România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cuviosul Sofronie de la Cioara - apărător al credinţei străbune şi al fiinţei naţionale în Ţara Moţilor

În calendarul ortodox, 21 octombrie este prilej de sfântă pomenire a Cuviosului Sofronie de la Cioara.

În Ardeal şi în special în Ţara Moţilor este mult cinstit. Moţul este iubitor al istoriei neamului său. Are un cult aparte pentru acest pământ şi pentru martirii săi.

S-a scris mult, s-au întocmit studii, monografii cu referire la viaţa şi la faptele sale închinate neamului şi Bisericii acelui timp istoric pe care l-a trăit Sofronie.

Doresc, la ceas de sfântă pomenire, să-i facem mai mult cunoscută prezenţa Cuviosului Sofronie în Ţara Moţilor şi pecetea pe care şi-a pus-o peste evenimentele care au întunecat cerul istoriei.

Cuviosul Sofronie s-a născut în Cioara Albei. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că se trăgea dintr-o familie preoţească.

Tunderea lui în călugărie a avut loc într-o mănăstire de peste munţi - poate Cozia.

Începând din anul 1756, sihăstrea într-o pădure de lângă satul natal, "la un mâl depărtare de sat, unde şi-a făcut un ţâr de schit şi unde ţinea vo tri sau patru copilaşi la învăţătură de pomană".

Învăţătura aceasta nu va fi fost chiar atât de puţintică, întrucât se ştie că satele din jur au cerut să i se îngăduie să le dea învăţătură, ca unul care adeseori era numit "dascălul".

Vârsta lui va fi fost în jur de 50-55 de ani, deoarece, după ce s-a refugiat peste munţi, a mai trăit încă 20 de ani.

E greu să se cântărească rolul jucat de el în anii 1759-1761, care au adus într-un chip pilduitor biruinţa unui popor întreg care, deşi lipsit de căpeteniile lui legitime şi de cele mai fireşti drepturi, totuşi nu s-a lăsat îngenunchiat.

Într-una din jalbele înaintate în cursul anului 1761 se spune chiar că nu el s-a ales în fruntea luptei, ci poporul a fost cel care l-a ales.

Nu ştiu nici câtă carte cunoştea şi nici prin ce alte virtuţi îi întrecea pe cei din vremea lui.

Poporul român ajunsese la convingerea că suferinţele lui se apropie de sfârşit, pentru că ele erau cu totul nedrepte şi durau de prea multă vreme.

În sufletul lui, de om simplu, cuviosul Sofronie a dat dovadă atât de o credinţă puternică şi de o rară iubire faţă de semeni, cât şi de o cugetare "meşteşugită", de o voinţă energică, aşa cum numai cei ieşiţi din popor o puteau face.

Cuviosul Sofronie avea şi şcoala vieţii, dând dovadă de o rară isteţime, "simţind pretutindenea călcând urma pe prigonitorul Bisericii Sale".

Anul 1761 evocă pentru Ortodoxia românească din Ardeal o îndoită mucenicie.

De această dată se leagă în primul rând revoluţia religioasă a călugărului Sofronie, iar în al doilea rând, dărâmarea aşezămintelor mănăstireşti din întreg cuprinsul Ardealului de către generalul Bukow, acest Mohamed al catolicismului habsburgic din Ardeal.

Revoltele religioase, care au zdruncinat viaţa românilor ardeleni şi deci şi a celor din Ţara Moţilor între anii 1751 şi 1761, şi neîntreruptele jalbe către mitropolitul sârb Nenadovici din Carloviţ (ca să-i sprijine pe lângă Curtea de la Viena spre a putea redobândi un Vlădică de "legea neunită", care să le poarte de grijă celor sufleteşti şi să le sfinţească preoţi, căci "nouă nu ne trebuie popii cei uniţi până la moarte, mai bucuros moartea vom pofti decât pe ei să ne stăpânească", cum spuneau într-o jalbă de pe la 1756 către Nenadovici) marchează graniţa suferinţelor sufletului ortodox din Ardeal.

În anul 1757, pretorul din Vinţ năvăleşte cu 12 unguri asupra schitului din Cioara, făcându-l una cu pământul.

Aceste schituri mănăstireşti formau şcoli de răbdare, punctele de rezistenţă împotriva Ungariei.

Acest gest "hunic" săvârşit în numele creştinismului de culoare catolică l-a aruncat pe călugărul Sofronie, stareţul schitului, în "tabăra militantă", care şi prin cuvântul simplu, dar plin de căldura convingerilor creştineşti, mobilizează şi dă tărie maselor ţărăneşti.

Sofronie participă la adunarea de la Apold din 1759, condusă de preotul Ioan din Sălişte. De aici cutreieră satele din ţinutul Hunedoarei. Este prins şi aruncat în temniţa de la Bobâlna. A fost eliberat datorită protopopului Ioan din Sălişte, care, cu o ceată de 5.000 - 6.000 de ţărani, a tăbărât asupra temniţei, spărgând uşile cu topoarele şi scoţându-l pe Sofronie în timpul nopţii. De aici, Sofronie, înconjurat de mulţime de ţărani, se- îndreaptă spre Zarand, spre Munţii Apuseni, cetate de rezistenţă a naţiei româneşti.

Cutreierând toate satele până la Câmpeni, capitala Ţării Moţilor, îndemnându-i pe ţărani să se înscrie între cei ce doresc episcop ortodox, căci "ăsta care-i acum la Blaj (Aaron) va pieri ca fumul deoarece l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi românii de aici sunt uniţi".

Conferinţa ministerială din Viena ia în discuţie stările din Ardeal create prin revoluţia ţărănească a lui Sofronie şi hotărăşte să trimită ca episcop ortodox în Ardeal pe Dionisie Novacovici, episcop sârb de Buda.

În ziua de 4 aprilie 1761, generalul Bukow intră în Sibiu aducând soluţia diferendului dintre "uniţi şi neuniţi" în vârful săbiilor şi în "ţevile tunurilor". A trebuit intervenţia armatei generalului Bukow ca să se potolească sau mai bine zis să se ascundă din nou sub spuză o flacără revoluţionară.

Generalul Bukow va declara împărătesei că n-a lucrat nicăieri cu atâta cruzime ca în Transilvania.

Generalul Bukow a intrat în Munţii Apuseni din trei părţi; soldaţii săi au ajuns în Zlatna, Abrud şi Câmpeni şi în satele din jur, unde au lăsat dezastru în urma lor.

Cruzimile şi nedreptăţile generalului vor întrece orice măsură, distrugând până în temelii peste 150 de mănăstiri şi schituri. O mână criminală a făcut una cu pământul aşezămintele ridicate cu sfinţenie şi pietate creştină, spre proslăvirea lui Dumnezeu. A profanat altarul unei naţii şi a impietat în chipul cel mai de neiertat strădania şi truda de veacuri a generaţiilor, s-au făcut crime care, nu în numele Evangheliei (catolice), şi nici a celui mai feroce canibalism nu se puteau săvârşi. Dar s-au săvârşit!

Ţara Moţilor a fost unul din principalele centre ale răscoalei călugărului Sofronie, lupta pentru ortodoxie însemnând lupta pentru libertate. În aceşti Munţi Apuseni unde s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc, în aceşti munţi care au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zile de groază, cetatea sfântă în care s-au păstrat curată credinţa în Dumnezeu, limba, portul şi datinile strămoşeşti. Din câte primejdii ne-au scăpat, prin vremuri de restrişte, munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiţi o mie de ani strămoşii noştri, retrăgându-se din calea puhoaielor barbare. Ţara Moţilor a fost unul din cele mai puternice, dacă nu cel mai puternic rezervor al românismului. Moţii au dat vieţii şi istoriei imens şi au primit puţin, fiind mereu "copii suferinţei".

Aici, în această Golgotă a suferinţelor şi nedreptăţilor neamului românesc, şi-a desfăşurat o parte a activităţii călugărul Sofronie.

Cuviosul Sofronie a intrat în Munţii Apuseni într-o vineri, 21 aprilie 1760, în oraşul Zlatna.

Slujbaşii minelor s-au speriat şi au tras "clopotele în dungă". A vorbit poporului în graiul lui simplu. Sufletul românilor era plin de dorul libertăţii. Inima răscoalei lui Sofronie a fost domeniul areal al Zlatnei.

Sofronie a poposit în Abrud, unde îşi aşează reşedinţa, întărită ca o fortăreaţă cu pădurile şi munţii din jur.

În 24 mai 1760, la Câmpeni a fost găzduit în casa localnicului Coteţu. Era zi de târg de ţară. Mulţimea poporului, auzind de venirea lui Sofronie, părăsi târgul şi se adună în jurul casei, unde era pregătit sălaşul călugărului. În faţa mulţimii de ţărani Sofronie a ţinut o cuvântare. Cu acest prilej, Urs Popa a declarat: "Să ne lase ungurii în pace, iacă' înverzesc codrii şi o să fie vina lor de se va întâmpla ceva".

În Biserica din Albac a poposit Sofronie. "Aici Horea ţinea strana Bisericii". L-au ascultat pe călugărul Sofronie. Aici s-au adunat semnături pe memoriul adresat împărătesei Măria Tereza şi s-a propovăduit adunarea unui "nou Sinod" la Alba-Iulia, în februarie 1761. Era firesc ca o astfel de personalitate puternică, cum a fost aceea a călugărului luptător Sofronie, să-l influenţeze în mod hotărâtor pe tânărul Nicola Ursu, devenit mai apoi Horea.

La 20 octombrie 1760, Maria Tereza înştiinţa că în curând va sosi în Transilvania comisia care să înregistreze declaraţiile fiecăruia în ce lege vrea să rămână, împărăteasa recunoştea, pentru prima oară, că din pricina credinţei lor "mulţi români au pătimit moarte şi alte pedepse grele". Călugărul Sofronie e liber să călătorească în orice parte a ţării pentru a împăca bisericile şi pe oameni, în soboruri locale.

Astfel s-a sfârşit o pagină tristă din istoria Ardealului - a Ţării Moţilor - care a adus poporului încrederea în puterea lui nebiruită, în lupta pentru dreptate şi învăţătură: "că această dreptate n-o dau împăraţii", ci ea, uneori, trebuie cucerită prin luptă.

Evocarea, aducerea în actualitate a călugărului Sofronie de la Cioara, poartă în ea un mare adevăr: că acest neam, crescut odată cu stâncile şi pădurile acestui pământ, Ţara Moţilor, nu a primit nimic fără sânge şi jertfa.

Călugărul Sofronie a scris una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Ţării Moţilor. Alese virtuţi l-au caracterizat: dragostea faţă de poporul din care s-a ridicat, apărător până la jertfa supremă pentru legea şi credinţa străbună, stăpânirea de sine, graiul cald "nemeşteşugit" cu care se adresa acest călugăr evlavios mulţimilor.

De aceea El nu va fi uitat. Moţii, alături de acea "Sfântă Trinitate de Martiri, Horea, Cloşca şi Crişan", îi poartă o vie recunoştinţă, candela aprinsă peste veacuri. Pildă de urmat pentru slujitorii sfintelor altare de apărare a gliei şi credinţei în legea strămoşească.

Pe călugărul Sofronie, a cărui cinstire o facem cu laudă în fiecare zi de 21 octombrie, îl slăvesc pentru faptele sale împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă, moţii rugându-se astfel:

" Viaţa cea cuvioasă ai ales, Părinte Sofronie.

Dar potrivnicii Legii cele drepte schitul ţi-au pustiit şi te-au prigonit, vrând să te prindă.

Ci tu, îndată încingând sabia vitejiei cele întru Hristos, te-ai împotrivit cu tărie uneltirilor dezbinatoare de fraţi.

Pentru aceasta, vrednic de laudă eşti, pururea-pomenire!"

                  ("Credinţa străbună", octombrie 1998)

                                          Pr. Eugen GOIA

 

Bibliografie

1. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae - "Sfinţii Români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Cuviosul   Sofronie de la Cioara", Bucureşti, 1987.

2. Pr. Florea Mureşan - "Grai şi Suflet românesc", Cluj - Napoca, 1997.

3. Victor Caţavei - "Biserica lui Horea, un simbol al unităţii româneşti", în "Ţara Zarandului", nr. 8, 1995.

4. Octavian Goga - "Discursuri", Cartea Românească, 1942.

5. Rubin Patiţia - "Ţara Ţopilor", Orăştie, 1912.

6. Milan Şesan - "Sfinţii români", în "Îndrumător Pastoral", Episcopia Alba Iulia, 1978

7. Prof. Valer Hosu - "Mişcarea lui Sofronie în Chioar", în "Îndrumător Bisericesc", Cluj-Napoca, 1987.

8.   Vasile Netea - "Munţii Apuseni", Bucureşti, 1977.