Victoria
decisivă a lui Constantin cel Mare (306-337), augustus
în pars Occidentis, asupra lui Licinius (308-324), împăratul
părţii Orientale a Imperiului Roman, din anul 324, avea să
conducă la mutaţii fundamentale privind caracterul statului
roman, între care instaurarea monarhiei de tip orienţal, transferul
capitalei de la Roma la Constantinopol sau constituirea primului imperiu
creştin ocupă un loc esenţial. În planul politicii
externe, odată cu victoria lui Constantin şi cu transferarea
capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, politica dunăreană
a imperiului căpăta o însemnătate aparte conferită de
creşterea substanţială a importanţei geopolitice
şi strategice a teritoriilor de la Dunărea de Jos.
Recucerirea Daciei
meridionale.
Din jurul anilor 324/325, asistăm la instaurarea unui nou curs
în politica dunăreană a Imperiului Roman impus de
Constantin cel Mare care, preluând iniţiativa militară
şi politică, abandonează defensiva activă de la
Dunărea inferioară, promovată în intervalul 312-3231, în favoarea unei politici ofensive de mari
proporţii îndreptată împotriva neamurilor barbare
stabilite la nord de fluviu, care, prin incursiunile lor repetate la
sud de Dunăre, reprezentau o ameninţare permanentă
pentru provinciile nord-balcanice ale imperiului, inclusiv pentru
noua capitală însăşi. În aceste condiţii,
factorului militar i-a revenit rolul determinant în impunerea
politicii imperiului la nord de Dunăre. Ofensiva romană
– precedată şi anunţată de o puternică
ripostă dată unei invazii a goţilor din anul 323,
care duce forţele imperiale până în câmpia munteană,
unde îi zdrobesc pe germanici2 – avea să ducă
la reincluderea în hotarele Imperiului Roman a teritoriilor Daciei
sudice, din regiunea Banatului şi până la gurile Dunării
şi limanul Nistrului, la o jumătate de secol după
abandonarea lor de către Aurelian. |

|
Noua
politică dunăreană a Imperiului Roman înregistra un moment
de vârf în anul 326, materializat într-o viguroasă campanie
militară întreprinsă la nord de Dunăre. Acţiunea de
forţă a Imperiului Roman a avut ca obiectiv aducerea la
ascultare a turbulentelor neamuri barbare stabilite în regiune, fapt
confirmat de unele surse tardive, inspirate, cu certitudine, din altele
mai vechi. „În acest an – relatează cronicarul bizantin
Theophanes Confessor (sec. VIII) – Constantin, victoriosul şi
preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor (taifalilor,
n.n.), sarmaţilor şi goţilor şi a dobândit o izbândă
temeinică cu ajutorul crucii; şi după ce i-a pustiit, i-a
adus la cea din urmă sclavie”3.
Asemenea informaţii au fost preluate ulterior şi transmise
şi de un alt cronicar bizantin, Georgios Kedrenos (sec. XI-XII), care
datează însă campania romană din Dacia în anul 3284.
Izvoarele în discuţie
ne permit, printre altele, şi urmărirea aproximativă a
itinerarului urmat de forţele romane în Dacia. Pe baza lor considerăm
deci că, declanşată în zona Banatului actual, campania
romană avea să se încheie undeva în regiunile sudice ale
Moldovei, probabil în teritoriile din nordul gurilor Dunării,
controlate de vizigoţi. Conchidem de asemenea, că în urma
succesului militar înregistrat de forţele sale, Imperiului Roman
şi-a asigurat, atât stăpânirea asupra teritoriilor din
dreapta Alutusului (Oltului), cât şi preeminenţa
incontestabilă în raporturile cu vizigoţii5. Astfel, după circa o jumătate
de secol de la abandonarea lor, regiunile meridionale ale fostelor
provincii romane Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis reintrau în
componenţa statului roman.
Acţiunea militară
din anul 326 a fost urmată imediat de consistente demersuri
diplomatice, subordonate aceluiaşi obiectiv: slăbirea barbarilor
care controlau regiunile de pe malul stâng al Dunării inferioare în
vederea facilitării recuceririi integrale a acestora. Pentru
atingerea obiectivului politico-teritorial urmărit, diplomaţia
imperială a recurs la toate mijloacele şi metodele avute la
dispoziţie. Ca urmare, au fost investite sume mari de bani şi
daruri în cantităţi apreciabile destinate cumpărării
conducătorilor unor grupări barbare, care să fie aruncate
apoi una împotriva alteia spre a se anihila astfel reciproc. Referindu-se
la aceste acţiuni ale diplomaţiei constantinopolitane,
cronicarul Leo Grammaticus (sec. X) consemnează că „din
aceste pietre preţioase, împăratul [Constantin] a făcut un
obiect de podoabă şi l-a trimis neamurilor de dincolo de Dunăre,
scriind pe el: «Dar pentru cel mai vrednic». Acest obiect a devenit
pentru ei prilej de măceluri, din pricina cuvintelor scrise pe dânsul”6.
Făcând abstracţie de forma metaforică pe care o îmbracă
textul, care-l parafrazează pe cel homeric, informaţiile pe care
le conţine, curăţate de înfloriturile lor literare, ne
relevă un incontestabil succes diplomatic roman, datat de autorii menţionaţi
în anul 327.
Concomitent cu acţiunile
diplomatice, Constantin a realizat şi o serie de construcţii cu
caracter militaro-strategic pe linia Dunării. Între acestea se numără
ridicarea unui pod de piatră ce lega fortăreaţa Oescus (Ghighen,
în Bulgaria), de pe malul drept al Dunării, de cetatea Sucidava
(Celei) situată pe malul stâng, inaugurat cu mare fast la 5 iulie
3287. Impozanta construcţie avea, fără îndoială,
scopul, atât de a facilita trecerea rapidă în Dacia a armatelor
imperiale, cât şi de a asigura o legătură permanentă
şi sigură între imperiu şi noile sale achiziţii
teritoriale de Dunăre. În baza acestei constatări, conchidem că,
ridicarea podului de la Oescus-Sucidava reprezintă confirmarea certă
a faptului că la data construirii sale, teritoriile din sudul Daciei,
de la vest de Olt intraseră, sub stăpânirea fermă a
Imperiului Roman.
Odată încheiate
aceste pregătiri, Constantin a reluat operaţiunile militare de
recucerire a întregii Dacii sudice. O nouă campanie militară
era întreprinsă la nord de fluviu de forţele imperiale în a
doua jumătate a anului 328. Îndreptată cu precădere împotriva
vizigoţilor din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei, cei
mai periculoşi şi mai puternici adversari ai imperiului de la
Dunărea inferioară, campania romană din anul 328 desăvârşea
acţiunea de recucerire a Daciei sudice. „Constantin cucernicul –
relatează Theophanes Confessor – a trecut Dunărea, după
ce a făcut peste ea un pod de piatră, şi i-a supus pe sciţi
(vizigoţi, n.n.)”8.
Informaţiile
cronicarilor bizantini, preluate aşa după cum am subliniat din
surse mai vechi, referitoare la acţiunea romană de recucerire a
Daciei sudice, ne permit constatarea că aceasta s-a realizat în două
etape distincte: a) într-o primă etapă consumată
între anii 324/325-326, Imperiul Roman şi-a asigurat stăpânirea
asupra regiunilor meridionale din dreapta Oltului şi din zona
Banatului actual, controlate de taifali şi sarmaţi, asigurându-şi,
totodată, şi preeminenţa în relaţiile cu vizigoţii
din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei; b) într-o
a doua etapă desfăşurată între 327-328, sub
autoritatea imperiului au intrat regiunile din stânga Oltului, respectiv
sudul Munteniei şi Moldovei actuale, controlate de vizigoţi.
Astfel, la capătul unor ample operaţiuni militare şi
demersuri politico-diplomatice încununate de succes, extinse pe durata
anilor 324/325-328, Imperiul Roman reuşea să includă stăpânirile
sale totalitatea regiunilor de pe malul stâng al Dunării, riverane
fluviului, din aval de confluenţa acestuia cu Sava sau Tisa şi până
la limanul Nistrului.
Recucerirea Daciei sudice
de către Constantin cel Mare îşi găseşte cea mai
deplină confirmare în unele dintre sursele scrise ale vremii. Reţinem
dintre acestea afirmaţia pe care împăratul Julianus Apostata
(361-363) o atribuie lui Constantin în cadrul unei imaginare întâlniri
a zeilor cu împăraţii defuncţi. Cu acest prilej,
Constantin ar fi afirmat că „prin faptele săvârşite
împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian; şi sunt fără
îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândise
mai înainte (Dacia, n.n.), dacă nu cumva valorează mai
mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi”9.
Consolidarea prezenţei
romane în Dacia sudică. Acţiunea de recucerire a teritoriilor nord-dunărene a fost urmată
de o intensă activitate constructivă, de natură
militaro-strategică, în vederea consolidării prezenţei
romane în Dacia. În acest scop, Constantin întăreşte şi
extinde sistemul de fortificaţii ce flancau malul stâng al Dunării,
unele dintre ele rămase sub controlul imperiului şi după
retragerea aureliană. Peste douăzeci de capete de pod, de la Dunărea
bănăţeană până la Dunărea maritimă,
– Moldova Nouă, Moldova Veche, Puţinei, Pojejena, Dierna,
Drobeta, Hinova, Desa, Caronini, Gornea, Drencova, Sucidava, Piua Pietrei,
Constantiniana Daphne, Barboşi şi altele – sunt recontruite
sau nou construite. Cetăţilor de pe malul stâng li se adăugau
fortificaţiile insulare ca Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Ostrovul
Banului, sau cele din interior precum Romula (Reşca) sau Pietroasele10.
Puternice garnizoane erau
instalate în cetăţile de pe malul stâng al Dunării.
Astfel, la Drobeta îşi aveau garnizoana un „cuneus equitum
Dalmatarum Divitensium” şi un „auxilium primorum
Daciscorum”, la Dierna-Zernis era instalat un „Praefectus
legionis tertiaedecimae Geminae, iar la Sucidava un „Praefectus
legionis quintae Macedonicae”, toate aceste unităţi
militare aflându-se „sub dispozitione viri spectabilis ducis Daciae
Ripensis”11. Cu certitudine, din aceeaşi
epocă a lui Constantin cel Mare, la Constantiniana Daphne îşi
aveau garnizoana două unităţi militare: „Constantini
Daphnenses” şi „Balistari Daphnenses”, aflate „sub
dispositione viri illustris magistri militum per Thracias”12.
Împăratul fixează
ca principale baze ale viitoarelor sale campanii în Dacia, trei puncte
importante de trecere a Dunării: Drobeta, Sucidava şi
Constantiniana Daphne, noua cetate ridicată de el în apropierea
confluenţei Argeşului cu Dunărea, situată în faţa
cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan)13. Din considerente de ordin strategic
Sucidava era legată de Oescus, aşa cum am arătat, de un pod
de piatră. Totodată, drumul care pornea de la Sucidava spre
Romula, şi de aici mai departe spre Transilvania, era refăcut pe
o porţiune însemnată, cel puţin până la limita
nordică a posesiunilor imperiale14. Intensa activitate constructivă,
cu caracter strategic, întreprinsă de Constantin cel Mare îşi
găseşte reflectarea în unele surse ale vremii. Astfel,
istoricul Sextus Aurelius Victor (sec. IV) consemnează succint dar
edificator că „peste Dunăre s-a făcut pod; în multe
locuri au fost ridicate, în mod adecvat, castre şi castele
militare”15.
Protejarea stăpânirilor
nord-dunărene ale imperiului, a fost asigurată de Constantin
printr-un amplu sistem de fortificaţii format dintr-un vallum
de pământ cu şanţ cu o lungime de circa 700 km, cunoscut
sub numele de Brazda lui Novac de Nord, ce pornea de la Drobeta,
străbătea Oltenia şi Muntenia, intersecta limes
Transalutanus la Urluieni (jud. Argeş) oprindu-se probabil la
castrul de la Pietroasele (jud. Buzău)16. Este foarte posibil ca acest val să fi avut un
corespondent şi în sudul Moldovei, pe toată porţiunea
cuprinsă între Siret şi Nistru, probabil acel vallum
atribuit de unii specdialişti lui Athanarich. Valul a fost întărit
cu numeroase castre precum cele de la Drobeta, Hinova şi Pietroasele
şi turnuri de observaţie cum erau cele de la Cârjei sau de pe
dealul Bucovăţului, de pe teritoriul satului Sărbătoarea.
Lua naştere în acest fel un puternic sistem de fortificaţii, un
veritabil limes transdanubian care, în opinia noastră,
reprezenta cea mai avansată linie de apărare a limes-ului
danubian propriu-zis17.
Chiar dacă unele
capete de pod situate la vest de Drobeta au rămas în afara
sistemului de fortificaţii, prin supunerea sarmaţilor din zona
Banatului, Imperiul Roman îşi asigura preponderenţa şi în
această regiune. Ca urmare, conchid unii din specialiştii care
s-au ocupat de această problemă, „imperiul şi-a
asigurat stăpânirea efectivă a unei întinse fâşii
cuprinse între Dunărea bănăţeană şi gurile
Nistrului”18.
Teritoriile cuprinse între Brazda lui Novac de Nord, acest limes
transdanubian, şi Dunăre, constituind aşa-numita ripa
Gothica19,
intrate sub stăpânirea imperiului, deveneau o veritabilă zonă
tampon între Imperiul Roman şi Barbaricum20. Constantinopolul exercita de asemenea şi
supravegherea şi un control militar asupra teritoriilor dintre Brazda
lui Novac de Nord şi Carpaţi21.
Factorii care au conferit
asemenea importanţă Daciei sudice au fost numeroşi, dar acţiunea
lor a fost una îngemănată, convergentă. Dintre aceştia,
deplasarea centrului de greutate, economic şi politic, al statului
roman în pars Orientis, în prima jumătate a secolului al
IV-lea şi translatio imperii romani de la Roma pe malul
european al Bosphorului, la Byzantion-Constantinopol (324-330), au sporit
importanţa strategică a frontierei de pe Dunăre, de la
confluenţa cu Sava până la guri. Asigurarea unei apărări
eficiente a acesteia căpăta, astfel, o însemnătate vitală,
atât pentru securitatea provinciilor nord-balcanice, cât şi a
capitalei imperiului însăşi. Însemnătatea geopolitică
a teritoriilor de pe malul stâng al fluviului, din sudul vechii Dacii,
situate „în apropierea capătului «coridorului stepei», acel
drum străbătut de invadatorii nomazi” care, după ce
treceau Dunărea, ce „nu reprezenta un obstacol insurmontabil”,
aveau larg deschis drumul prin Balcani spre Constantinopol22,
a impus autorităţile imperiale o complexă politică,
diplomatică şi militară, în scopul atragerii şi menţinerii
acestor regiuni sub controlul sau, cel puţin, în sfera de influenţă
a imperiului. În ultima treime a domniei lui Constantin cel Mare acest
urmărit control asupra Daciei sudice avea să se transforme, aşa
cum am văzut, într-o stăpânire nemijlocită a imperiului.

|

|
Arcul de triumf a lui Constantin cel Mare de la
Roma s-a inaugurat la data de 25 iunie 315 in prezenta imparatului
si reprezinta o constructie mareata. Pe cele doua fatade ale
arcului, se afla cate patru statui de daci, de peste 3 m care
cuprind sase scene, dintre care trei reprezinta luptele romanilor du
dacii, doua cu prizonieri daci excortati de soldatii romani iar a
sasea intrare triumfala a imparatului in Roma |
Care a fost organizarea
dată de Constantin cel Mare stăpânirilor Imperiului Roman din
sudul Daciei, nu ştim cu exactitate, deşi o serie de cercetători
au formulat diferite răspunsuri la această problemă. În
ceea ce ne priveşte, considerăm că ea corespunde celei
sugerate de Notitia Dignitatum (sec. V), sursă ce ne prezintă
o situaţie existentă într-o epocă imediat următoare
domniei împăratului23.
Pe baza succintelor informaţii transmise de această sursă,
conchidem că, după recucerire, regiunile din dreapta Oltului,
corespunzând sudului Olteniei şi Banatului actual, au fost puse sub
jurisdicţia guvernatorului Daciei Ripensis, fiind deci incluse
diocezei Dacia, în timp ce regiunile din stânga Oltului, respectiv cele
din sudul Munteniei şi Moldovei actuale, au primit, se pare o
organizare proprie şi au fost incluse diocezei Thracia24.
Anul 332 deschide o nouă
etapă în politica nord-dunăreană a lui Constantin cel
Mare, determinată de creşterea ameninţării germanice
pentru stăpânirile romane din sudul Daciei. În condiţiile
intensificării pericolului şi a presiunii germanice, împăratul
trece acum la acţiuni militare, unele dintre ele de mare amploare, împotriva
barbarilor, înţelegând astfel să-şi afirme şi pe
calea armelor stăpânirea asupra Daciei sudice.
Tensionarea periculoasă
a raporturilor dintre populaţiile barbare stabilite la nord de Dunăre,
ce ameninţau înseşi poziţiile imperiului în zonă, îi
va oferi împăratului temeiul unei intervenţii militare decisive
în vederea tranşării definitive a problemei. Acţiunea
militară romană a fost determinată de izbucnirea, în anul
331, a unui violent conflict între sarmaţii din regiunea Banatului,
clienţi ai imperiului, pe de-o parte, vizigoţi şi taifali,
pe de altă parte, care, văzându-şi blocat accesul spre
sudul Dunării, s-au năpustit asupra vecinilor din vest. Conform
părerilor unor specialişti, se pare că, departe de a-şi
limita atacurile la teritoriile controlate de sarmaţi, în iarna
anilor 331-332 unele cete vizigoto-taifale ar fi debuşat totuşi
şi în sudul Dunării, lovind unele regiuni ale provinciilor
riverane fluviului din dioceza Thracia. În ceea ce ne priveşte, în
condiţiile oricăror informaţii privitoare la el, considerăm
că atacul vizigoto-taifal la sud de Dunăre rămâne doar
unul ipotetic, fapt ce ne determină să avem serioase reţineri
cu privire la veridicitatea producerii sale.
În faţa atacului
vizigoto-taifal, sarmaţii argaraganţi (sarmathes argaragantes),
ramura dominantă, i-au înarmat şi pe supuşii lor sarmaţii
limiganţi (sarmathes limigantes), solicitând totodată
şi ajutorul militar al imperiului. Intuind importanţa
momentului, împăratul a răspuns favorabil cererii sarmaţilor
şi a dispus declanşarea unei puternice şi imediate ofensive
militare împotriva vizigoţilor şi taifalilor, operaţiune
care, prin amploare şi, mai ales, prin consecinţele sale, a depăşit
caracterul unei simple acţiuni de represalii.
Derularea operaţiunilor
militare, deşi nu se cunoaşte cu exactitate, totuşi, ea
poate fi, cel puţin, aproximativ reconstituită pe baza sumarelor
informaţii de care dispunem. La începutul anului 332, în plină
iarnă sau la începutul primăverii, o puternică romană,
comandată de caesarul Constantin II, fiul împăratului,
şi de generalul Valerius Maximus, praefectus praetorio Orientis,
declanşa operaţiunile militare împotriva vizigoţilor
şi taifalilor. Foarte probabil, întreaga armată imperială,
sau cea mai mare parte a sa, a trecut Dunărea pe la Sucidava, a înaintat
pe itinerarul Sucidava-Drobeta-Dierna, unde nu este exclus să se fi
întărit cu alte corpuri militare care debuşaseră în Dacia
prin celelalte două puncte (Dierna şi Drobeta), şi de aici
a pătruns în zonele controlate de sarmaţi unde se derulau
luptele între barbari. La o dată neprecizată cu exactitate de
izvoare, cuprinsă după părerea noastră, între 18
februarie şi 20 aprilie 332, armata romană zdrobeşte într-o
luptă nimicitoare forţelor vizigoto-taifale, comandate de „regele”
vizigot Ariaricus, cărora le provoacă pierderi imense25. Se adăugau acestor pierderi, numeroşii
prizonieri făcuţi de armata romană, care vor fi colonizaţi
ulterior în diferite provincii ale imperiului, inclusiv în cele
micro-asiatice.
Violenţa
represaliilor şi dimensiunile devastărilor romane, coroborate cu
temperaturile extrem de reci ale anotimpului, desăvârşeau într-un
mod dramatic pentru cele două populaţii germanice, îndeosebi
pentru vizigoţi, zdrobitoarea înfrângere suferită în faţa
forţelor romane. Conform informaţiilor transmise de Anonymus
Valesianus, „ca urmare a operaţiunilor militare conduse de
caesarul Constantin, aproape o sută de mii de oameni (germanici,
n.n.) au pierit de frig şi de foame”26.
Pierderile înregistrate de barbari, deşi exagerate de sursa analizată,
rămân, fără îndoială considerabile, fapt confirmat
de însăşi evoluţia ulterioară a raporturilor
germanicilor cu imperiul.
Categorica victorie romană
îşi găseşte confirmarea şi în alte surse din
secolele IV-V, chiar dacă referirile la ea sunt extrem de lapidare.
Spre exemplu, Sextus Aurelius Victor afirmă că „neamurile
goţilor […] au fost strivite”27,
iar Paulus Orosius (sec. V), conchide, fără îndoială,
inspirat din surse mai vechi, că împăratul Constantin „a
nimicit […] pe cele mai viteze şi mai mari neamuri de goţi,
chiar în mijlocul ţinutului barbarilor, adică în regiunea
sarmaţilor”28.
Făcând abstracţie
de exagerările evidente ele istoricilor antici, realizate cu scopul
de elogia victoria şi puterea imperiului, în opinia noastră rămâne
cert faptul că devastatoarea înfrângere suferită de barbari a
dat o lovitură nimicitoare însăşi potenţialului lor
militar. Credem că cea mai concludentă confirmare a opiniei
noastre este aceea că invaziile vizigoţilor la sud de Dunăre
au fost curmate pentru mai bine de trei decenii (332-364/365), perioadă
în care aceştia au rămas într-o totală defensivă
şi ascultare faţă de Constantinopol, inclusiv în
perioadele de criză politică şi de lupte interne din
imperiu.
Barbarilor învinşi,
Constantin le-a impus un tratat (foedus), devenit însăşi
baza juridică a stăpânirii imperiului asupra Daciei sudice. În
calitatea lor de foederati, vizigoţii erau consideraţi
supuşi ai imperiului, lucru pe care autorii antici, apologeţi ai
lui Conastantin, nu au pregetat să-l exagereze în mod intenţionat.
Spre exemplu, contemporanul împăratului, Eusebius din Caesarea susţine
că acesta „a supus cu totul stăpânirii romane triburile
barbare, el cel dintâi a adus sub jug neamurile sciţilor (vizigoţilor,
n.n.) […]. El le-a silit să-i recunoască pe romani drept stăpâni,
cu toate că nu voiau. Ridicând trofeul de biruinţă şi
împotriva acestora, în scurtă vreme i-a supus pe toţi. I-a
cuminţit pe loc, cu ostaşii săi, pe cei care erau îndărătnici
[…]. Prin urmare, în chipul acesta, sciţii au recunoscut atunci că
sunt sclavii romanilor”29.
Vizigoţii se angajau de asemenea să participe la apărarea
imperiului. În calitate de foederati, ei se obligau să
furnizeze armatei imperiale, atunci când autorităţile
constantinopolitane le-ar fi solicitat acest lucru, până la 40.000
de oameni primind în schimb subsidii anuale (annonae foederaticae)
în alimente şi bani. Ei primeau, totodată, permisiunea de a
face comerţ în cetăţile romane de pe ambele maluri ale
fluviului30. Pentru a-i obliga pe germanici să respecte
tratatul, autorităţile romane le impuneau acestora trimiterea la
Constantinopol, ca ostateci, a unor membri marcanţi ai aristocraţiei
vizigote, „printre care şi pe fiul regelui Ariaricus”31, foarte probabil, viitorul „judex”
Athanarich.
În urma evenimentelor de
la începutul anului 332, Constantin a dat o nouă organizare
teritoriilor Daciei sudice. Astfel, în timp ce regiunile de la vest de
Olt rămâneau sub stăpânirea completă a Constantinopolului,
conform clauzelor tratatului din 332, teritoriile nord-dunărene de la
răsărit de acest râu, incluse în hotarele imperiului,
respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, erau încredinţate
spre pază şi apărare germanicilor, în calitatea lor de foederati,
care îşi păstrau întreaga autonomie şi autoadministraţie32. Ca urmare a acestei măsuri,
regiunile de la răsărit de limes Transalutanus, erau
incluse astfel, din punct de vedere administrativ-teritorial, în sistemul
unui condominium romano-germanic. Imperiul îşi exercita însă
un riguros control militar asupra lor prin intermediul forţelor sale
cantonate în cetăţile de pe linia Dunării sau din
interior, păstrate sub stăpânirea sa.
Importanţa victoriei
din anul 332 reiese clar inclusiv din fastul cu care ea a fost sărbătorită
în imperiu. Constantin lua pentru a doua oară titlul de Gothicus
Maximus, iar la Constantinopol îi era ridicată o coloană cu
inscipţia „Fortunae reduci ob devictos Gothos”. Cu acelaşi
prilej era bătută o medalie de aur cu legenda „Debellatori
gentium barbararum – Victoria Gothica” şi în exergă
GOTHIA şi emise monede de bronz care celebrau „Gloria Exercitus”33.
După o scurtă
perioadă de acalmie, în vara anului 334 grave evenimente consumate
la Dunăre îl rechemau pe Constantin în zonă. Prezenţa împăratului
era reclamată de violentul conflict intern izbucnit în rândul sarmaţilor
din sud-vestul Daciei (din zona Banatului şi a Tisei inferioare), ce
a opus ramura sarmaţilor argaraganţi, deţinătoarea
puterii, ramurii sarmaţilor limiganţi, subordonaţi primilor
dar mai numeroşi şi mai puternici, ce putea compromite prin
deznodământul său întregul eşafodaj politico-teritorial
clădit de Constantin în regiune.
Importanţa acordată
de împărat rezolvării problemei sarmate rezidă în
însăşi prezenţa sa vecinătatea zonei de conflict.
Constantin şi-a stabilit cartierul general la Sirmium, punct
strategic de unde putea supraveghea întreaga regiune, putând interveni
totodată rapid şi eficient în orice punct din sud-vestul Daciei
şi de pe linia Dunării, de la confluenţa cu Tisa şi până
la cataracte (Cazane).
Constantin a evitat însă
să se angajeze direct în disputa dintre cele două părţi,
optând pentru o expectativă activă, politică şi
militară34. Atitudinea adoptată de el a fost, fără
îndoială, rezultatul unui calcul politic pragmatic şi rece care
îi arăta că oricare grupare sarmată ar fi biruit, ea ieşea
atât de slăbită din conflictul intern încât nu mai prezenta,
o lungă perioadă de timp, nici un pericol pentru poziţiile
şi interesele imperiului. Ca urmare, împăratul s-a limitat în
final să primească în imperiu o parte însemnată a sarmaţilor
argaraganţi, învinşi de gruparea rivală. Aceştia,
exagerat estimaţi de unele izvoare la „peste trei sute de oameni
de diferite vârste şi sexe”, au fost dispersaţi şi
colonizaţi în diferite provincii ale imperiului, precum Scythia
Minor, Thracia, Macedonia şi chiar în Italia35.
Regiunea Dunării
inferioare, incluzând şi teritoriile Daciei sudice, a continuat să
fie beneficiara maximei atenţii a lui Constantin şi după
restabilirea păcii în zonă în anul 334, în anii următori
împăratul desăvârşind opera de întărire a
sistemului său defensiv36. După această dată, apărarea stăpânirilor
romane din Dacia sudică, aşa-numita ripa Gothica, a căzut
direct în sarcina lui Flavius Dalmatius, nepotul împăratului, un
talentat militar, investit caesar în anul 335, căruia i-a
fost încredinţată administrarea Thraciei. Informaţiile
cuprinse în relateara Anonymului Valesian confirmă
această opinie, arătând clar că „pe Dalmatianus, fiul
fratelui său Dalmatius, l-a făcut caesar […]. Dalmatius apăra
ripa Gothica”37.
În urma acţiunilor
politico-militare din anii 332 şi 334 stăpânirea romană
asupra Daciei sudice devenea incontestabilă pentru mai bine de trei
decenii. Numeroasele surse de care dispunem – lucrări ale
istoricilor contemporani sau tardivi, surse epigrafice, descoperiri
arheologice etc.38 –
confirmă această realitate şi, implicit, statutul
politico-juridic al acestor teritorii.
Consideraţii
finale.
Realizarea prezentului studiu ne-a condus la atingerea unor rezultate ce
ne permit formularea următoarelor concluzii:
1.
Deplasarea centrului de greutate, economic şi politic, al statului
roman în pars Orientis, în prima jumătate a secolului al
IV-lea şi translatio imperii romani de la Roma pe malul
european al Bosphorului, la Byzantion-Constantinopol (324-330), au sporit
importanţa strategică a frontierei de pe Dunăre, de la
confluenţa cu Sava până la guri. Ca urmare, din jurul anilor
324/325, în politica dunăreană a Imperiului Roman se deschide o
nouă etapă: preluând iniţiativa militară şi
politică, Constantin cel Mare abandonează defensiva activă
de la Dunărea inferioară în favoarea unei politici ofensive de
mari proporţii îndreptată împotriva neamurilor barbare
stabilite la nord de fluviu, care avea să ducă la reincluderea
în hotarele Imperiului Roman a Daciei sudice, din regiunea Banatului
şi până la gurile Dunării şi limanul Tyrasului
(Nistrului).
2.
Acţiunea romană de recucerire a Daciei sudice s-a realizat în
două etape distincte: a) într-o primă etapă
consumată între anii 324/325-326, Imperiul Roman şi-a asigurat
stăpânirea asupra regiunilor meridionale din dreapta Oltului şi
din zona Banatului actual, controlate de taifali şi sarmaţi,
asigurându-şi, totodată, şi preeminenţa în relaţiile
cu vizigoţii din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei; b)
într-o a doua etapă desfăşurată între 327-328,
sub stăpânirea imperiului au intrat regiunile din stânga Oltului,
respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, controlate de
vizigoţi. Astfel, la capătul unor ample operaţiuni militare
şi demersuri politico-diplomatice încununate de succes, extinse pe
durata anilor 324/325-328, Imperiul Roman reuşea să includă
stăpânirile sale totalitatea regiunilor de pe malul stâng al Dunării,
riverane fluviului, din aval de confluenţa acestuia cu Sava sau Tisa
şi până la limanul Nistrului.
3.
Stăpânirile nord-dunărene ale imperiului, a fost protejate de
Constantin printr-un amplu sistem de fortificaţii format dintr-un vallum
de pământ cu şanţ, lung de circa 700 km, cunoscut sub
numele de Brazda lui Novac de Nord, ce pornea de la Drobeta, străbătea
Oltenia şi Muntenia, intersecta limes Transalutanus la
Urluieni oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele, care avea,
foarte probabil, un corespondent şi în sudul Moldovei dintre Siret
şi Nistru. Lua astfel naştere un puternic sistem defensiv, un
veritabil limes transdanubian ce reprezenta cea mai avansată
linie de apărare a limes-ului danubian. Teritoriile
cuprinse între Brazda lui Novac de Nord şi Dunăre,
constituind aşa-numita ripa Gothica, intrate sub stăpânirea
imperiului, deveneau o veritabilă zonă tampon între
Imperiul Roman şi Barbaricum. Constantinopolul exercita de
asemenea şi supravegherea şi un control militar asupra
teritoriilor dintre Brazda lui Novac de Nord şi Carpaţi.
4.
După recucerire, regiunile din dreapta Oltului, corespunzând sudului
Olteniei şi Banatului actual, au fost puse sub jurisdicţia
guvernatorului Daciei Ripensis, fiind deci incluse diocezei Dacia, în
timp ce regiunile din stânga Oltului, respectiv cele din sudul Munteniei
şi Moldovei actuale, au primit, se pare, o organizare proprie şi
au fost incluse diocezei Thracia.
5.
Anul 332 deschide o nouă etapă în politica nord-dunăreană
a lui Constantin cel Mare. În condiţiile intensificării
pericolului şi a persiunii germanice asupra stăpânirilor romane
din sudul Daciei, împăratul trece acum la acţiuni militare,
unele dintre ele de mare amploare, împotriva barbarilor, înţelegând
astfel să-şi afirme şi pe calea armelor stăpânirea
asupra Daciei sudice. În anul 332, imperiul îi zdrobeşte pe vizigoţi
şi pe taifali cărora le este impus un foedus. Cu acest
prilej, Constantin recurge la reorganizare a teritoriilor stăpânite
la nord de Dunăre. Astfel, în timp ce regiunile de la vest de Alutus
rămâneau sub stăpânirea completă şi directă a
Constantinopolului, conform clauzelor tratatului din 332, teritoriile
nord-dunărene de la răsărit de limes Transalutanus,
respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, erau încredinţate
spre pază şi apărare germanicilor, în calitatea lor de foederati,
care îşi păstrau întreaga autonomie şi autoadministraţie,
fiind incluse astfel, din punct de vedere administrativ-teritorial, în
sistemul unui condominium romano-germanic. Imperiul îşi
exercita însă un riguros control militar asupra lor prin intermediul
forţelor sale cantonate în cetăţile de pe linia Dunării
sau din interior, păstrate sub stăpânirea sa.
6.
În anul 334 conflictul intern din rândul sarmaţilor, îi permite
lui Constantin să rezolve şi problema sarmată,
colonizând în imperiu o mare a sarmaţilor argaraganţi din
sud-vestul Daciei, alungaţi de adversarii lor, sarmaţii limiganţi.
În urma acţiunilor politico-militare din anii 332 şi 334 stăpânirea
romană asupra Daciei sudice devenea incontestabilă pentru mai
bine de trei decenii.
7.
După anul 334, apărarea stăpânirilor romane din Dacia
sudică, aşa-numita ripa Gothica, i-a revenit lui Flavius
Dalmatius, nepotul împăratului, un talentat militar, investit caesar
în anul 335, Acestuia i-a fost încredinţată, atât
administrarea Thraciei, cât şi comanda militară la Dunăre.
Prof.
dr. Vasile MĂRCULEŢ
|
|