Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negrii, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mişcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veşnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeşnici.

Strângeţi piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde -

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Şi citindu-le 'nşirate, -

Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasa

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spuie-n hram şi-acasă

Veşnicile adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng şi care o cântă

Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Ştergeţi slinul, mucegaiul

Al uitării'n care geme.

Nu veţi plănge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Şi-ţi vedea, cât îi de darnic

Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-va o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Al. Mateevici (1888-1917)

Limba noastră-i o comoara

în adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

E prima din cele 12 strofe ale poeziei Limba noastră, adulată şi cântată azi în Basarabia (pământ românesc încă rupt de patria-mamă). G. Călinescu afirmă că, după G. Sion, Mateevici ne dă noi definiţii ale limbii române "cu imagini superioare de mare poezie". Tot el zice despre basarabeanul din Bugeac (care luase parte la luptele de la Mărăşeşti şi murise ca preot militar în 1917) că "ar fi fost un poet mare dacă trăia".

Se născuse la Căinari-Tighina. Tatăl era preot, iar mama, fiică de protopop, avea o vastă bibliotecă, folosită apoi şi de Al. Mateevici. În 1893, familia se mută la Zaim-Tighina. Urmează Seminarul din Chişinău şi Academia Teologică din Kiev (1914). Se căsătoreşte cu Teodosia, profesoară ucraineancă. În 1916, cere să fie trimis în România şi e preot militar în brigada 71 rusească de artilerie, pe frontul Mărăşeştilor. Îl vizitează pe Iorga la redacţia Neamul românesc, istoricul publicându-i, în 1917, după deces, poezia Limba noastră (însoţită de un necrolog). Preotul s-a îmbolnăvit, însă, pe front de tifos abdominal (nu exantematic), n-a rezistat intervenţiei medicilor şi s-a stins la Chişinău (13 august 1917).

Extras din "Galeria Scriitorilor 50 de portrete color" de Boris Crăciun