România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

DACIA ÎN CADRUL POLITICII DUNĂRENE A LUI

CONSTANTIN CEL MARE. 324-337

Victoria decisivă a lui Constantin cel Mare (306-337), augustus în pars Occidentis, asupra lui Licinius (308-324), împăratul părţii Orientale a Imperiului Roman, din anul 324, avea să conducă la mutaţii fundamentale privind caracterul statului roman, între care instaurarea monarhiei de tip orienţal, transferul capitalei de la Roma la Constantinopol sau constituirea primului imperiu creştin ocupă un loc esenţial. În planul politicii externe, odată cu victoria lui Constantin şi cu transferarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, politica dunăreană a imperiului căpăta o însemnătate aparte conferită de creşterea substanţială a importanţei geopolitice şi strategice a teritoriilor de la Dunărea de Jos.

Recucerirea Daciei meridionale. Din jurul anilor 324/325, asistăm la instaurarea unui nou curs în politica dunăreană a Imperiului Roman impus de Constantin cel Mare care, preluând iniţiativa militară şi politică, abandonează defensiva activă de la Dunărea inferioară, promovată în intervalul 312-3231, în favoarea unei politici ofensive de mari proporţii îndreptată împotriva neamurilor barbare stabilite la nord de fluviu, care, prin incursiunile lor repetate la sud de Dunăre, reprezentau o ameninţare permanentă pentru provinciile nord-balcanice ale imperiului, inclusiv pentru noua capitală însăşi. În aceste condiţii, factorului militar i-a revenit rolul determinant în impunerea politicii imperiului la nord de Dunăre. Ofensiva romană – precedată şi anunţată de o puternică ripostă dată unei invazii a goţilor din anul 323, care duce forţele imperiale până în câmpia munteană, unde îi zdrobesc pe germanici2 – avea să ducă la reincluderea în hotarele Imperiului Roman a teritoriilor Daciei sudice, din regiunea Banatului şi până la gurile Dunării şi limanul Nistrului, la o jumătate de secol după abandonarea lor de către Aurelian.

    Noua politică dunăreană a Imperiului Roman înregistra un moment de vârf în anul 326, materializat într-o viguroasă campanie militară întreprinsă la nord de Dunăre. Acţiunea de forţă a Imperiului Roman a avut ca obiectiv aducerea la ascultare a turbulentelor neamuri barbare stabilite în regiune, fapt confirmat de unele surse tardive, inspirate, cu certitudine, din altele mai vechi. „În acest an – relatează cronicarul bizantin Theophanes Confessor (sec. VIII) – Constantin, victoriosul şi preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor (taifalilor, n.n.), sarmaţilor şi goţilor şi a dobândit o izbândă temeinică cu ajutorul crucii; şi după ce i-a pustiit, i-a adus la cea din urmă sclavie”3. Asemenea informaţii au fost preluate ulterior şi transmise şi de un alt cronicar bizantin, Georgios Kedrenos (sec. XI-XII), care datează însă campania romană din Dacia în anul 3284.

Izvoarele în discuţie ne permit, printre altele, şi urmărirea aproximativă a itinerarului urmat de forţele romane în Dacia. Pe baza lor considerăm deci că, declanşată în zona Banatului actual, campania romană avea să se încheie undeva în regiunile sudice ale Moldovei, probabil în teritoriile din nordul gurilor Dunării, controlate de vizigoţi. Conchidem de asemenea, că în urma succesului militar înregistrat de forţele sale, Imperiului Roman şi-a asigurat, atât stăpânirea asupra teritoriilor din dreapta Alutusului (Oltului), cât şi preeminenţa incontestabilă în raporturile cu vizigoţii5. Astfel, după circa o jumătate de secol de la abandonarea lor, regiunile meridionale ale fostelor provincii romane Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis reintrau în componenţa statului roman.

Acţiunea militară din anul 326 a fost urmată imediat de consistente demersuri diplomatice, subordonate aceluiaşi obiectiv: slăbirea barbarilor care controlau regiunile de pe malul stâng al Dunării inferioare în vederea facilitării recuceririi integrale a acestora. Pentru atingerea obiectivului politico-teritorial urmărit, diplomaţia imperială a recurs la toate mijloacele şi metodele avute la dispoziţie. Ca urmare, au fost investite sume mari de bani şi daruri în cantităţi apreciabile destinate cumpărării conducătorilor unor grupări barbare, care să fie aruncate apoi una împotriva alteia spre a se anihila astfel reciproc. Referindu-se la aceste acţiuni ale diplomaţiei constantinopolitane, cronicarul Leo Grammaticus (sec. X) consemnează că „din aceste pietre preţioase, împăratul [Constantin] a făcut un obiect de podoabă şi l-a trimis neamurilor de dincolo de Dunăre, scriind pe el: «Dar pentru cel mai vrednic». Acest obiect a devenit pentru ei prilej de măceluri, din pricina cuvintelor scrise pe dânsul”6. Făcând abstracţie de forma metaforică pe care o îmbracă textul, care-l parafrazează pe cel homeric, informaţiile pe care le conţine, curăţate de înfloriturile lor literare, ne relevă un incontestabil succes diplomatic roman, datat de autorii menţionaţi în anul 327.

Concomitent cu acţiunile diplomatice, Constantin a realizat şi o serie de construcţii cu caracter militaro-strategic pe linia Dunării. Între acestea se numără ridicarea unui pod de piatră ce lega fortăreaţa Oescus (Ghighen, în Bulgaria), de pe malul drept al Dunării, de cetatea Sucidava (Celei) situată pe malul stâng, inaugurat cu mare fast la 5 iulie 3287. Impozanta construcţie avea, fără îndoială, scopul, atât de a facilita trecerea rapidă în Dacia a armatelor imperiale, cât şi de a asigura o legătură permanentă şi sigură între imperiu şi noile sale achiziţii teritoriale de Dunăre. În baza acestei constatări, conchidem că, ridicarea podului de la Oescus-Sucidava reprezintă confirmarea certă a faptului că la data construirii sale, teritoriile din sudul Daciei, de la vest de Olt intraseră, sub stăpânirea fermă a Imperiului Roman.

Odată încheiate aceste pregătiri, Constantin a reluat operaţiunile militare de recucerire a întregii Dacii sudice. O nouă campanie militară era întreprinsă la nord de fluviu de forţele imperiale în a doua jumătate a anului 328. Îndreptată cu precădere împotriva vizigoţilor din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei, cei mai periculoşi şi mai puternici adversari ai imperiului de la Dunărea inferioară, campania romană din anul 328 desăvârşea acţiunea de recucerire a Daciei sudice. „Constantin cucernicul – relatează Theophanes Confessor – a trecut Dunărea, după ce a făcut peste ea un pod de piatră, şi i-a supus pe sciţi (vizigoţi, n.n.)8.

Informaţiile cronicarilor bizantini, preluate aşa după cum am subliniat din surse mai vechi, referitoare la acţiunea romană de recucerire a Daciei sudice, ne permit constatarea că aceasta s-a realizat în două etape distincte: a) într-o primă etapă consumată între anii 324/325-326, Imperiul Roman şi-a asigurat stăpânirea asupra regiunilor meridionale din dreapta Oltului şi din zona Banatului actual, controlate de taifali şi sarmaţi, asigurându-şi, totodată, şi preeminenţa în relaţiile cu vizigoţii din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei; b) într-o a doua etapă desfăşurată între 327-328, sub autoritatea imperiului au intrat regiunile din stânga Oltului, respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, controlate de vizigoţi. Astfel, la capătul unor ample operaţiuni militare şi demersuri politico-diplomatice încununate de succes, extinse pe durata anilor 324/325-328, Imperiul Roman reuşea să includă stăpânirile sale totalitatea regiunilor de pe malul stâng al Dunării, riverane fluviului, din aval de confluenţa acestuia cu Sava sau Tisa şi până la limanul Nistrului.

Recucerirea Daciei sudice de către Constantin cel Mare îşi găseşte cea mai deplină confirmare în unele dintre sursele scrise ale vremii. Reţinem dintre acestea afirmaţia pe care împăratul Julianus Apostata (361-363) o atribuie lui Constantin în cadrul unei imaginare întâlniri a zeilor cu împăraţii defuncţi. Cu acest prilej, Constantin ar fi afirmat că „prin faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian; şi sunt fără îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândise mai înainte (Dacia, n.n.), dacă nu cumva valorează mai mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi”9.

Consolidarea prezenţei romane în Dacia sudică. Acţiunea de recucerire a teritoriilor nord-dunărene a fost urmată de o intensă activitate constructivă, de natură militaro-strategică, în vederea consolidării prezenţei romane în Dacia. În acest scop, Constantin întăreşte şi extinde sistemul de fortificaţii ce flancau malul stâng al Dunării, unele dintre ele rămase sub controlul imperiului şi după retragerea aureliană. Peste douăzeci de capete de pod, de la Dunărea bănăţeană până la Dunărea maritimă, – Moldova Nouă, Moldova Veche, Puţinei, Pojejena, Dierna, Drobeta, Hinova, Desa, Caronini, Gornea, Drencova, Sucidava, Piua Pietrei, Constantiniana Daphne, Barboşi şi altele – sunt recontruite sau nou construite. Cetăţilor de pe malul stâng li se adăugau fortificaţiile insulare ca Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Ostrovul Banului, sau cele din interior precum Romula (Reşca) sau Pietroasele10.

Puternice garnizoane erau instalate în cetăţile de pe malul stâng al Dunării. Astfel, la Drobeta îşi aveau garnizoana un „cuneus equitum Dalmatarum Divitensium” şi un „auxilium primorum Daciscorum”, la Dierna-Zernis era instalat un „Praefectus legionis tertiaedecimae Geminae, iar la Sucidava un „Praefectus legionis quintae Macedonicae”, toate aceste unităţi militare aflându-se „sub dispozitione viri spectabilis ducis Daciae Ripensis”11. Cu certitudine, din aceeaşi epocă a lui Constantin cel Mare, la Constantiniana Daphne îşi aveau garnizoana două unităţi militare: „Constantini Daphnenses” şi „Balistari Daphnenses”, aflate „sub dispositione viri illustris magistri militum per Thracias”12.

Împăratul fixează ca principale baze ale viitoarelor sale campanii în Dacia, trei puncte importante de trecere a Dunării: Drobeta, Sucidava şi Constantiniana Daphne, noua cetate ridicată de el în apropierea confluenţei Argeşului cu Dunărea, situată în faţa cetăţii Transmarisca (Turtucaia-Tutrakan)13. Din considerente de ordin strategic Sucidava era legată de Oescus, aşa cum am arătat, de un pod de piatră. Totodată, drumul care pornea de la Sucidava spre Romula, şi de aici mai departe spre Transilvania, era refăcut pe o porţiune însemnată, cel puţin până la limita nordică a posesiunilor imperiale14. Intensa activitate constructivă, cu caracter strategic, întreprinsă de Constantin cel Mare îşi găseşte reflectarea în unele surse ale vremii. Astfel, istoricul Sextus Aurelius Victor (sec. IV) consemnează succint dar edificator că „peste Dunăre s-a făcut pod; în multe locuri au fost ridicate, în mod adecvat, castre şi castele militare”15.

Protejarea stăpânirilor nord-dunărene ale imperiului, a fost asigurată de Constantin printr-un amplu sistem de fortificaţii format dintr-un vallum de pământ cu şanţ cu o lungime de circa 700 km, cunoscut sub numele de Brazda lui Novac de Nord, ce pornea de la Drobeta, străbătea Oltenia şi Muntenia, intersecta limes Transalutanus la Urluieni (jud. Argeş) oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele (jud. Buzău)16. Este foarte posibil ca acest val să fi avut un corespondent şi în sudul Moldovei, pe toată porţiunea cuprinsă între Siret şi Nistru, probabil acel vallum atribuit de unii specdialişti lui Athanarich. Valul a fost întărit cu numeroase castre precum cele de la Drobeta, Hinova şi Pietroasele şi turnuri de observaţie cum erau cele de la Cârjei sau de pe dealul Bucovăţului, de pe teritoriul satului Sărbătoarea. Lua naştere în acest fel un puternic sistem de fortificaţii, un veritabil limes transdanubian care, în opinia noastră, reprezenta cea mai avansată linie de apărare a limes-ului danubian propriu-zis17.

Chiar dacă unele capete de pod situate la vest de Drobeta au rămas în afara sistemului de fortificaţii, prin supunerea sarmaţilor din zona Banatului, Imperiul Roman îşi asigura preponderenţa şi în această regiune. Ca urmare, conchid unii din specialiştii care s-au ocupat de această problemă, „imperiul şi-a asigurat stăpânirea efectivă a unei întinse fâşii cuprinse între Dunărea bănăţeană şi gurile Nistrului”18. Teritoriile cuprinse între Brazda lui Novac de Nord, acest limes transdanubian, şi Dunăre, constituind aşa-numita ripa Gothica19, intrate sub stăpânirea imperiului, deveneau o veritabilă zonă tampon între Imperiul Roman şi Barbaricum20. Constantinopolul exercita de asemenea şi supravegherea şi un control militar asupra teritoriilor dintre Brazda lui Novac de Nord şi Carpaţi21.

Factorii care au conferit asemenea importanţă Daciei sudice au fost numeroşi, dar acţiunea lor a fost una îngemănată, convergentă. Dintre aceştia, deplasarea centrului de greutate, economic şi politic, al statului roman în pars Orientis, în prima jumătate a secolului al IV-lea şi translatio imperii romani de la Roma pe malul european al Bosphorului, la Byzantion-Constantinopol (324-330), au sporit importanţa strategică a frontierei de pe Dunăre, de la confluenţa cu Sava până la guri. Asigurarea unei apărări eficiente a acesteia căpăta, astfel, o însemnătate vitală, atât pentru securitatea provinciilor nord-balcanice, cât şi a capitalei imperiului însăşi. Însemnătatea geopolitică a teritoriilor de pe malul stâng al fluviului, din sudul vechii Dacii, situate „în apropierea capătului «coridorului stepei», acel drum străbătut de invadatorii nomazi” care, după ce treceau Dunărea, ce „nu reprezenta un obstacol insurmontabil”, aveau larg deschis drumul prin Balcani spre Constantinopol22, a impus autorităţile imperiale o complexă politică, diplomatică şi militară, în scopul atragerii şi menţinerii acestor regiuni sub controlul sau, cel puţin, în sfera de influenţă a imperiului. În ultima treime a domniei lui Constantin cel Mare acest urmărit control asupra Daciei sudice avea să se transforme, aşa cum am văzut, într-o stăpânire nemijlocită a imperiului.

Arcul de triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma s-a inaugurat la data de 25 iunie 315 in prezenta imparatului si reprezinta o constructie mareata. Pe cele doua fatade ale arcului, se afla cate patru statui de daci, de peste 3 m care cuprind sase scene, dintre care trei reprezinta luptele romanilor du dacii, doua cu prizonieri daci excortati de soldatii romani iar a sasea intrare triumfala a imparatului in Roma

Care a fost organizarea dată de Constantin cel Mare stăpânirilor Imperiului Roman din sudul Daciei, nu ştim cu exactitate, deşi o serie de cercetători au formulat diferite răspunsuri la această problemă. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ea corespunde celei sugerate de Notitia Dignitatum (sec. V), sursă ce ne prezintă o situaţie existentă într-o epocă imediat următoare domniei împăratului23. Pe baza succintelor informaţii transmise de această sursă, conchidem că, după recucerire, regiunile din dreapta Oltului, corespunzând sudului Olteniei şi Banatului actual, au fost puse sub jurisdicţia guvernatorului Daciei Ripensis, fiind deci incluse diocezei Dacia, în timp ce regiunile din stânga Oltului, respectiv cele din sudul Munteniei şi Moldovei actuale, au primit, se pare o organizare proprie şi au fost incluse diocezei Thracia24.

Anul 332 deschide o nouă etapă în politica nord-dunăreană a lui Constantin cel Mare, determinată de creşterea ameninţării germanice pentru stăpânirile romane din sudul Daciei. În condiţiile intensificării perico­lului şi a presiunii germanice, împăratul trece acum la acţiuni militare, unele dintre ele de mare amploare, împotriva barbarilor, înţelegând astfel să-şi afirme şi pe calea armelor stăpânirea asupra Daciei sudice.

Tensionarea periculoasă a raporturilor dintre populaţiile barbare stabilite la nord de Dunăre, ce ameninţau înseşi poziţiile imperiului în zonă, îi va oferi împăratului temeiul unei intervenţii militare decisive în vederea tranşării definitive a problemei. Acţiunea militară romană a fost determinată de izbucnirea, în anul 331, a unui violent conflict între sarmaţii din regiunea Banatului, clienţi ai imperiului, pe de-o parte, vizigoţi şi taifali, pe de altă parte, care, văzându-şi blocat accesul spre sudul Dunării, s-au năpustit asupra vecinilor din vest. Conform părerilor unor specialişti, se pare că, departe de a-şi limita atacurile la teritoriile controlate de sarmaţi, în iarna anilor 331-332 unele cete vizigoto-taifale ar fi debuşat totuşi şi în sudul Dunării, lovind unele regiuni ale provinciilor riverane fluviului din dioceza Thracia. În ceea ce ne priveşte, în condiţiile oricăror informaţii privitoare la el, considerăm că atacul vizigoto-taifal la sud de Dunăre rămâne doar unul ipotetic, fapt ce ne determină să avem serioase reţineri cu privire la veridicitatea producerii sale.

În faţa atacului vizigoto-taifal, sarmaţii argaraganţi (sarmathes argaragantes), ramura dominantă, i-au înarmat şi pe supuşii lor sarmaţii limiganţi (sarmathes limigantes), solicitând totodată şi ajutorul militar al imperiului. Intuind importanţa momentului, împăratul a răspuns favorabil cererii sarmaţilor şi a dispus declanşarea unei puternice şi imediate ofensive militare împotriva vizigoţilor şi taifalilor, operaţiune care, prin amploare şi, mai ales, prin consecinţele sale, a depăşit caracterul unei simple acţiuni de represalii.

Derularea operaţiunilor militare, deşi nu se cunoaşte cu exactitate, totuşi, ea poate fi, cel puţin, aproximativ reconstituită pe baza sumarelor informaţii de care dispunem. La începutul anului 332, în plină iarnă sau la începutul primăverii, o puternică romană, comandată de caesarul Constantin II, fiul împăratului, şi de generalul Valerius Maximus, praefectus praetorio Orientis, declanşa operaţiunile militare împotriva vizigoţilor şi taifalilor. Foarte probabil, întreaga armată imperială, sau cea mai mare parte a sa, a trecut Dunărea pe la Sucidava, a înaintat pe itinerarul Sucidava-Drobeta-Dierna, unde nu este exclus să se fi întărit cu alte corpuri militare care debuşaseră în Dacia prin celelalte două puncte (Dierna şi Drobeta), şi de aici a pătruns în zonele controlate de sarmaţi unde se derulau luptele între barbari. La o dată neprecizată cu exactitate de izvoare, cuprinsă după părerea noastră, între 18 februarie şi 20 aprilie 332, armata romană zdrobeşte într-o luptă nimicitoare forţelor vizigoto-taifale, comandate de „regele” vizigot Ariaricus, cărora le provoacă pierderi imense25. Se adăugau acestor pierderi, numeroşii prizonieri făcuţi de armata romană, care vor fi colonizaţi ulterior în diferite provincii ale imperiului, inclusiv în cele micro-asiatice.

Violenţa represaliilor şi dimensiunile devastărilor romane, coroborate cu temperaturile extrem de reci ale anotimpului, desăvârşeau într-un mod dramatic pentru cele două populaţii germanice, îndeosebi pentru vizigoţi, zdrobitoarea înfrângere suferită în faţa forţelor romane. Conform informaţiilor transmise de Anonymus Valesianus, „ca urmare a operaţiunilor militare conduse de caesarul Constantin, aproape o sută de mii de oameni (germanici, n.n.) au pierit de frig şi de foame”26. Pierderile înregistrate de barbari, deşi exagerate de sursa analizată, rămân, fără îndoială considerabile, fapt confirmat de însăşi evoluţia ulterioară a raporturilor germanicilor cu imperiul.

Categorica victorie romană îşi găseşte confirmarea şi în alte surse din secolele IV-V, chiar dacă referirile la ea sunt extrem de lapidare. Spre exemplu, Sextus Aurelius Victor afirmă că „neamurile goţilor […] au fost strivite”27, iar Paulus Orosius (sec. V), conchide, fără îndoială, inspirat din surse mai vechi, că împăratul Constantin „a nimicit […] pe cele mai viteze şi mai mari neamuri de goţi, chiar în mijlocul ţinutului barbarilor, adică în regiunea sarmaţilor”28.

Făcând abstracţie de exagerările evidente ele istoricilor antici, realizate cu scopul de elogia victoria şi puterea imperiului, în opinia noastră rămâne cert faptul că devastatoarea înfrângere suferită de barbari a dat o lovitură nimicitoare însăşi potenţialului lor militar. Credem că cea mai concludentă confirmare a opiniei noastre este aceea că invaziile vizigoţilor la sud de Dunăre au fost curmate pentru mai bine de trei decenii (332-364/365), perioadă în care aceştia au rămas într-o totală defensivă şi ascultare faţă de Constantinopol, inclusiv în perioadele de criză politică şi de lupte interne din imperiu.

Barbarilor învinşi, Constantin le-a impus un tratat (foedus), devenit însăşi baza juridică a stăpânirii imperiului asupra Daciei sudice. În calitatea lor de foederati, vizigoţii erau consideraţi supuşi ai imperiului, lucru pe care autorii antici, apologeţi ai lui Conastantin, nu au pregetat să-l exagereze în mod intenţionat. Spre exemplu, contemporanul împăratului, Eusebius din Caesarea susţine că acesta „a supus cu totul stăpânirii romane triburile barbare, el cel dintâi a adus sub jug neamurile sciţilor (vizigoţilor, n.n.) […]. El le-a silit să-i recunoască pe romani drept stăpâni, cu toate că nu voiau. Ridicând trofeul de biruinţă şi împotriva acestora, în scurtă vreme i-a supus pe toţi. I-a cuminţit pe loc, cu ostaşii săi, pe cei care erau îndărătnici […]. Prin urmare, în chipul acesta, sciţii au recunoscut atunci că sunt sclavii romanilor”29. Vizigoţii se angajau de asemenea să participe la apărarea imperiului. În calitate de foederati, ei se obligau să furnizeze armatei imperiale, atunci când autorităţile constantinopolitane le-ar fi solicitat acest lucru, până la 40.000 de oameni primind în schimb subsidii anuale (annonae foederaticae) în alimente şi bani. Ei primeau, totodată, permisiunea de a face comerţ în cetăţile romane de pe ambele maluri ale fluviului30. Pentru a-i obliga pe germanici să respecte tratatul, autorităţile romane le impuneau acestora trimiterea la Constantinopol, ca ostateci, a unor membri marcanţi ai aristocraţiei vizigote, „printre care şi pe fiul regelui Ariaricus”31, foarte probabil, viitorul „judex” Athanarich.

În urma evenimentelor de la începutul anului 332, Constantin a dat o nouă organizare teritoriilor Daciei sudice. Astfel, în timp ce regiunile de la vest de Olt rămâneau sub stăpânirea completă a Constantinopolului, conform clauzelor tratatului din 332, teritoriile nord-dunărene de la răsărit de acest râu, incluse în hotarele imperiului, respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, erau încredinţate spre pază şi apărare germanicilor, în calitatea lor de foederati, care îşi păstrau întreaga autonomie şi autoadministraţie32. Ca urmare a acestei măsuri, regiunile de la răsărit de limes Transalutanus, erau incluse astfel, din punct de vedere administrativ-teritorial, în sistemul unui condominium romano-germanic. Imperiul îşi exercita însă un riguros control militar asupra lor prin intermediul forţelor sale cantonate în cetăţile de pe linia Dunării sau din interior, păstrate sub stăpânirea sa.

Importanţa victoriei din anul 332 reiese clar inclusiv din fastul cu care ea a fost sărbătorită în imperiu. Constantin lua pentru a doua oară titlul de Gothicus Maximus, iar la Constantinopol îi era ridicată o coloană cu inscipţia „Fortunae reduci ob devictos Gothos”. Cu acelaşi prilej era bătută o medalie de aur cu legenda „Debellatori gentium barbararum – Victoria Gothica” şi în exergă GOTHIA şi emise monede de bronz care celebrau „Gloria Exercitus”33.

După o scurtă perioadă de acalmie, în vara anului 334 grave evenimente consumate la Dunăre îl rechemau pe Constantin în zonă. Prezenţa împăratului era reclamată de violentul conflict intern izbucnit în rândul sarmaţilor din sud-vestul Daciei (din zona Banatului şi a Tisei inferioare), ce a opus ramura sarmaţilor argaraganţi, deţinătoarea puterii, ramurii sarmaţilor limiganţi, subordonaţi primilor dar mai numeroşi şi mai puternici, ce putea compromite prin deznodământul său întregul eşafodaj politico-teritorial clădit de Constantin în regiune.

Importanţa acordată de împărat rezolvării problemei sarmate rezidă în însăşi prezenţa sa vecinătatea zonei de conflict. Constantin şi-a stabilit cartierul general la Sirmium, punct strategic de unde putea supraveghea întreaga regiune, putând interveni totodată rapid şi eficient în orice punct din sud-vestul Daciei şi de pe linia Dunării, de la confluenţa cu Tisa şi până la cataracte (Cazane).

Constantin a evitat însă să se angajeze direct în disputa dintre cele două părţi, optând pentru o expectativă activă, politică şi militară34. Atitudinea adoptată de el a fost, fără îndoială, rezultatul unui calcul politic pragmatic şi rece care îi arăta că oricare grupare sarmată ar fi biruit, ea ieşea atât de slăbită din conflictul intern încât nu mai prezenta, o lungă perioadă de timp, nici un pericol pentru poziţiile şi interesele imperiului. Ca urmare, împăratul s-a limitat în final să primească în imperiu o parte însemnată a sarmaţilor argaraganţi, învinşi de gruparea rivală. Aceştia, exagerat estimaţi de unele izvoare la „peste trei sute de oameni de diferite vârste şi sexe”, au fost dispersaţi şi colonizaţi în diferite provincii ale imperiului, precum Scythia Minor, Thracia, Macedonia şi chiar în Italia35.

Regiunea Dunării inferioare, incluzând şi teritoriile Daciei sudice, a continuat să fie beneficiara maximei atenţii a lui Constantin şi după restabilirea păcii în zonă în anul 334, în anii următori împăratul desăvârşind opera de întărire a sistemului său defensiv36. După această dată, apărarea stăpânirilor romane din Dacia sudică, aşa-numita ripa Gothica, a căzut direct în sarcina lui Flavius Dalmatius, nepotul împăratului, un talentat militar, investit caesar în anul 335, căruia i-a fost încredinţată administrarea Thraciei. Informaţiile cuprinse în relateara Anonymului Valesian confirmă această opinie, arătând clar că „pe Dalmatianus, fiul fratelui său Dalmatius, l-a făcut caesar […]. Dalmatius apăra ripa Gothica”37.

În urma acţiunilor politico-militare din anii 332 şi 334 stăpânirea romană asupra Daciei sudice devenea incontestabilă pentru mai bine de trei decenii. Numeroasele surse de care dispunem – lucrări ale istoricilor contemporani sau tardivi, surse epigrafice, descoperiri arheologice etc.38 – confirmă această realitate şi, implicit, statutul politico-juridic al acestor teritorii.

 

Consideraţii finale. Realizarea prezentului studiu ne-a condus la atingerea unor rezultate ce ne permit formularea următoarelor concluzii:

1. Deplasarea centrului de greutate, economic şi politic, al statului roman în pars Orientis, în prima jumătate a secolului al IV-lea şi translatio imperii romani de la Roma pe malul european al Bosphorului, la Byzantion-Constantinopol (324-330), au sporit importanţa strategică a frontierei de pe Dunăre, de la confluenţa cu Sava până la guri. Ca urmare, din jurul anilor 324/325, în politica dunăreană a Imperiului Roman se deschide o nouă etapă: preluând iniţiativa militară şi politică, Constantin cel Mare abandonează defensiva activă de la Dunărea inferioară în favoarea unei politici ofensive de mari proporţii îndreptată împotriva neamurilor barbare stabilite la nord de fluviu, care avea să ducă la reincluderea în hotarele Imperiului Roman a Daciei sudice, din regiunea Banatului şi până la gurile Dunării şi limanul Tyrasului (Nistrului).

2. Acţiunea romană de recucerire a Daciei sudice s-a realizat în două etape distincte: a) într-o primă etapă consumată între anii 324/325-326, Imperiul Roman şi-a asigurat stăpânirea asupra regiunilor meridionale din dreapta Oltului şi din zona Banatului actual, controlate de taifali şi sarmaţi, asigurându-şi, totodată, şi preeminenţa în relaţiile cu vizigoţii din Câmpia Munteană şi din sudul Moldovei; b) într-o a doua etapă desfăşurată între 327-328, sub stăpânirea imperiului au intrat regiunile din stânga Oltului, respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, controlate de vizigoţi. Astfel, la capătul unor ample operaţiuni militare şi demersuri politico-diplomatice încununate de succes, extinse pe durata anilor 324/325-328, Imperiul Roman reuşea să includă stăpânirile sale totalitatea regiunilor de pe malul stâng al Dunării, riverane fluviului, din aval de confluenţa acestuia cu Sava sau Tisa şi până la limanul Nistrului.

3. Stăpânirile nord-dunărene ale imperiului, a fost protejate de Constantin printr-un amplu sistem de fortificaţii format dintr-un vallum de pământ cu şanţ, lung de circa 700 km, cunoscut sub numele de Brazda lui Novac de Nord, ce pornea de la Drobeta, străbătea Oltenia şi Muntenia, intersecta limes Transalutanus la Urluieni oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele, care avea, foarte probabil, un corespondent şi în sudul Moldovei dintre Siret şi Nistru. Lua astfel naştere un puternic sistem defensiv, un veritabil limes transdanubian ce reprezenta cea mai avansată linie de apărare a limes-ului danubian. Teritoriile cuprinse între Brazda lui Novac de Nord şi Dunăre, constituind aşa-numita ripa Gothica, intrate sub stăpânirea imperiului, deveneau o veritabilă zonă tampon între Imperiul Roman şi Barbaricum. Constantinopolul exercita de asemenea şi supravegherea şi un control militar asupra teritoriilor dintre Brazda lui Novac de Nord şi Carpaţi.

4. După recucerire, regiunile din dreapta Oltului, corespunzând sudului Olteniei şi Banatului actual, au fost puse sub jurisdicţia guvernatorului Daciei Ripensis, fiind deci incluse diocezei Dacia, în timp ce regiunile din stânga Oltului, respectiv cele din sudul Munteniei şi Moldovei actuale, au primit, se pare, o organizare proprie şi au fost incluse diocezei Thracia.

5. Anul 332 deschide o nouă etapă în politica nord-dunăreană a lui Constantin cel Mare. În condiţiile intensificării pericolului şi a persiunii germanice asupra stăpânirilor romane din sudul Daciei, împăratul trece acum la acţiuni militare, unele dintre ele de mare amploare, împotriva barbarilor, înţelegând astfel să-şi afirme şi pe calea armelor stăpânirea asupra Daciei sudice. În anul 332, imperiul îi zdrobeşte pe vizigoţi şi pe taifali cărora le este impus un foedus. Cu acest prilej, Constantin recurge la reorganizare a teritoriilor stăpânite la nord de Dunăre. Astfel, în timp ce regiunile de la vest de Alutus rămâneau sub stăpânirea completă şi directă a Constantinopolului, conform clauzelor tratatului din 332, teritoriile nord-dunărene de la răsărit de limes Transalutanus, respectiv sudul Munteniei şi Moldovei actuale, erau încredinţate spre pază şi apărare germanicilor, în calitatea lor de foederati, care îşi păstrau întreaga autonomie şi autoadministraţie, fiind incluse astfel, din punct de vedere administrativ-teritorial, în sistemul unui condominium romano-germanic. Imperiul îşi exercita însă un riguros control militar asupra lor prin intermediul forţelor sale cantonate în cetăţile de pe linia Dunării sau din interior, păstrate sub stăpânirea sa.

6. În anul 334 conflictul intern din rândul sarmaţilor, îi permite lui Constantin să rezolve şi problema sarmată, colonizând în imperiu o mare a sarmaţilor argaraganţi din sud-vestul Daciei, alungaţi de adversarii lor, sarmaţii limiganţi. În urma acţiunilor politico-militare din anii 332 şi 334 stăpânirea romană asupra Daciei sudice devenea incontestabilă pentru mai bine de trei decenii.

7. După anul 334, apărarea stăpânirilor romane din Dacia sudică, aşa-numita ripa Gothica, i-a revenit lui Flavius Dalmatius, nepotul împăratului, un talentat militar, investit caesar în anul 335, Acestuia i-a fost încredinţată, atât administrarea Thraciei, cât şi comanda militară la Dunăre.

 

Prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ