În ziua de 13 august 2007 au avut loc manifestări dedicate aniversării a 90 de ani de la naşterea strălucitului cercetător al culturii populare Ovidiu Bîrlea. Începând cu această dată biblioteca din comuna Mogoş a primit denumirea „Ovidiu Bîrlea” în cadrul unei festivităţi organizată de Primăria şi Consiliul Local Mogoş. Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” din Alba Iulia în colaborare cu Asociaţia Folcloriştilor şi Etnografilor din judeţul Alba şi Asociaţia „Datini străbune” a organizat cu acest prilej o evocare a personalităţii lui Ovidiu Bîrlea la care au participat cercetători de prestigiu, cunoscuţi şi rude ale folcloristului din Cluj-Napoca, Sibiu, Sebeş şi Alba Iulia împreună cu localnicii. În aceeaşi zi, la biblioteca din Bucium au continuat evocările din partea celor care l-au cunoscut pe Ovidiu Bîrlea şi pe mama acestuia, buciumană de origine. La Mogoş participanţii au vizitat Expoziţia Etnografică ce tezaurizează o parte din comorile tradiţiei populare din aceste locuri încărcate de istorie, literatură şi spiritualitate.

Au avut intervenţii. Ion Cuceu din partea Arhivei de Folclor a Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, Cornel Nistea din partea Uniunii Scriitorilor, filiala Alba, Doina Blaga din Sibiu – nepoată a cărturarului, prof. Ioan Voicu Macaveiu şi prof. Emil Jurcă din partea Societăţii „Avram Iancu”, dr. Nicolae Danciu, consilier judeţean, nepot al cărturarului, prof. Ilie Furduiu, prof Timar din Bârleşti, Victor Moisiu, veteran din Mogoş, prieten cu folcloristul, ing. Silviu Bârlea, din Baia de Arieş – nepot, Ioan Sicoe din partea Asociaţiei „Datini străbune” şi primarul Comunei Mogoş Liviu Mircea Macavei

Activitatea a constat din parastas de pomenire a lui Ovidiu şi Octavian Bîrlea; sfinţirea plăcii cu denumirea bibliotecii comunale Mogoş „Ovidiu Bîrlea”, evocări de suflet ale celor care au colaborat şi l-au cunoscut pe Ovidiu Bîrlea, a rudelor acestuia şi a unor localnici care i-au fost apropiaţi. Evocările au continuat şi la biblioteca comunală din Bucium.

Participanţii au povestit interesante mărturii despre viaţa şi destinul operei lui Ovidiu Bîrlea: amintirile din lagăr în parte recuperate(Macaveiu şi Danciu) şi felul special în care culegea folclor Ovidiu Bîrlea transformându-se în alt om faţă de omul de ştiinţă sobru, avea capacitatea de a duce pe vorbitor acolo unde dorea, pentru a scoate autenticul ( Macaveiu) legenda Mogoşului (Emil Jurca), orchestrele improvizate de Ovidiu Bârlea la clăci sau cu alte ocazii pentru a înveseli oamenii şi a culege folclor (L.M. Macaveiu şi primarul comunei Mogoş), interesul pentru tradiţii şi alte amintiri (preotul din Mogoş); Ilie Furdui statistici legate de şcoală şi propune că dacă se reeditează „Şteampuri fără apă” să fie adăugat un glosar foarte valoros pentru denumirile specifice mineritului; Victor Moisiu a lui Mărincuş a depănat amintiri cu omul Ovidiu Bîrlea, Ion Cuceu a vorbit despre ultimele zile de viaţă şi înmormântarea lui Ovidiu Bîrlea la Cluj, biblioteca şi o parte din manuscrise fiind trimise la biblioteca mitropoliei greco-catolice din Blaj, duşmănia lui Mihai Pop şi marginalizarea permanentă a cărturarului. S-a relevat faptul că din 1969 a demisionat din Institutul de Folclor şi a trăi numai din cărţile pe care le-a publicat până în 1990. Nu a fost primit la Universitatea din Timişoara fiind acceptat altcineva. Marginalizat toată viaţa şi după 1989, câteva luni în care a dus povara cancerului pe picioare până în ultima zi: 7 ian. 1990. A refuzat premiul Academiei R.S.R. pentru Istoria Folcloristicii, a refuzat să primească o pensie chiar la insistenţele surorii lui şi în ciuda demersurilor făcute de Ion Cuceu. A dus o viaţă de schivnic trăind din puţinul pe care l-a câştigat din tipărirea cărţilor. Felul de a trăi simplu şi modest, verticalitatea, înalta competenţă de cercetător de teren, cultura vastă, acribia ştiinţifică a ceea ce a putut publica, adânca preţuire şi smerenie în faţa marilor cărturari, iubirea locurilor natale şi a oamenilor, refuzul de a accepta cenzura îi dau o aură de martir şi de ultim reprezentat al spiritului Şcolii Ardelene. Înmormântarea i s-a făcut cu ceremonia unui prelat cu o prezenţă masivă a ierarhilor şi preoţilor greco-catolici. ultim reprezentat al spiritului Şcolii Ardelene. Nu s-a făcut nimic timp de 17 ani pentru repunerea în drepturi a omului şi a operei lui Ovidiu Bîrlea nici de către forurile ştiinţifice nici de către instituţiile care se ocupă de moştenirea culturală..

Întâlnirea a fost considerată de participanţi ca prim pas pentru aducerea în viaţa culturală a personalităţii şi operei lui Ovidiu Bîrlea drept care s-au conturat câteva propuneri:

- construirea în centrul comunei Mogoş a unei clădiri funcţionale asemănătoare ca arhitectură cu cele ale locului, care să găzduiască : biblioteca, expoziţia etnografică şi o sală dedicată lui Ovidiu şi Octavian Bîrlea personalităţi de seamă ale culturii şi spiritualităţii româneşti şi europene;

- Constituirea zilei de 13 august ca zi de întâlnire şi evocare a fraţilor Bârlea la Mogoş şi realizarea până la 13 august 2008 a două busturi : Ovidiu Bîrlea şi Octavian Bîrlea;

- reeditarea cărţilor lui Ovidiu Bîrlea „Eseu despre dansul românesc” în limba română, engleză şi franceză ce va fi realizat de Institutul Arhiva de Folclor din Cluj-Napoca, şi reeditarea volumului „Metoda de cercetare a folclorului” la Alba Iulia cu ocazia colocviilor de folclor; continuarea publicării fondului Ion Micu Moldovan aflat în arhive (Blaj sau Cluj), lucare începută de Ovidiu Bîrlea.; publicarea colecţiei Ovidiu Bîrlea,. cea mai autentică colecţie transcrisă gata ce se află la Institutul de Folclor din Bucureşti;

- valorificarea în volumul colocviilor de folclor din 2008 a istoriilor orale şi amintirilor, evocărilor despre Ovidiu Bîrlea precum şi în Caietele etnofolclorice ale jud. Alba;

- Iniţierea unor proiecte pentru obţinerea finanţării cărţilor şi colecţiei lui Ovidiu Bîrlea şi a cărţilor monseniorului Octavian Bîrlea.

Un portret în efigie

“Încercarea de a contura personalitatea cuiva e o acţiune cu atât mai temerară cu cât dimensiunile spirituale sunt mai mari. Prilejul confirmă din nou că sufletul omenesc e cea mai mare enigmă de îndată ce depăşeşte un anumit şablon” - scria Ovidiu Bârlea în prefaţa la volumul “Efigii” apărut la Editura Cartea Românească în care evoca pe Nicolae Iorga, Dimitrie Caracostea, Constantin Brăiloiu, Lucian Blaga, Ion Muşlea, Ion Breazu, Anton Golopenţia şi Ilarion Cocişiu.

În 13 august 2007 Ovidiu Bîrlea ar fi împlinit 90 de ani. L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă când venea din Bucureşti în preajma Crăciunului la Alba Iulia să ia cursa de Mogoş sau Întregalde pentru a ajunge acasă, la Bârleşti, unde mai trăia maica sa. I-am spus colinde , am vorbit despre obiceiuri, mi-a deschis cu generozitate cămara experienţei sale de folclorist şi cărturar. Când am ajuns la Bucureşti am fost primit ca o bună cunoştinţă în locuinţa sa de pe strada “Sfinţii Apostoli” nr. 11 unde ducea o existenţă retrasă între rafturile de cărţi care nu-i lăsau loc decât pentru o bucătărie îngustă şi o masă de lucru. Îmi aduc aminte că, atunci, avea pe masă o ediţie proaspătă a cărţii “O viaţă de om, aşa cum a fost” de Nicolae Iorga pe care o adnota prin comparaţie cu ediţia originală, minunându-se probabil şi indignându-se de tăieturile făcute de cenzură.

Locuia aproape în plin centrul Bucureştiului, undeva foarte aproape de Teatrul Bulandra şi de Cişmigiu, dar în casă nu avea lumină electrică. De plafon atârna o lampă cu petrol pe care o folosea probabil foarte puţin seara. În rest viaţa şi-o ducea la Biblioteca Academiei, la Institutul de folclor, prin anticariate, sau studia la lumina zilei. Când ajunsesem eu, dimineaţa devreme, îşi ceruse scuze că mirosea puţin a usturoi. S-a bucurat de vinul acrişor de pe Valea Mureşului pe care i l-am dus şi de o bucată de slănină afumată. Aş fi vrut să mai stau în acea bibliotecă uriaşă, mai mult un depozit, căci abia intrai printre rafturile înălţate până la tavan. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu acea bibliotecă fiindcă au venit buldozerele şi au ras totul de pe faţa pământului, chiar şi vila destul de elegantă de alături în care intrasem prima dată crezând că e casa profesorului.

La nevoia mea de a studia după o bibliografie esenţială a răspuns prompt ducându-mă în oraş, la anticariate. Peste tot era primit ca unul de-al casei, se înţelegea din priviri sau cu un singur sunet, sau cuvânt cu librarii. Aşa am găsit repede cărţi fundamentale despre cultura populară pe care le-am achiziţionat atunci cu preţuri care acum par infime. Spre ruşinea mea am rămas de căruţă căci la sfârşitul periplului nostru eu eram cel mai obosit iar domnul Bârlea era la fel de proaspăt ca dimineaţa… Să fi fost usturoiul? Sau obişnuinţa omului de la munte ?

Îl audiasem la Timişoara prin 1964 când îşi ţinea cursurile de folclor la tânăra Universitate de acolo. Acum îl aveam aproape şi am îndrăznit, cu uşurinţa tinereţii, să-l întreb multe lucruri. La nerăbdarea mea de a publica materialele culese din teren mi-a răspuns cu înţelepciune: “Soarta arhivelor este să aştepte”. Târziu am înţeles că nu era vorba de o aşteptare oarecare ci de o aşteptare rodnică a unui om sau a unui moment care să dea strălucire acelor texte smulse din uitare. Eram la fel de grăbit să mă afirm şi jinduiam la un doctorat, ori la acesta nu te puteai înscrie fără voie de la partidul unic de atunci. Mi-a spus cu un zâmbet abia mijit: “ Scrie tu un raft de cărţi şi poate nu mai ai nevoie de doctorat”. N-am fost vrednic să-i urmez sfatul dar mă uit şi acum cu admiraţie la un raft de cărţi fundamentale pentru folclorul românesc pe care le-a scris Ovidiu Bârlea.

A construit cu o răbdare şi o rigurozitate neobişnuită o operă cuprinzătoare de culegător, exeget, metodolog, istoric al folcloristicii, de editor al cărţilor neterminate ale iluştrilor săi predecesori cărora le-a definitivat lucrările: Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hasdeu de Ion Muşlea şi Problemele tipologiei folclorice de Dimitrie Caracostea, ambele apărute în 1971. De aceşti eminenţi cercetători ai culturii noastre populare îl leagă, deasemenea, meditaţia gravă asupra destinului focloristicii, scrie Iordan Datcu în Dicţionarul etnologilor români, în efortul de a o elibera de sub tutela literaturii, a esteticii literare şi a diletantismului, de a o dota cu instrumentele de lucru necesare.

A cunoscut profund şi nemijlocit folclorul în întreagă evoluţia şi răspândirea lui desfăşurând încă de foarte tânăr o intensă activitate de culegere şi înregistrare cu tot ce era modern în fiecare etapă devenind unul dintre cei mai avizaţi cercetători în teren. A publicat primele culegeri de folclor în 1933 în revista “Satul” şi debutează cu studiul “ Procesul de creaţie al baladei populare române” în Revista Fundaţiilor Regale în 1941. Această experienţă deosebită, dublată de consultarea amănunţită a bibliografiei româneşti şi universale de specialitate, îndeosebi cea germană, a fost sintetizată în volumul: “Metoda de cercetare a folclorului” editat în 1969. După ce oferă metodele şi exemplele cele mai clare şi eficiente de înţelegere şi surprindere a actului folcloric Ovidiu Bîrlea precizează şi calităţile obligatorii ale unui cercetător în domeniul culturii populare: un gust estetic special, o pregătire complexă – literară, muzicală, etnografică, estetică, istorică, lingvistică, de mişcare coregrafică etc.- pentru a fi apt să capteze aspectele sincretice dar şi mecanismele de creaţie, interpretare şi circulaţie ale fenomenului viu, care nu pot fi descoperite şi înţelese doar studiind colecţiile.

Pornind pe urmele lui Ovidiu Bîrlea cu câţiva ani în urmă am stat de vorbă cu oameni care l-au cunoscut. Venea ori de câte ori putea acasă, la Bârleştii Mogoşului unde avea prieteni şi îi provoca pe oameni să povestească, provoca întâlniri şi petreceri - prilejuri de a-i face pe consătenii lui să-şi dezvăluie comoara sufletului adunată în cântece şi strigături, în poveşti şi legende, pentru a le surprinde expresiile care fac deliciul paginilor sale de proză. De fapt nu a încetat, vară de vară, să observe faptul folcloric viu convins că de fiecare dată descoperă alte taine al coagulării nestematelor care dau atâta strălucire şi profunzime culturii spirituale româneşti. Dar să-i ascultăm pe consăteni vorbind despre Ovidiu Bîrlea al lor, al nostru şi al culturii româneşti şi universale deopotrivă:

Aurel Ungurean, n. 1924

L-am cunoscut pe Ovidiu că venea pe aicea de lua folcloru, cântece de pe-aicea, culegea. El o fost plecat în armată, el o fost sublocotinent, Venea aiacea acasă şi era om de comitet. Aduna oameni aicea şi le câştiga muzicanţi, îi distra pe oameni, un om mai distrator nu ezista aici la noi. Mumă-sa o fost de la Bucium şi tată-so o fost de-aicea, localnic aici, din moşi strămoşi. Avea avere mare… oameni înstăriţi. De-aia l-o dat la şcoală că pe vremea aia nu merea hie cine la şcoală. Ţânea crâşma şi să ocupa cu vitele. Îi plăcea să meargă şi la polog, de cosât nu cosa, merea cu aparatu, îi înregistra de-acolo, de pe la oameni, că vezi, oamenii cân’ s-aduna făceau clăci, d-elea mari, şi-apăi s-aduna şi-apoi oamenii oricum să distrau, unu spunea una, unu spunea alta şi el înregistra. Venea în toată vara, toată vara el venea acasă, în fiecare an. Mai venea şi aşa de nu sta prea mult. Mamă-sa o murit pe la 87 de ani, îi moartă de vo 15 ani. Taică-s o murit demult. Nici nu ştiu de cân o murit. Mariţi o fost a doua muiere la taicăs-o (vitreg). S-o adunat cu unu din buciumani cu care o făcut o fată dintr-un an cu mine, după aceea o mai avut un ficior cu trei ani mai mic, fraţi de mamă. Părinţii or avut împreună pe Ovidiu, Octavian, Sever şi Horia. Octavian e la Roma, Ăilalţi or murit toţi. Or mai avut încă un frate şi o soră. Sora trăieşte la Cluj. Da’ ficioru o murit.

Şcoala era la ei, în căsâle lor, că nu era şcoala a statului, acuma este şcoala a statului, tot acolea lângă căsâle lor. Dăduse acolo o cameră că avea căsi mai multe. Învăţam acolo pân-la patru clase. De la patru ne duceam la centru. O mers la Baia de Arieş că era mai aproape de venea acasă. Atunci nu să cantona ca acuma la Alba şi-i dă statu bloc… acum nu le mai dă nimic… să-şi facă casă dacă le trăbă.

Mere acolo sus la Sporovaia îi zâcea, merea şi cu aparatu, departe, să ducea acolo că era frate-so ăla mai micu de cosa, apă el mere acolo, ajuta la polog dacă ajuta, dacă nu punea aparatu ăla acolo să cânte şi să înregistreză. Să -ntâlnea cu ceva oameni. Ie, nu mere pe cal călare, numa pe picior. La deal, la deal… urca încă un deal fără ăsta, mai mare ca ăsta. Om în tătă firea.

Era un om aicea, discuta mult cu el, o murit, unu Brutus. Discuta mult. Era v-o zăce ani între ei, da ăla era un om aşa, mai cult on pic şi ştia multe şi cu ăla discutau tăt mereu, fel şi fel. Ăla era mai bătrân şi ştia mai demult. El o făcut nişte volumuri da’ nu ştiu la cine le-o dat. De pe la buciumani, de pe unde era mamă-sa.

Octavian o fost teolog, preot, da nu s-o căsătorit. Era mai mare decât el. Ăla are 87 de ani, de trăieşte. El o vrut să se căsătorească cu o fată de aicea şi nu l-o-nvoit mumă-sa. S-o supărat şi s-o dus. Nu ştiu, ca de-una la Roma une o fost câţiva ani, o fost şi la New York pin America. O fost şi mamă-sa la el cu avionu, o fost la Roma. O venit şi el după aia, odată, aici. Da numa odată o călcat în Mogoş de când s-o dus.

Marian Horea, n. 1917

La căsâle popii, la Mariţi, era şcoală primară. Şi Ovidiu o făcut aici şcoala primară, după aia s-o dus la Abrud la liceu şi-o făcut liceul militar la Târgu Mureş. El o fost şi ofiţer, locotenent de rezervă, după aia o plecat acolo, la Bucureşti. Tăt vene, tătdeuna. O bombăneam mult amândoi că am copilărit la vaci, pe-aclo pe munte. Şi cân era copil era la vaci, tăt cu cartea în mână şi să dădea sângur pe-acol pe lângă muşări(?) „Ce faci, mă?” Cetea p-aclo, îl pusăsă baciu-so de grijea de cai, avea doi cai. Că el nu i-o fost tată bun, el o fost rămas de ălălat dinainte, el şi cu Horia şi cu Octavian, numai cu Vâsâlie şi cu Sabina n-o fost fraţi buni, ei or fost numai de mamă. Tată-so, baciu-so, cum îi zâcea el, îl cam îndepărta că la Ovidiu îi plăcea mult cartea. Baciu-so îl trimetea la vaci, la cai, la treburi de-aştea. Aşa o învăţat şi i-o prins bine. Mi să pare că o fost şi prizonier nu ştiu cât timp. Un an şi ceva o stat în Rusia. Îmi poveşte el din timpul cân era prizonier de-i ţânea cu cartofi dejeraţi, vai de capul lor. Or murit mulţi acolo în lagărele alea. Şi-apă or reuşit cum or reuşit şi or scăpat. Ce-am râs o dată de el că o ieşit, avea aparatu la el, şi ieşisă în Doştină, acolo une au şura, Vasâlie… şi eu veneam de jos, de-acolo de la soacra şi era cu aparatu cântân acol înregistrat o nuntă cum era pe timpuri cu cai, cu tăte. Nu ştiu cu cine am venit din jos, a nimerit cu mine, am auzit muzica zicând, juca, caii tropotin, rânchezân, ce era acolo, măi?! Ne-am oprit… că-i lucru slab, că-i nu ştiu ce.. după aia am auzit pe Ovidiu râzând de Ouţa, că Ouţa s-o apucat de joc şi de strâgat. Cân l-am auzit pe Ouţa am zâs, mă ăsta-i Ovidiu cu aparatu sus la şură. Măi, i-am zis la Ovidiu, ne-ai spăriat într-o noapte cu aparatu tău, c-am zâs că-i Bată-l Crucea, Lucru Slab. Să râdea Ovidiu, şod, aş, no, aşe o fost treaba. Vene tăt mereu, bghietu, O fost scris cărţi multe d-apăi i le-o prăpădit bată-i focu lor… Nu şi-or dat sama. Ce-o avut la Bucureşti zâce că le-ar fi luat soră-sa lui. Avea şi acasă aduse de tăte. Tăt povesteam cu el mult. Venea şi la mine acasă. Aveam şi vecinu acesta, Deoancă, oare de câţi ai e mort? Patru ai cred că are, poate şi mai mult, mai… şapte ai. Dacă eram tăţi de-o samă tăt poveste, ne tăt mai păcăleam acolo unii pe alţii. Lui, pe-acasă îi zâcea Paracalabu, la Deoancă. Zâceam, Paracalabu o fost un mare iscositor de arme primitive, de ce să-ţi fie ciudă că acela era un om mare, om învăţat, cu ştiinţă, făcea arme primitive… O lucrat, o avut operaţie la prostată, nu s-ogrijit şi, noa, l-o supărat. Bghietu Dioancă.

Mamă-sa o trăit mult, Era şoadă bghiata Mariţi. Era buciumană, din Bucium-Şasa. O avut crijmă şi prăvălie. Avea multe vorbe de glumă cum vorbea în sat la ei, întreba pe Vasalie, „mânci pacioci or îţi fac mazăre?” La cartofi le zâcea picioci. Aşe le zâcea mogoşenii noşti, şi-acum le zâc picioci. Buciumanii le zâc boabe, alţii crumpene, crumpili, mere de pământ… Erau o grămadă de nume.

Ovidiu cânta la gordună, strâga de joc p-aclo. La ultima vreme n-o mai adus aparatu. Ştiu că o înregistrat odată la o nuntă, şi tâmpitu ăla de Sabin Brebu, era preşedinte, şi-o zâs „Aşa-z dau una pestă acela!”. Şi o zâs Ovidiu: dă, că-l plăteşti tu de n-ai tu acasă ca să-l plăteşti pe acela. Noi râdeam, ne plăcea de el , noa, că eram tăţi. Tâmpitu ăla, mare comunist, nici n-o stat pre mult. O mai fi trăind pe la Petroşani. Am avut multe năcazuri cu el.

La Cutean am fost clasa a IV-a, noi. De-aia am fost amândoi. Noi am fost din sus, la centru, că eram mai ocoşi. Cutean era preten cu tata. Era un învăţător bătrân, preten cu tata şi ne plăcea că ştiţi cum era, merem o zi două la şcoală şi restu la vaci. Am fujit de_acasă la şcoală că ce ştiu une-o zâs tata că să merg cu el cu boii. Am ascuns străicuţa cu cărţile la streşină. Tata era şchiop. O venit bătrânu după mine şi „Mă, am zâs să stai să vii cu mine cu boii” Cutean s-o omorât de râs. He,He, He „-De ce-ai fujit de-acasă?” „-Da-poi îmi place mai mult aici la dumneavoastră la şcoală”. Eram ocoş. Îmi plăcea să învăţ. Era un om foarte greu la vorbă. Nu trebuia să te bată, mai întindeai palma. Noi ficiorii eram de-o parte, fetele de alta, nu erau amestecaţi fetele cu ficiorii. Ovidiu învăţa foarte bine. Cân eram în vacanţă, vara, la vaci, apoi el era tăt cu cartea la el. L-o ajutat Cutean la multe, cân o văzut că poate şi-i place. Chiar unei biserica o fost şcoala veche; eram ciurdă de copii. Şcoala o demolat-o cân o făcut biserica. Biserica îi pe locu une o fost şcoala. Acolo erau şapte clase.

(Cuteanu) Aducea straiţa plină cu mere, avea multă pomărie. Iarna, mai cătă Paşti, avea de-alea poinice şi roşii şi… În Mămăligani o fost însurat da, el o fost din Sulăreşti. Ăştia-s neam cu Crişenii, gospodărie bună, şi n-o avut copii, o-nfiat un nepot de-a lui de-o rămas acolo.

Şi acum să facem câteva referiri la opera sa de folclorist. Cea mai importantă lucrare a lui Ovidiu Bîrlea este “Istoria folcloristicii româneşti” din 1974 – o vastă sinteză a preocupărilor consacrate folclorului literar dar şi muzical şi coregrafic ce rămâne un punct de referinţă obligatoriu pentru toţi cei care vor cerceta acest domeniu. Deosebit de valoroasă este impunătoarea “Antologie de proză populară epică” în trei volume din 1966 – prima colecţie românească de basme populare notate în litera lor autentică. Prin partea ei introductivă a prefigurat o altă lucrare de sinteză, un veritabil corpus de mitologie, credinţe şi artă, şi anume. “Mică enciclopedie a poveştilor româneşti” din 1976

In urma unor investigaţii sistematice de teren a realizat două cercetări de istorie literară: “Folclorul în Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu” şi “Poveştile lui Creangă” ambele editate în 1967. Dar Ovidiu Bîrlea a scris şi o lucrare specială “Poetică folclorică” în 1979 în care urmăreşte “punerea în lumină a normelor populare care condiţionează creaţia poetică” oferind adevărate modele pentru ceea ce înseamnă o cercetare asupra artei folclorice.

Încă şi mai impunătoare se prezintă o altă vastă sinteză. “Folclorul românesc” în două volume editate în 1981 şi 1983, operă de căpetenie care reflectă stadiul actual al folcloristicii româneşti.

Contactul permanent cu oamenii de la sate, cu viziunea lor despre lume, cu limba şi felul lor de a fi, l-a îndemnat pe Ovidiu Bîrlea să scrie şi proză artistică, astfel că în 1974 va publica un volum de povestiri “Urme pe piatră” iar în 1979 romanul “Şteampuri fără apă”. Un alt roman a apărut postum, dar din păcate cartea împrumutată nu s-a mai întors la mine şi nu-mi amintesc acum titlul. Dar pot să spun că are aceleaşi reale calităţi narative ca şi cele dinainte, adică observaţie realistă şi autenticitate epică, capacitatea de a surprinde atmosfera specifică a momentului istoric sau etnografic, împletirea umorului cu halucinanta lume a legendelor, acurateţea detaliilor care preced sau însoţesc un moment semnificativ din viaţa eroilor săi.

Am putea spune că toată viaţa, Ovidiu Bîrlea a forat asemeni moţilor băieşi după aurul tainelor naşterii şi rodirii în nestemate a creaţiilor folclorice, fie că a definitivat opera iluştrilor săi înaintaşi, fie că a analizat şi clasificat materialele colecţiilor folclorice şi cele adunate de el, fie că a ordonat în sinteze ample, practica şi teoria cercetării de până la el.

A văzut lumina zilei la 13 august 1917 în satul Bîrleşti, com Mogoş, jud. Alba, fiu al lui Ioan Urs Bîrlea, agricultor şi al Mariei născută Costinaş, originară din Bucium. A făcut şcoala primară la Micleşti şi Bîrleşti, gimnaziul la Baia de Arieş, liceul militar din Târgu Mureş şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1942. A lucrat ca funcţionar în Departamentul naţionalităţilor între 1948-1949, apoi şef de lucrări, conferenţiar, cercetător, şeful sectorului literar la Institutul de Folclor din Bucureşti între 1963 – 1969, continuându-şi munca de cercetare până la ultima suflare în 7 ianuarie 1990. Aşa cum v-am relatat la început a dus o viaţă dăruită total preocupărilor cărturăreşti şi de cercetare folclorică în contact direct cu oamenii. O viaţă simplă centrată pe o direcţie clară. A întemeiat orizonturi noi în folcloristică aşa cum fratele său monseniorul Octavian Bîrlea, rămas prin nu ştiu ce împrejurări în lumea liberă a coagulat energiile exilului românesc din Europa occidentală întâi şi apoi din America, întemeind societăţi şi publicaţii.

Am încercat şi eu această acţiune temerară de a contura personalitatea folcloristului, prozatorului, profesorului şi omului Ovidiu Bîrlea. Îmi dau seama că am reuşit prea puţin şi că din nou avea dreptate atunci când scria că “sufletul omenesc e cea mai mare enigmă de îndată ce depăşeşte un anumit şablon”. Am luminat foarte puţin din frumuseţea, verticalitatea şi claritatea de efigie a omului şi cărturarului pornit din tărâmul de legendă al Munţilor Apuseni. Va veni vremea ca opera lui să fie adunată şi pusă cum trebuie în valoare, iar acest profil să-şi găsească “dăltuitorii” care să-l fixeze acolo unde îi este locul - în Panteonul ştiinţei şi culturii româneşti. Până atunci suntem datori să nu-l uităm.

prof. Avram Cristea