România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Episcopul Lazăr Triteanu - omul şi fapta

    Fiecare comunitate umană îşi are propria sa istorie. Prestigiul acesteia este dat de vechimea ei şi amplificat de apariţia unei personalităţi care, prin activitatea sa, depăşeşte memoria locală şi intră în conştiinţa naţională. Satul Războieni Cetate se află în situaţia fericită de a-şi găsi identitatea scrisă încă din antichitate. Numele “Ad Batavos” (La Batavi), purtat în epoca stăpânirii romane în Dacia, sugerează prezenţa în zonă a unei puternice colectivităţi militare şi civile, originară de la gurile Rhinului, din Olanda de azi. Dovezi arheologice de necontestat susţin această afirmaţie. În această localitate istorică  s-a născut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o personalitate remarcabilă a şcolii şi bisericii româneşti, Lazăr Triteanu.

A văzut lumina zilei în 15 august 1872, într-o familie de ţărani săraci, fiind al cincilea copil din cei şapte ai lui George Triteanu şi Ana, născută Vinţeler. La vârsta de cinci ani rămâne orfan de mamă. Cu eforturi materiale deosebite, tatăl său îl înscrie pentru un an la şcoala evanghelico-lutherană din Aiud, după care Lazăr Triteanu îşi continuă studiile la Gimnaziul românesc din Blaj şi Gimnaziul maghiar de stat din Sibiu. Aici studiază între anii 1890-1894. În această perioadă se afirmă prin articole publicate în „Tribuna” şi „Foaia poporului”, manifestându-se ca un aprig apărător al idealurilor naţionale. Pentru că alături de alţi tineri a ieşit în anul 1894 în întâmpinarea memorandiştilor care se întorceau din închisorile maghiare, a fost exclus de două ori de la examenul de bacalaureat1. Examenul de maturitate, al clasei a VIII-a, l-a obţinut cu succes, după lungi stăruinţe pe lângă autorităţi, fiind admis să-l susţină la liceul românesc din Braşov. Aici îi întâlneşte pe tinerii Sextil Puşcariu şi Ion Scurtu, împreună cu aceştia şi inspiraţi de redactorul revistei „Tribuna” din Sibiu, profesorul Gh.Bogdan-Duică, organizează tinerimea română din liceele transilvane într-o asociaţie care avea ca ideal „VENIN VOM LUA; ÎN FOC NE VOM SCĂLDA; PENTRU IDEALUL NAŢIONAL” 2.

Din anul 1895 până în anul 1898 urmează cursurile Institutului Seminarial Teologic-Pedagogic din Sibiu, o adevărată academie românească în care s-a format cea mai mare parte din elita intelectuală românească ardeleneană. Şi aici se distinge printr-o pregătire strălucită preoţească şi pedagogică, urmând în paralel cursurile teologice şi prelegerile din secţiunea pedagogică. La sfârşitul anului şcolar 1897-1898 a depus examen privat şi pentru profesia de învăţător, obţinând această calificare într-un moment când în Transilvania era o lipsă evidentă de dascăli români3, dar fiind un student eminent, a fost trimis ca bursier la Universitatea din Budapesta pentru limbile română, maghiară şi germană, urmând cursurile facultăţii de filozofie, pe care le finalizează în anul 1901. Bursa a fost dată de Arhidieceza Sibiului. Aşadar, Aiud, Blaj, Sibiu, Braşov şi Budapesta sunt localităţile care au marcat traseul studiilor şi al desăvârşirii intelectuale pentru tânărul Triteanu Lazăr.

După anul 1901, activitatea lui Triteanu se înscrie pe trei coordonate. În primul rând, aceea de apărător al şcolilor româneşti din Transilvania, în al doilea rând, de slujitor al Bisericii ortodoxe, în calitatea de episcop al Romanului şi, nu în ultimul rând, activitatea de om politic, fiind senator de drept în Parlamentul României în perioada interbelică.

După cum el însuşi mărturiseşte, „în 1901 am intrat în lupta contra curentului de maghiarizare a tuturor instituţiilor culturale locuite de români . Cele mai vizate erau şcolile primare confesionale româneşti”. A făcut acest lucru fiind numit de Consiliul arhiepiscopesc Sibiu ajutor de referent şcolar pe lângă dr. Daniil Popovici Barcianu, pe care Lazăr Triteanu îl numeşte „cel mai distins profesor de pedagogie de la Şcoala normală din Sibiu”.

Menţionăm faptul că din punct de vedere istoric, politica şcolară a guvernelor maghiare de la Budapesta din perioada dualismului (1867-1918) s-a caracterizat printr-o legislaţie care urmărea să desfiinţeze orice şcoală românească.

Aceste legi culminează cu activitatea contelui Appony, prin legile din 1907 şi 1911, dar şi prin intenţia din 1917 de a etatiza şcolile confesionale româneşti şi a trece clădirile şcolilor în proprietatea statului maghiar. Această perioadă a anilor 1907-1917, Lazăr Triteanu o numeşte „asfixiantă”. După 1903, când profesorul Popovici-Barcianu moare, conducerea destinelor şcolii româneşti rămâne numai în sarcina referentului Lazăr Triteanu .

Întreaga activitate din aceşti ani o regăsim descrisă în lucrarea „Şcoala noastră (1850-1916). Zona culturală” apărută la Sibiu în 1919. Scrisă cu suflet şi pasiune de un om care s-a aflat în fruntea luptei pentru salvarea şcolilor româneşti, lucrarea rămâne şi azi, după aproape nouă decenii, o operă de referinţă pentru oricine este doritor să cunoască istoria învăţământului confesional românesc din Transilvania, şi, din acest motiv, o reeditare a acesteia se impune cu necesitate. Lazăr Triteanu analizează minuţios legile şcolare din perioada dualismului, demascând caracterul antiromânesc al acestora, iar în partea a doua, Zona culturală, sunt prezentate toate documentele istorice din anii 1917-1918, când în plin război mondial, Appony urmărea statizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de graniţă cu Regatul României, începând din Bistriţa-Năsăud până în Caraş-Severin. Asesorul Triteanu a fost cel care „s-a luat de piept” cu ministrul Appony, întocmind alături de alţi patrioţi români, Miron Cristea, Roman Ciorogariu, George Popovici, Ioan Lupaş, Lucian Borcia, Andrei Bârseanu, memorii după memorii, încercând salvarea acestor şcoli. Sibiul devenise capitala luptei pentru menţinerea unei instituţii culturale fundamentale pentru naţiunea română, şcoala, iar Lazăr Triteanu se manifesta ca un aprig apărător al acestei instituţii. Revista „Crai Nou”, care apărea la Sibiu, a apreciat această activitate consemnând următoarele: „referatele lui Lazăr Triteanu erau clare şi desăvârşite şi au fost întotdeauna bine apreciate” 4.

Aşadar, din 1901 şi până la părăsirea Mitropoliei Sibiului (1921), Lazăr Triteanu a răspuns de destinele şcolii confesionale ortodoxe, o şcoală despre care scria „Odrăslită din trunchiul sănătos al bisericii naţionale, şcoala confesională română, alături de biserică, la fel ca o candelă modestă, a luminat cărările poporului român şi a veghiat la căpătâiul conştiinţei naţionale” 5.

Lazăr Triteanu înţelege perfect contextul politic în care şi-a desfăşurat lupta, în special în anii 1917-1918, ultimii ai primei mari conflagraţii mondiale. În valoroasa lucrare  „Şcoala noastră (1850-1918). Zona culturală”, citim „Să nu se uite un lucru, şi anume că oricât de mare, de nestrămutată, a fost credinţa sufletelor noastre în biruinţa finală  a dreptăţii, totuşi, de multe ori, fără să vrem, sau chiar în contra voinţei noastre, eram influenţaţi de situaţia externă şi izolaţi ermetic de lumea mare, sufletele noastre  înfrigurate de spectrul realităţii crude erau purtate de evenimentele de pe fronturi, întocmai ca nişte luntrişoare de valurile mării înviforate”6.

Publicând cronologic documentele care au marcat corespondenţa dintre Budapesta şi Sibiu în anii 1917-1918, Triteanu se adresează cititorului „O singură rugare am: Cetitorul care va lua în mână această broşură şi se va apuca de cetirea ei cu gândul curat de a cunoaşte o chestiune chinuitoare, dar de mare importanţă de dragul adevărului şi nu pentru a căuta nod în papură sau pete în soare, acel cetitor nepreocupat şi de bună credinţă să se transpună cu mintea şi cu sufletul în atmosfera asfixiantă a timpului în care s-au conceput actele aici publicate” 7.

Finalul luptei pentru apărarea şcolilor româneşti se consemnează în august-septembrie 1918, când se întrerupe orice corespondenţă cu oficialităţile politice ale vremii, respectiv Comisariatul guvernamental şi, scrie Lazăr Triteanu, „cu împăcarea coborâtă din conştiinţa datoriei împlinite aşteptam desfăşurarea evenimentelor” 8. Zona culturală gândită de Appony se prăbuşise, un document tardiv din 6 noiembrie 1918 recunoaşte acest lucru prin persoana ministrului Lovaszy, „dispoziţiile făcute cu privire la stratificarea şcoalelor din graniţă le revoc, respectiv le scot din vigoare” 9.

Guvernul maghiar, prin brutalitatea actului ultim al operei sale de distrugere,  ne-a oferit, spune Lazăr Triteanu, atât nouă, cât şi întregii lumi civilizate, unul din argumentele cele mai ponderoase la înfăptuirea idealului naţional10.

Acest ideal, în apoteoza sa istorică, se va împlini la 1 Decembrie 1918. Lazăr Triteanu, ca o recunoaştere a meritelor sale, va fi desemnat alături de Nicolae Ivan, viitor episcop al Clujului, delegat oficial din partea Bisericii ortodoxe la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia şi va fi ales în Sfatul Marii Adunări.

În vara anului 1910, Lazăr Triteanu a fost hirotonit diacon şi preot de către mitropolitul Ioan Meţianu, iar spre sfârşitul aceluiaşi an, hirotosit protopop onorific.11 Câteva episoade din aceşti ani de început ai preoţiei sunt legate şi de localitatea natală Feldioara, azi Războieni Cetate. Astfel, în anii 1909-1910, a sprijint comunitatea ortodoxă din localitatea natală în demersurile de a construi o nouă biserică, întrucât cea veche, fiind din lemn, a ars în 1904. Cu sprijinul său, se obţine avizul guvernului de la Budapesta pentru ridicarea unui nou lăcaş de cult, cu aportul material şi financiar exclusiv al localnicilor. În 6 noiembrie 1911, oficiază în biserica nouă dn Feldioara-Războieni cununia religioasă a vărului său, Triteanu Romulus, cu Homola Maria Victoria12. Menţionez acest lucru pentru că Romulus Triteanu este primul şef de gară român al staţiei C.F.R. din Războieni Cetate, de după 1918, iar numele lui îl putem citi pe placa de marmură aflată în Catedrala Ortodoxă din Tg. Mureş, în calitate de membru al Consiliului parohial şi susţinător financiar pentru zidirea catedralei.

În anul 1921 Lazăr Triteanu îmbracă haina monahală, luând numele de Lucian, este confirmat ca arhiereu în 1922, pentru scurt timp, în episcopia Râmnicu Vâlcea, având funcţia de vicar, pentru ca din martie 1923 să treacă în scaunul episcopal al Romanului.13 Din acest an şi până în 1947, timp de aproape un sfert de veac, îl găsim în această înaltă funcţie bisericească cu numele de Lucian. Nu este singurul preot ardelean care trece Carpaţii, după 1918, în Vechiul Regat. Primul patriarh al Bisericii ortodoxe, Miron Cristea, a fost episcop de Caransebeş şi un apropiat al lui Lazăr Triteanu încă din anii tinereţii, petrecuţi la Sibiu.

Investirea în noua funcţie de episcop s-a făcut în 10 mai 1923 de către regele Ferdinand iar înscăunarea în 10 iunie 1923, cu un ceremonial fastuos, în catedrala Patriarhiei, fiind prezenţi prietenul său, patriarhul Miron, mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu, numeroşi miniştri, parlamentari, dar şi protopopi din Ardeal, prieteni ai noului ierarh.14

Analizând discursurile episcopului, scrierile sale, lucrarea amintită, dar şi articolele publicate în „Tribuna”, „Foaia Poporului”, „Cronica Romanului”, „Telegraful Român”, în special pe probleme şcolare, se confirmă aprecierea omului politic I.G.Duca, despre Lazăr Triteanu, ca fiind „superior tuturor ardelenilor prin inteligenţă”. Era însă şi un excelent orator, „vorba lui era susţinută cu căldura dragostei şi a convingerii, unde cade cucereşte, arde şi vindecă, vorbeşte totdeauna în fraze alese, intuitive”.15 Gala Galaction, un apropiat al episcopului, îl vede ca pe un „diplomat subţire, sfătos şi isteţ”.

Vorbele lui s-au unit cu faptele. „Plec, deci, pe pământul Eparhiei moldovene, luminat prin tradiţiile unei vechi culturi bisericeşti şi sfinţit prin sângele eroilor căzuţi pentru întregirea neamului, cu hotărârea fermă de a lucra cu toate puterile mele la consolidarea internă a ţării, la nobilitatea moravurilor”.16

A restaurat Catedrala episcopală din Roman şi a reparat turnul-clopotniţă. S-au curăţat straturile de pictură până s-a ajuns la stratul originar, frescele din secolul al XVI-lea, contemporane cu domnia lui Petru Rareş. „Prin înlăturarea straturilor de întuneric, în tablourile vii, mai mult pictate cu sufletul, decât cu penelul, vorbeşte credinţa şi evlavia de care erau pătrunşi strămoşii noştri”.17 Acesta este un fragment din cuvântul rostit la redeschiderea catedralei, în 1928, după trei ani de renovare.

Din 1925 a început să apară revista „Cronica Romanului”,  cu o continuitate până în 1947. În paginile acesteia găsim scrieri importante ale episcopului Lucian, dar şi ale preoţilor şi învăţătorilor din Eparhia Romanului. Episcopul a susţinut publicarea „Anuarului Episcopiei Romanului”, în 1936. A avut o contribuţie importantă la organizarea bibliotecii eparhiale şi la punerea bazelor societăţii culturale „Miron Costin”. Că a fost un om care a preţuit cultura, putem constata şi din fapta sa deosebită, anume aceea că în anul 1919, când s-a creat Biblioteca Centrală a Astrei de la Sibiu, Lazăr Triteanu a fost unul dintre importanţii donatori de carte.18 A susţinut necontenit seminarul teologic din Roman, reînfiinţat în 1919. Acorda o atenţie deosebită conferinţelor preoţeşti, dar şi calendarelor editate, care se remarcau prin ţinuta grafică atractivă. În 1930, pentru scurt timp, a fost director al revistei „Biserica Ortodoxă Română”. A îndeplinit şi importante misiuni încredinţate de Patriarhia română. Astfel, în 1935, a fost cel care a sfinţit apa şi a pus piatra fundamentală la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din preajma Ierusalimului, nu departe de Iordan,  înconjurat  de 150 de pelerini români la locurile sfinte. A participat la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe desfăşurată în anul 1930 la Vatoped, în muntele Athos.

Episcopul Lucian al Romanului îşi încheie activitatea în anul 1947, în mod fortuit, când, printr-un decret de stat, noua conducere comunistă de la Bucureşti a retras din Biserica Ortodoxă Română 16 înalţi prelaţi.

În fine, personalitatea lui Lazăr Triteanu nu ar fi suficient de luminată, dacă nu vom menţiona şi câteva repere din activitatea pe tărâm politic, în calitate de deputat, şi mai apoi de senator. În 1922, îl găsim în Parlamentul României, din partea partidului lui Averescu (Partidul Poporului). El îşi motivează astfel opţiunea: „În calitate de deputat averescan, nu am slujit interesele partidului, ci interesele bisericii şi ale neamului”, răspunzând, în acest mod, mitropolitului Nicolae Bălan, care le cerea preoţilor să nu se înroleze în vreun partid.19

Apogeul discursului său politic îl identificăm în susţinerea raportului la Legea pentru organizarea Bisericii ortodoxe din 1925. Lazăr Triteanu subliniază importanţa istorică a Bisericii strămoşeşti, amintind de contribuţia acesteia la făurirea statului naţional, în 1918, de rolul cultural al bisericii în zidirea aceluiaşi suflet. Reliefează raportul Stat-Biserică, prin ideea că biserica nu a fost şi nu este o concurentă a statului, ea nu s-a suprapus acestuia, dar este autocefală şi, în interiorul ei, autonomă. Insistă pentru colaborarea dintre preoţi şi mireni, fără ca principiul ierarhic al bisericii să sufere. Regăsim în acest discurs idei care şi azi sunt de mare actualitate.

Lazăr Triteanu se stinge din viaţă în 1953, la venerabila vârstă de 81 de ani. Prin testament, casa, proprietate pesonală, a trecut-o în patrimoniul eparhiei. Pe crucea fixată la mormântul său din cimitirul episcopal, o inscripţie simplă aminteşte trecătorilor că „Aici odihneşte blândul episcop Lucian Triteanu (1923-1947) a păstorit – născut 1972, decedat 1953”.

Întreaga sa activitate a fost răsplătită prin numeroase distincţii: „Răsplata Muncii” pentru Biserică, clasa I; „Coroana României”  în gradul de Comandor; „Coroana României”  în gradul de Mare Ofiţer; „Coroana României”  în gradul de Mare Cruce (Cordonul); „Vulturul României”  în gradul de Comandor; Medalia „Peleş”; „Serviciul Credincios”  în gradul de Mare Ofiţer.20

Toate acestea conturează o imagine reală despre omul Lazăr Triteanu şi faptele sale puse în slujba instituţiilor perene ale neamului românesc, biserica şi şcoala.

 

                  Prof. Pantilimon POPOVICI

                              Războieni-Cetate

 

1  Neamţu, G.; Vaida Voevod, M., 1 Decembrie 1918. Mărturii ale participanţilor, 2005, p.369.

2  Idem, p.370

3  Roşca, E., Monografia Institutului Seminarial Teologic-Pedagogic Andreian, Sibiu, 1911, p.199.

4  Citat reprodus după Gelu Neamţu, Mircea Vaida Voevod, op.cit. p.371.

5  Triteanu, L., Şcoala noastră (1850-1918). Zona culturală, Sibiu, 1919, p.6.

6  Idem, p.58-59.

7  Idem, p.58.

8  Idem, p.152.

9  Idem, p.153.

10 Idem, p.3.

11 Pacurariu, M., Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, 1996, p.461-462.

12 Arhiva Parohiei Războieni Cetate, Registrul de cununii, anul 1911.

13 Porcescu, S., Episcopia Romanului, 1984, p.326.

14 Pacurariu, M., op.cit., p.461; vezi şi Cărturari sibieni de altădată, p.328.

15 Neamţu, G.; Vaida Voevod, M., op.cit. p.371.

16 Porcesu, S., op.cit., p.326.

17 Idem, p.327.

18 Moga, V., Astra şi societatea, 1918-1930, Cluj, 2003, p.416.

19 Idem, p.248.

20 Neamţu, G.; Vaida Voevod, M., op.cit. p.373.