România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ţebea, 135 de ani Maratonul memoriei Priceasnă şoptită de pasărea cântătoare

    La Ţebea, liniştea - clopot ce bate în dungă chemând subsuorile ierbii - cohortele de fluturi uşor pigmentaţi de răcoare, măceşii rostogoliţi spre soare să-şi bronzeze în roşu şi celălalt obraz, pădurile muşcate încă dulce de izvoarele dalbe - tablă de materii ale adâncurilor şi întunericului, zbor rărit al păsărilor împinse încet, încet spre streşini şi acoperişuri, să le rămână brâu tricolor, rugăciunile înfierbântate pe buze; cununi ale credinţei şi răni ale istoriei, paginile într-un tril aparte, cerneala ca o lacrimă prelinsă pe neastâmpărul zilelor şi-al nopţilor bătând toaca prin Transilvania, urcând spre auzuri izul de doliu al clipei încrustat în memoria ei neiertătoare, ca unică şi tulburătoare sintagmă: "A murit Avram Iancu!" A murit lângă o streaşină de zori, în otavă, copac răsturnat în cale, cu ochii albaştri.

Numai ochi şi urechi zările, dealurile, văile, bătăliile pentru neatârnarea Limbii Române, lancea lui Horea şi pumnii de cremene ai lui Cloşca şi Crişan, rănile Gorunului, ridurile de pe faţa fluierului, veşmântul Bisericii şi mormintele aşternute în jur - bulgări de plâns şi tăcere.

Privighetoarea târzie repeta s-audă câmpul, Munţii Apuseni: "Nu, fratele Iancu n-a murit, s-a retras puţin în fluier să se odihnească, precum Decebal, cândva, în luciul ţărânii să asculte poruncile lui Zamolxe, să oblojească durerile şi suferinţele unui neam, să roage râu şi ram să adâncească în sevă jertfa celor căzuţi prin tranşeele Revoluţiei de la 1848-1849, în care nufăr al iubirii era strigătul: "Noi vrem să ne unim cu Ţara!", dar mai ales spusele tânărului împărat Avrămuţ: "Uitaţi-vă pe câmp moţilor, suntem mulţi şi tari ca şi cucuruzul brazilor! Noi suntem oamenii libertăţii şi vom învinge". Iancu e un cântec nesfârşit, chiar aura libertăţii din noi.

Privighetoarea striga, însoţind slujba de înmormântare ca un buchet de flori nevăzut. Numele lui Iancu a trecut în muguri, de acolo în floare şi fruct, devenind soarele trudit al românilor de pretutindeni. Îl torc flăcările scrise şi nescrise, demnitatea cu care n-a primit decoraţiile de la împărat, pentru că poporul trebuia decorat mai întâi, şi sângele dăltuit în piatră - stea a românismului, cărările ce urcă şi coboară pe coridoarele puterii şi ale istoriei.

Nemernicii care se apropie de numele său sfânt cu strâmbătate să nu uite nicicând versurile:

 

"Cel ce ca vierme se atinge

De Numele-Ţi, să rupă-un gram,

Sub talpa lanciei pieri-va,

Părinte-al meu, Iancu Avram,

 

Să ţină minte stârpitura

Ce vrea să-ţi rupă flori din ram

Că eşti chiar Ţara, Ţara Sfântă

Ce poartă-un nume: Sfânt: Avram"

 

Şi din păcate detractorii se înmulţesc, trădătorii n-au frică de nimic, ung istoria doar cu balele lor turbate, mugesc precum câinii pe coclaurile moralităţii şi dau cu piciorul în tot ce-avem mai sfânt, dar să reţină că primăvara astupă rănile adânci, dar nu uită. Şi noi suntem portretul acestei primăveri.

Urcă spre Ţebea coroane de flori, crucile stau drepte şi dau onorul, clopotele bisericilor şi-au rumenit neliniştea, chemările, pe mormântul Iancului îngenunchează însăşi ISTORIA ROMÂNITĂŢII de mână cu Munţii Apuseni şi laptele mumei - tineri vârstnici îmbujoraţi de credinţă, se închină într-o reculegere sfântă. Duhul lui Iancu îi bate pe umeri, reamintindu-le: "Noi suntem oamenii libertăţii! N-o lăsaţi călcată în picioare pentrucă ea este însăşi Patria Română!

Liniştea îşi retrage clopotele, lasă cântecul să dea din mâini ca o pasăre dalbă, lasă pământul să-şi stâmpere durerile coacerii, lasă cerul să coboare mai jos cu o veşnicie, sărută sângele şi se culcă în braţele Limbii Române.

Iubirea repetă şoptit:

 "Iancu n-a murit!

S-a retras în cântec, seminţă mirabilă".

 

      Subscriem acestei şoapte!

                              Ion Mărgineanu