România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

BIJUTERII DIN BIBLIOTECA ŞI ARHIVELE  NAŢIONALE

Urmare din numărul anterior (31)

5) Pagini inedite din Războiul Sfânt (1941-1944)

După cum am precizat, reţinem cu prioritate ştirile acoperind frontul intern. aşadar cele ce se petreceau ... „acasă”. In context, în iunie 1943, Marin A. Oprea, comuna Ghimpaţi, jud. Vlaşca, se adresa lui Ilie Anghel, Regimentul 33 Dorobanţi: ... Mă întrebi de câmp, este foarte frumos, mulţumim lui Dumnezeu. Grânele, dacă o vrea Sfântul şi le-a ţine, sunt o frumuseţe, şi porumbul la fel. Viile sunt o bogăţie dumnezeiască, ce nu a fost de mult timp. Tot aşa sunt şi toate celelalte semănături”. La rândul ei, Maria Dumitru Filip, din comuna Săveni, jud. Dorohoi, îi transmitea soţului aflat pe front, soldatul-fruntaş Filip Dumitru, Regimentul 4 Artilerie: „Află despre noi că suntem foarte suferinzi şi necăjiţi, că e o foarte mare scumpete şi nu are cine câştiga un franc de cheltuială. Că cu ajutorul care îl primesc, nu-mi ajunge, ca să-mi îmbrac copiii şi nu am bani pentru mâncare şi sunt foarte necăjită. Dragă Filip, nu ştiu ce să mai fac, că m-am săturat de zbucium pe toate dealurile, că am de prăşit şi nu pot, că sunt foarte slabă şi sufăr de spate şi de coastă şi nu pot să prăşesc ... Poate să-ţi dea drumul măcar pe 2 luni acasă, ca să acoperim casa, că toată s-a descoperit şi plouă şi are să cadă toţi pereţii şi nu unde sta cu copiii, că nu-mi dă nimeni nici un ajutor şi sunt ca vai de noi. Am făcut o cerere la comună, ca să-mi dea un mic ajutor, ca să pot cumpăra oleacă de stuf şi nu mi s-a aprobat”. Elisabeta Mitroi, comuna Corlăţel, jud. Mehedinţi, către caporal Mitru Constantin, Batalionul 18 Vânători de Munte: „Costică, eu nu ştiu cum merge cu războiul acesta, că unii stau acasă şi şi-au făcut avere şi câte toate şi alţii au sărăcit de tot. Enache a făcut casa şi nu a făcut un pas de acasă şi la mine a căzut şi casa şi fierăria şi eu nu ştiu încotro s-o mai iau de foame”. Pentru luna august 1943, am identificat un nou mesaj soţie/soţ, mai precis Maria Bonca, din Băiţa - Hunedoara, adresându-se soldatului Ioan Bonca, din Divizionul 4 Tunuri Munte: „Şi, cum ţi-am mai scris, dragul meu, ochii nu mai contenesc de lacrimi. Alţii fac avere şi eu nu mai am nici ce să încalţ, nici ce să îmbrac. O pereche de talpă costă prea mult şi nici nu se găseşte. Atât de [de] mult ai plecat pe front că am şi uitat cum eşti. De ce oare una lume este aşa de chinuită în zilele de azi?...”

În sfârşit, pentru decembrie 1943, am descoperit un text exemplar, excepţional prin forţa de expresie şi de previziune. Aşadar, un anume Ionescu D., din comuna Model, jud. Ialomiţa, se adresa lui Gheorghe L Cepoiu, comuna Izvoarele, jud. Prahova, cutezând să prevadă ce va fi după, mai precis după un război ce se profila deja ca pierdut în faţa Rusiei lui Stalin: „O să ne mănânce gaia sau uliul de la Răsărit şi pe noi şi pe toate ţările din Balcani. După război va face din această ţărişoară, un imperiu nou dându-i altă denumire şi altă credinţă care nu va fi nici bolşevică, nici catolică. Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre. Bisericile sunt goale şi cârciumile sunt pline, pe când la ruşi contrariu, căci le-a dat voie Episcopul din Moscova ca toate bisericile să facă rugăciuni şi te-deum-uri pentru biruinţă”.

Ştirile „de acasă” se intersectau cu acelea „de pe front”, adesea chiar din linia I-a, acolo unde viaţa şi moartea bătuseră parcă palma, iar optimismul se confrunta cu deznădejdile. Nu mai puţin cu zvonurile de tot fel. Precum în cazul soldatului Harabor Petre, Regimentul 96, Batalionul III Caransebeş, care se adresa soţiei - Ana Harabor, din comuna Noul Caragaci, jud. Cetatea Albă: „Ziua de 1 august [1943] - Draga mea soţie, ... Dacă va fi drept ce se aude pe aici, poate scăpăm. Se aude că Anglia şi America au pus în vedere Italiei în 24 [iulie 1943] să dea rezultatul - ori se predă, ori o face cenuşă, dar România stă gata, cum se predă Italia, aşa şi ea se predă şi atunci scăpăm de război şi vom merge pe curând acasă. Acum, cel mult să treacă până la 15 august, dacă nu se înţelege [cu Naţiunile Unite] până la 15 august [1943], atunci să ştii că mergem la Caucaz şi pe urmă nu ştim cine scapă”.

Cu referire nemijlocită la scopurile fundamentale ale Războiului din Est - zdrobirea pericolului comunist de la Est, eliberarea provinciilor istorice şi refacerea României Mari. Dar, din multiple motive, este preferabil să-i audiem pe ... „actori”. În iunie 1943, locotenentul Manea Mitu, din Simeria, jud. Deva, se destăinuia învăţătorului Ion Spânu, din comuna Mihălceni, jud, R. Sărat: „Constat, după cum adesea am spus-o, că acest neam merită o soartă mult mai bună în lume faţă de sacrificiile făcute, dar, cu ajutorul Celui de Sus, [soarta] ne-a dat pe actualul conducător Domnul Mareşal Antonescu, omul înţelept, şi care munceşte fără preget, veghind Ia destinele acestui Neam, va şti a aşeza Neamul Nostru în rândul popoarelor ce-şi merită o altă soartă, o altă aşezare în această lume”. Un bun slujitor al cauzei s-a dovedit preotul Al. Mintean, din Sâlciva, jud. Hunedoara, care, în august 1943, îi mulţumea şi-1 informa pe caporalul Ciutina Ştefan, din Batalionul 12 Vânători de Munte, Compania Gardă: „ ... Noi ne-am bucurat cu toţii citindu-ţi frumoasele rânduri ce ne-ai trimis, de pe la Cuban. Am citit această scrisoare şi la conferinţa culturală din Căprioara, căci pentru noi, cei de acasă, ea a fost plină de învăţăminte, iar conţinutul ei nespus de înduioşător. Am trăit în acele ore clipe înălţătoare, căci am fost cu sufletele noastre alături de voi, de dorurile voastre, de necazurile şi jertfele voastre. Din iubirea şi alipirea noastră faţă de legea străbună, faţă de Patria noastră scumpă, am luat îndemnuri spre a răspunde îndatoririlor noastre şi pentru a duce lupta cu hotărâre pentru întărirea frontului intern. Un popor care are astfel de fii, cum sunteţi voi, are în faţa sa un viitor strălucit. Iată pentru ce, noi, ăştia de acasă, suntem mândri de isprăvile voastre şi nu contenim să rugăm pe Dumnezeu! nostru să vă aducă [acasă] sănătoşi teferi”. De asemenea, Neaţu D. Kalemis, str. Alexandru cel Bun 32, Craiova, apela la Agostina Băluş, comuna Zăvel, jud. Dolj: „Doamnă învăţătoare, ... poate vă miră faptul că vă rog să-mi îndepliniţi singura mea dorinţă. Vă rog să interziceţi elevilor şi elevelor din comună de-a mai căuta şi juca ceardaşul unguresc, căci este interzis. Vă rog să le puneţi pe toate [elevele] şi pe toţi elevii în genunchi în faţa icoanei cu candela aprinsă şi să jure ură de moarte ungurilor şi că viaţa lor este viaţa Ardealului. In speranţa că mă veţi asculta, vă sărut mâinile şi vă mulţumesc. Trăiască Ardealul. Trăiască România Mare”. Pe aceeaşi temă, în lunile noiembrie -decembrie 1943, au mai insistat: caporalul Dumitru Aurel, Compania III , Batalionul I, Regimentul 40 Infanterie, Medgidia, adresându-se soţiei - Leanca Stoica Dumitru, comuna Model, jud. Ialomiţa: „Sunt deplin mulţumit că am fost sănătos, atât în trecut [cât] şi în prezent, şi pot să-mi îndeplinesc datoria pentru scumpa mea ţară, pentru hotarele lăsate de strămoşii noştri...” Iar Margareta Proscură, din comuna Odobeşti, transmite subofiţerului Nicu Moldoveanu, din Compania 101 Transmisiuni Moto, Oficiul poştal militar 640, cum că:,. ... Eu mă închin ca unui sfânt de pe icoană în faşă unui om ce are în gând şi în suflet o singură idee, ideea de a făuri România Mare, de a trăi în libertate, iar, dacă nu, mai bine trece dincolo de mormânt. Ţin foarte mult şi eu la această idee şi regret din suflet că nu sunt un băiat să-mi pot arăta voinţa, să-mi pot jertfi chiar viaţa pe altarul Patriei ce este atât de scump. Mă înec în suflet, dar n-am nici o putere, nu pot aduce ţării dovezi de vitejie. Ferice de toţi aceia care puteţi şi aveţi dreptul, aceia care purtaţi cu bărbăţie acest scump ideal. Eu nu mă voi putea linişti până ce nu voi vedea pe toţi în libertate, până ce nu voi auzi că ţara nu mai cere de la nimeni ajutor. Atâta timp cât ţara este în zbucium şi cei plecaţi de acasă se chinuiesc mereu, sufletul meu geme, nu pot avea astâmpăr”. Tot despre rostul războiului în plină desfăşurare, Vicu G. Ungureanu, str. Coşbuc 13, Craiova, adresându-se soldatului Danciu Ion, Regimentul 6 Pionieri, Compania II, Batalionul 27, Alba Iulia, observa cu deplin temei: „Dar, mai presus de toate, este însăşi fiinţa neamului. Asta să-ţi fie şi ţie deviza: Neamul şi fiinţa, căci, fiinţând noi, prin noi trăieşte neamul românesc...”

În ultima ordine, de fel de neglijat, includem mesajele privind evoluţiile ostilităţilor pe alte fronturi. In context, în august 1943. Ana Ohanian, din Marienbad, îi comunica lui Leon Balian, din str. Regală l, Bucureşti: „ ... Aici e mare linişte. Sunt refugiaţi oameni din Hamburg. E teribil; au pierdut totul, li s-a ars totul. Nimeni n-are voie să intre în Hamburg, care e o ruină întreagă”. Tot pe atunci, speriat dar şi animat de gândul răzbunării, Iosif Haschler, din Salzburg-Parsch, transmitea lui D. Rusu, la Botoşani: „Ţi se face părul măciucă dacă ai afla la ce brutalităţi recurg aceşti abrutizaţi în atacurile lor aeriene. Acesta nu mai este război, ci o furie sadică ce nu poate fi descoperită decât de un descreierat. Ce ticăloşii nemaipomenite. Dar, vai de ei când «furia teutonică» se va revărsa peste ei. Să nu creadă că vor scăpa de pedeapsa meritată, că noi suntem neputincioşi, că aceste barbarii vor continua la infinit sau până ce vom cădea în genunchi. Nu, fi sigur că le vine rândul, iar noi nu ne lăsăm terorizaţi, ci pregătim o revanşă draconică...” Predominantă era, totuşi, deznădejdea, teama, justificată, de viitorul incert. Cu îndreptăţire, aşadar, Dr. Kurt Krüger, din Berlin, observa către N. Lebine, din Bucureşti, că „numai Dumnezeu cunoaşte viitorul nostru. La Berlin, starea de spirit este ca în preajma unei furtuni iminente...” în plin război, un semn de lumină - la 25 iulie 1943, Benito Mussolini arestat! După numai două zile, Mariarosa Giulio, din Milano, transmitea entuziasmata prietenei Lydia Lax, din str. Rozelor 19, Bucureşti: „Dragă Lydia! Victorie! Victorie! In sfârşit, putem vorbi liber! în sfârşit, pot să-ţi spun că abia acum mă simt într-adevăr italiană. Ne-am liberat de un guvern care cangrenase frumoasa noastră Italie. Nu suntem ţara morţilor! Ar fi trebuit să fii la Milano, sâmbătă noaptea, duminică şi luni. Schimbarea moralului populaţiei de sâmbătă spre duminică a fost ceva necrezut de miraculos, încă din ziua de duminică trăiam sub teroarea de a exprima o vorbă mai mult decât trebuie şi, când colo, noaptea de duminică a fost de neuitat. Entuziasmul populaţiei a izbucnit în unanimitate; toţi se îmbrăţişau, se sărutau, plângeau şi râdeau, păreau că înnebuniseră de bucurie [...] Niciodată de când sunt pe lume, n-am văzut Milano aşa de pavoazat şi în haină de sărbătoare; noaptea de duminică a fost un cântec neîncetat de imnuri, ale lui Badoglio, ale armatei. Urile personale, invidiile, certurile, toate uitate, erau cu toţii fraţi, cu toţii fericiţi, ca nişte oameni liberaţi de o sarcină înspăimântătoare”.

Pentru a încheia, apelăm la un cunoscut opiniile cunoscutul biograf al lui Take Ionescu, C. Xeni, aflat pe moment la Ouchy, Lausanne, în Elveţia, de unde, în august 1943. îi destăinuia eminentului jurist care era profesorul Mircea Djuvara, la Sinaia, că - în privinţa destinului conflagraţiei mondiale şi a locului României în context - nu-şi mai aveau rostul incertitudinile, din moment ce „jocurile sunt făcute şi nimic altceva nu-i posibil. Cum o vrea să cadă bila. Ea va decide, în oarba ei indiferenţă...”

 

6) Mareşal Antonescu - Rezoluţii

 

Spre exemplificare, în continuare, vom reţine dintre rezoluţiile publicate ale Mareşalului: „Crima nu se poate ascunde sub teoria enunţării de slugă a ordinului şi, sub splendoarea epoletului, ea murdăreşte acest epolet” (11.XII.1940); justiţia rămâne pe deasupra tuturor în această ţară şi, deci, pe deasupra mea “ (6.II.1941); ,Sărac stat într-o ţară bogată. Sărăcia este consecinţa: relei administraţii, lipsei unui plan de gospodărire, de investiţii, de întreţinere şi de realizări (16.XI.1942); „Să nu uite nimeni că în cazul unei înfrângeri vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii învingători ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici toată pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da Neamul pradă slavizării şi deportărilor în masa. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre” (extras din ordinul de la 6,11.1943); „Nu există politică externă fără armată” (10. III . 1943); Spiritul de dezorganizare românesc predomină în toate. Nu suntem în stare să organizăm în condiţii optime executarea unei hotărâri. Luăm măsuri pripite, dezordonate, sacadate, începem, ne oprim din lipsă de hotărâri sau luăm alte măsuri care contracarează pe cele dintâi şi aşa mergem în toate ca racul. Cheltuim energie, minte, timp şi bani fără rost” (19.XI.1943); „Nu se evacuează populaţia. Nu putem goli Basarabia de români” (3.VIL1944); „Spune-i Regelui că nu plec (în faţa plutonului de execuţie) supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui” (mesaj final, transmis prin Radu Lecca, destinat lui Mihai I, Jilava, 1. VI. 1946).

Vom prefera, se înţelege, să supunem atenţiei cititorului câteva dintre rezoluţiile şi precizările Mareşalului descoperite în arhive: părţile cu situaţia inamicului trebuie puse pe pereţii biroului meu. Trebuie o hartă cu vechile frontiere şi cu actualele fruntarii. O hartă sau hărţi ale fronturilor de luptă” (21.IX.1940, rezoluţie pe nota de cabinet privind situaţia militară probabilă a concentrărilor URSS în nord-estul României la 20.IX.1940); informatorii noştri (agenţii serviciilor secrete) sunt nişte analfabeţi, sunt oameni care n-au nici patru clase primare şi trăind sugând şi păcălind Statul” (10.XIL1940); „Temeiul acţiunilor noastre naţionale a fost totdeauna adevărul. Slujitoare a adevărului, Academia Română a luminat drumurile şi ţintele strădaniilor româneşti de unitate şi de stăpânire a drepturilor fireşti din cuprinsul spaţiului nostru etnic şi istoric. Urările adresate oştirii de către cel mai înalt aşezământ al spiritualităţii româneşti, în ceasul în care armele naţionale cuceresc o nouă împlinire a destinului, sunt deosebit de preţioase pentru conştiinţa neamului întreg. Ele au un înţeles cu atât mai înălţător, cu cât steagurile noastre dezrobitoare, alături de steagurile aliate ale Marelui Reich German, alungând întunericul şi crima, reîntronează în Răsăritul Europei puterile libertăţii, credinţei şi culturii” (extras din răspunsul la telegrama din 22.VI. 1941 a prof. I. Simionescu, preşedintele Academiei Române); Să fiţi siguri că, atâta timp cât am luptat la Răsărit, toate sacrificiile pe care le-am făcut acolo n-au fost numai pentru Basarabia şi Bucovina, ci au fost şi pentru Ardeal” (22.X.1941); „Pentru câştigarea războiului mergem oriunde (iniţial, în text, specificat: „şi la dracu’”?!). Trebuie însă luate măsuri ca trupele să fie perfect echipate. Trebuie să li se dea de germani ce le lipseşte pentru echipare în caz când ne vor cere să operăm în regiuni grele ca condiţii. În aceste regiuni vor rămâne şi germanii. Ei se vor găsi la iarnă şi în alte regiuni mult mai grele ca acelea ale Mării Caspice, MURMANSK - LAPONIA - LENINGRAD etc. etc. ... Vedeţi lucrurile prin secole, nu prin moştenirile egoiste” (19.VIII.1942, extrase din rezoluţia Mareşalului Antonescu pe raportul din 15.VIII.1942 al Marelui Stat Român privind operaţiile trupelor germano-române planificate în sud-estul URSS, Arhivele Naţionale, fond PCM-CM, dosar 178/1942, f. 202-203); „O administraţie se judecă după rezultate şi nu după acte şi dosare. La noi au fost sub regimurile trecute numai dosar şi acte, fără înfăptuiri. Prefer primul criteriu” (16.VI.1943); „Ţară de tâlhari!...” (constatare pe o notă de cabinet din 1. VII . 1943 relativ la afacerile descoperite la Şantierele Navale din Galaţi); „Mulţumesc cu atât mai mult astăzi corpului didactic secundar pentru înalta sa ţinută patriotică şi pentru înţeleaptă înţelegere a chemărilor impuse de lupta în războiul dreptăţii naţionale, cu cât şefii fostelor partide politice mă somează prin memorii, în numele lor şi al câtorva persoane bine cunoscute prin trecutul lor, sa retrag armata din luptă ... Este evident pentru cea mai simplă minte că părăsirea luptei pe care o ducem în Răsărit, pentru asigurarea fiinţei de azi de totdeauna a vieţii, libertăţii şi integrităţii neamului, fără nici o garanţie serioasă că sacrificiile ce am făcut nu au fost zadarnice, ar fi un odios act de trădare faţă de Moldova, Bucovina şi Basarabia, faţă de istorie şi de onoarea noastră; şi chiar faţă de ardeleni, care nu numai că n-ar avea nimic de câştigat, dar ar avea totul de pierdut, dacă Regatul ar intra în parte sau în total sub sclavia asiatică...” (paragrafe din răspunsul la telegrama din 18.VIII.1943 a prof. Napoleon Creţu, secretar general al Ministerului Educaţiei Naţionale); „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupan. Problema - Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl Maniu - când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate”” (însemnare nedatată, Arhivele Naţionale, fond I. Antonescu dosar 4, f. 144).

 

7) Stelian Neagoe: Oameni politici români Enciclopedie (2007)

 

Dintre istoricii români de azi, puţini sunt aceea care, precum Profesorul Stelian Neagoe, nu mai au nevoie de vreo recomandare. Nici în lumea specialiştilor, nici în rândul opiniei publice. Este şi normal, cât timp este în discuţie de un istoric cu operă care a îmbrăţişat varii domenii, a defrişat importante arhive şi domenii şi - nu în cele din urmă, dacă nu cumva în prima ordine - a valorificat numeroase şi vaste monografii şi sinteze, colecţii de memorii, documente şi cronologii. Iar aceasta într-o vreme când, înainte de 1989, ne încurajau cu dizidenta de sertar, pentru ca, mai apoi să-şi etaleze merite care le lipseau, răstimp în care Profesorul Stelian Neagoe şi-a amplificat în chip incredibil preocupările istoriografice, atestând originalitate în abordări şi un curaj remarcabil în tratarea şi expunerea temelor considerate, de regulă, „dificile” (?!), în afirmarea categorică a adevărurilor descoperite. Ceea, trebuie să consemnăm, i-au atras preţuirea şi admiraţia cititorului de istorie, de regulă constant, bine informat în materie, pretenţios şi dispus dialogului liber şi deschis. Astfel că prestigiul Profesorului, care a provocat, şi continuă s-o facă, suficientă invidie, înlăuntrul şi, culmea, chiar în afara breslei, devine lesne explicabil, fiind şî motivat, dat fiind că se bazează pe fapte, vreau să zic pe operă, nicidecum pe campanii mediatice sau aranjamente de culise (vezi, despre Profesor, volumul Omagiu istoricul Stelian Neagoe, Bucureşti, 2003, 426 pagini). Ca să dau un exemplu, mă întreb şi-1 întreb pe cititor: cine nu-1 cunoaşte pe Profesorul Stelian Neagoe - fondatorul şi directorul Casei de presă Machiavelli ori, mai cu seamă, pe editorul unor volume memorialistice remarcabile purtând semnătura lui N. Iorga, L G. Duca, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Grigore Gafencu, Ion Nistor, Ion Gheorghe sau, în chip cu totul deosebit, Constantin Argetoianu, cu cele 18 volume deja valorificate între 1991 şi 2003). Profesorul s-a preocupat de apariţia în limba română a monografiei clasice privind relaţiile germano-române dintre 1938 şi 1944, datorată marelui istoric german Andreas Hillgruber, ceea ce nu 1-a împiedicat să studieze, cu temeinice rezultate, Istoria Unirii Românilor (I-II), Istoria politică a României 1944-1947, oferindu-ne concomitent o cronologie - Istoria Guvernelor României (1859-1999) şi o Enciclopedie a istoriei politice a României, 1859-2002. într-un asemenea context, apariţia masivului volum Oameni politici români Enciclopedie (Bucureşti, Editura Machiavelli, 2007, 897 p.), asupra căruia ne propunem să stăruim în continuare, nu reprezintă, defel, o surpriză, ci o realizare care trebuia să vină, să acopere un gol în opera ştiinţifică a Profesorului Stelian Neagoe. Cu atât mai bine şi mai natural, cu cât Enciclopedia atestă calităţi indubitabile, demne de prestigiul autorului. Fiind în discuţie avantajele Enciclopediei, credem că se impune, înainte de orice, să reţinem unele elemente esenţiale, deloc puţin numeroase, şi anume: originalitatea demersului ştiinţific al autorului, întemeiat pe o vastă bibliografie şi adeseori, un caz mai rar pentru lucrări de asemenea natură, pe ample cercetări în arhivele interne; orizontul larg în abordarea şi interpretarea activităţii personajelor (în număr total de 333) care populează enciclopedia; obiectivitatea şi detaşarea în expunere, sistematizarea şi structurarea fericită a materiei; preocuparea pentru detaliile pe deplin semnificative, rânduirea şi tratarea lor ordonată, sistematică, logică şi convingătoare; stilul ales şi plăcut, care îndeamnă pe cititor la lectură; în sfârşit, la urmă dar nu şi cel mai lipsit de semnificaţie, autorul a îmbinat în chip plăcut şi cu excelente rezultate analiza cu sinteza, elemente absolut necesare în lucrări de asemenea gen, iar vocile inserate (unele, veritabile micro-monografii) şi portretizările personalităţilor prezente în enciclopedie se dovedesc inspirate, veridice şi categorice, în ciuda dificultăţii, recunoscute, a multora dintre problemele cu care s-au confruntat ori pe care le-au înfruntat „eroii” aflaţi sub lupa istoricului, în context, precizăm că Enciclopedia dispune de o amplă şi lămuritoare Prefaţă, din care aflăm preferinţa autorului pentru oamenii politici din cuprinsul secolelor al XIX-lea - al XXI-lea, mai precis pentru aceia care „ într-un fel sau altul au marcat evoluţia societăţii moderne şi contemporane româneşti”. Din cauza unor probleme financiare legate de editarea unei enciclopedii de proporţii, ne asigură autorul, „a trebuit să ne limităm la figurile politice cu totul reprezentative care au contribuit substanţial la procesul de făurire a României si i-au asigurat devenirea în timp si spaţiu până în zilele noastre “. Celor 333 de figuri politice reţinute le sunt consacrate aproximativ 750 de pagini, întemeiate pe o bibliografie amplă şi sistematizată, succedată de o sumă de anexe absolut necesare (în ordine, listele şefilor de stat şi de guverne, ale liderilor partidelor politice sau ale camerelor legislative, ale titularilor ministerelor de Interne şi Externe şi, în sfârşit, ale domnilor şi voievozilor ţărilor române). Consider că autorul, preocupat permanent de ... dreapta judecată a „eroilor” săi, dispuşi, în chip normal, alfabetic în volum, le-a rezervat tuturora spaţii grafice echitabile ori le-a destinat comentarii pe măsură. Nefiind posibil să intrăm în detalii, vom reţine - pentru a încuraja pe cititorul dornic să-şi aproprie Enciclopedia ~ câteva exemple. Aşa, de pildă, nu este o surpriză că Ia loc de cinste se situează, numeric şi ca spaţiu, „dinastia” Brătienilor (Constantin, Constantin L C., Dumitru C., Ion C., Vintilă I. C. şi Vintilică, Ion/Ionel I. C. şi Gheorghe I.,) (în total, aproximativ 30 pagini), penultimul, în cinci rânduri şef de guvern, beneficiind, meritat, de toată lauda: „Pentru întreaga sa operă de clăditor al României Mari - pe care a rostuit-o la standard europene -, pentru providenţialul său noroc ce s~a răsfrânt atât de benefic asupra tării sale, Ion L C. Brătianu (1864-1927) este cel mai mare om politic şi bărbat de stat al românilor din toate timpurile ... Cum am putea să încheiem mai bine ... decât făcând loc pătrunzătoarei caracterizări ce i-a făcut-o ministrul Franţei pe lângă Guvernul războiului întregirii naţionale, contele de Saint-Aulaire: «Excela prin a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei trei mari: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari»” (p. 112-113). Nu scapă atenţiei şi unei juste preţuiri, bineînţeles, Mareşalul Ion Antonescu, de la a cărui naştere se vor împlini în curând 125 de ani (1882-1946): „Cazul Mareşalului Antonescu are unele similitudini cu cel al lui Alexandru Marghiloman. Diferenţa este că destinele României Mari erau pe atunci (în epoca primului război mondial) diriguite de un Ionel Brătianu, pe când la 1946 România mutilată era sub gârbaciul sovietic, mânuit sălbatic de emulii de pe cheiurile Dâmboviţei ... In privinţa fostului Conducător al Statului român, Ion Antonescu, «judecata oamenilor» şi-a dat verdictul şi sentinţa a fost de mult executată. Este, prin urmare, un nonsens să cauţi astăzi să culpabilizezi un întreg popor român — recunoscut pentru secularele sale sentiment de toleranţă — în numele câtorva factori responsabili şi al zeloşilor lor executanţi, cărora, în posteritate, nu le-a mai rămas decât «judecata lui Dumnezeu». Remember! Da, asta da ... Omul aflat sub vremi, supus greşelilor, Mareşalul Antonescu îşi va afla totdeauna locul - cu toate ale sale — în istoria românilor” (p. 26-27).

Din motive lesne de înţeles, ne oprim aici. Cititorul, netăgăduit, a concluzionat: enciclopedia Oameni politici români, apărută sub semnătura Profesorului Stelian Neagoe, trebuie citită, nicidecum povestită!

 prof. univ. dr. Gheorghe BUZATU