneşti cu Serbia, cu Bulgaria cu capitala  la  Constantinopol  sub   sceptrul  nepotului  ei,  pe  care  s-a  prea grăbit să-l boteze Constantin, întru glorificarea împăraţilor bizantini, ai căror moştenitori de drept se credeau. O primă etapă în înfăptuirea acestui uriaş imperiu, pritocit în mintea darnicei împărătese Ecaterina, era refacerea marelui regat al Daciei lui Burebista, având ca rege pe primul ei favorit Potiomkin. Diplomaţie perfidă, urmărind să exploateze aspiraţiile unioniste legitime ale românilor, în scopurile ei expansioniste şi hegemonice.

Se succed apoi un şir de războaie pornite de ruşi împotriva turcilor în 1772, 1787, 1806, 1828, 1853, 1877, în urma cărora, pas cu pas, Rusia a anexat de la polonezi Volhinia şi Podolia, a alungat pe tătari din Crimeea, pe care a înglobat-o ca gubenie rusească, a izgonit pe cazacii zaporojeni din siciurile lor de pe Nistru, a anexat Edissanul (Hanatul ucrainian) de pe Bug, a răpit Basarabia noastră.

În toate aceste războaie de agresiune au ocupat cu regularitate Ţările Româneşti şi le-au secătuit, în 1806 după o astfel de invazie, Kutusov se declară guvernator, proclamă de unul singur unirea Munteniei şi Moldovei cu Rusia şi pretinde ca armatele lui să fie întreţinute de români gratuit. Reprezentanţii noştri legitimi protestează, reclamând că poporului român i        s-a luat tot avutul şi este ameninţat să piară. La care Kutusov cu cinism afirma: "Le-am lăsat ochii să plângă!"

În 1918 România s-a întregit în hotarele ei fireşti. Bucovina, Basarabia şi Ardealul au revenit la patria mamă.

Dar testamentul lui Petru cel Mare nu a fost dat uitării nici de bolşevicii care s-au împământenit în Rusia. Pentru că el se încadra perfect în paranoica viziune a Kremlinului de a bolşeviza întreaga lume sub cultul "moschicesc". Repetatele demersuri ale României de a încheia cu cele mai bune intenţii un tratat de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică - trăgând cu buretele peste toate încălcările teritoriilor noastre, amputările pământului străbun, intervenţiile armate împotriva ţării noastre, definitorii ale politicii marelui vecin - au fost torpilate sistematic de diplomaţia sovietică.

Se vede fără nici un dubiu că U.R.S.S. nu a întreprins nimic din ceea ce ar fi putut stânjeni politica expansionistă din viziunea testamentară imperială a lui Petru cel Mare, devenită nu numai anacronică, dar şi contrară geopolitici pacifiste promovată de Liga Naţiunilor de la Geneva, supremul for internaţional interbelic.

La 10 mai 1939, când noi sărbătoream ziua independenţei României, începe "Blitz-krieg-ul" nazist, prin pătrunderea armatelor germane în Polonia. La 23 august 1939 se încheie la Kremlin "pactul diavolilor", tratatul Ribbentrop - Molotov, în prezenţa lui Stalin. Prin acest tratat comunismul şi nazismul îşi garantau reciproc libertatea de agresare a statelor europene, pe zone de influenţă, cu gândul ascuns al fiecărui pactizant de a câştiga răgaz, ca să pregătească actul de mâine împotriva aliatului de astăzi. Urmare acestui pact U.R.S.S. ocupă Basarabia şi Bucovina de Nord, pătrunzând dincolo de prevederile înţelegerii până în Ţinutul Herţei!

În prealabil contele Schulemburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, a încercat în zadar să convingă pe Molotov să renunţe la Bucovina, argumentând că Bucovina nu a fost niciodată a Rusiei. I-a mai atras atenţia că pentru a evita un conflict armat cu România, ca reacţie la anexarea Bucovinei şi Basarabiei, Sovietele ar trebui să restituie tezaurul naţional al României, care i-a fost încredinţat spre păstrare în timpul primului război mondial, la sugestia aliaţilor.

Ambasadorul României la Moscova combătând toate alegaţiunile nefondate ale lui Molotov, îi aminteşte printre numeroasele argumente istorice, politice şi etnice ale legitimităţii hotarelor sale din 1918, despre tratatul încheiat în 1711 între Petru cel Mare si Dimitrie Cantemir, prin care se recunoaşte Nistru ca graniţă precum şi suveranitatea Ţării Moldovei. Molotov a respins "de plano" ideea oricăror negocieri cu România, declarând că U.R.S.S. va recurge la forţă, dacă nu i se satisfac pretenţiile, în dispreţul "Convenţiei pentru definirea agresorului" semnată de U.R.S.S. la Londra în 1933, alături de România, Polonia, Lituania, Turcia, Afganistan etc, ca să enumerăm doar ţările agresate de regulă de Rusia. În această Convenţie se stipula clar: "Teritoriul asupra căruia îşi exercită de fapt autoritatea un stat, nu poate fi supus unui act de agresiune".

La ultimatul dat României de U.R.S.S. la 28 iunie 1940 la ora 1 şi 30 minute din noapte, cu termen de gândire 10 ore (!!), România a răspuns astfel: "Guvernul României, spre a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare din răspunsul sovietic".

Aşa dar Guvernul României nu a consimţit niciodată la cedarea teritoriilor, ci a fost silit să evacueze Basarabia şi Bucovina. O nouă samavolnicie a guvernaţilor sovietici în drumul spre Bizanţul visat de Petru ce Mare şi înscris în testamentul său.

Nici desmembrarea, U.R.S.S. nu a reuşit să stingă această periculoasă  fixaţie,  cuibărită  în  mintea  politicienilor  lor.  Ca  urmare  pe Nistru trebuia menţinut cu orice preţ un cap de pod. În acest scop a fost născocită autoproclamata   republică transnistriană,   a   separatiştilor   cazacului venetic Smirnov, nerecunoscută de nici un stat din lume, dar garantată de tancurile Armatei a XlV-ea rusă. Aceasta îşi permite să staţioneze de ani de zile pe teritoriul Republicii Moldova, stat suveran recunoscut de ONU, şi să înarmeze pe sub mână bandelor rusofile ale lui Smirnov pentru a apăra pe ruşii din zonă, chipurile, (împotriva cui?) dar în realitate pentru a submina Moldova, pentru a-i desnaţionaliza pe români, pentru a-i tortura şi a-i ucide. Au înscenat procesul lui Ilaşcu şi a altor români, l-au condamnat la moarte sub privirile apatice ale marilor puteri occidentale. Se reiterează, de data aceasta în variantă rusă, sfidarea drepturilor naţionale de către Hitler, autointitulatul "protector exclusiv al germanilor din întreaga lume", slogan aruncat prin forţă armată în 1939 în balanţa destinului lumii, în contra pondere cu politica neputincioasă a puterilor occidentale, care la rândul lor îşi asumau rolul (nepregătit) de "garanţie a stabilităţii" la faimoasa conferinţă de la München, când Chamberlain exclama: "vom avea 1000 de ani pace!" Şi nu am avut nici 1000 de ore!

În permanenţă expansionismul rus alb sau roşu provoacă valuri de spumă murdară. Pe creasta lor jubilează şi ameninţă un alt paranoic: pe nume Jirinowski. Se pune întrebarea cum a ajuns acesta să obţină în Dumă un foarte mare număr de mandate în raport cu celelalte partide? Simplu, declarând că doreşte să restaureze "glorioasa Uniune sovietică şi imperiul rus". Şi că "vor veni în discuţie şi teritoriile Poloniei şi Finlandei... iar comunitatea internaţională ne va implora să salvăm cu armata noastră Asia Centrală, coasta Oceanului Indian şi Orientul Mijlociu".

Dacă Organizaţia Naţiunilor Unite va adopta din nou o atitudine contemplativă de "non ingerinţă" în afacerile interne ale unui stat (în traducere liberă /de babă care se piaptănă când ţara piere ) atunci destinul planetei va fi din nou însângerat de un paranoic ce a pervertit minţile oamenilor şi i-a fanatizat pentru a înrobi alte popoare prin cotropiri armate.

Blestemul testamentului lui Petru cel Mare ne urmăreşte! Şi nu numai pe noi!

                              ing. dipl. Petru OLOSU