România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un poet moţ participant la marea unire

Atunci când viitorul poet V. Copilu Cheatră şi familia sa au fost alungaţi din Vulcan ca “vinituri” de către minerii autohtoni revoltaţi, era în ajunul zilei de 1 decembrie 1918, zi, care va deveni sfântă în Calendarul Istoric al Neamului Românesc . În romanul autobiografic (aflat în manuscris) Zodia Berbecului, de unde am extras multe date despre copilăria şi adolescenţa poetului, V. Copilu Cheatră descrie în pagini eroice această călătorie spre Alba Iulia şi participarea directă, alături de mama sa, la înmormântarea lui Ion Arion, eroul român împuşcat de unguri la Teiuş pentru că agita steagul românesc pe vagonul trenului ce ducea delegaţii români la adunarea de la Alba Iulia unde se hotăra Marea Unire.

Ion Arion era văr primar cu mama poetului (prilej de mândrie patriotică pentru V. Copilu Cheatră) şi, peste sicriul acestuia, îngropat la Alba Iulia , în cimitirul de lângă gară, el îşi aminteşte că a aruncat un bulgăre de pământ şi a plâns „a doua oară în viaţă, altfel decât de durere fizică“:            

„Reîntoarcerea la Iara a coincis cu ajunul Marii Adunări de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Ajunşi la Simeria abia am răzbit să ne urcăm în trenul ticsit de delegaţii la cuminecătura cu Unirea, pe câmpul lui Horea, aşternut dincolo de cetatea înconjurată cu zidurile ei mucegăite de intemperii, pe alocurea ca nişte gingii stricate. Drumul până la Alba a fost un alai. În tren, pe şosea, pe cărările paralele, mulţimea curgea ca un râu revărsat. Delegaţii mergeau în capul coloanelor. Feciorii şi fetele, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cântau „Răsunetul” lui Andrei Mureşianu. Văzduhul vuia de acordul marşurilor patriotice. În atmosfera aceasta sărbătorească am coborât în Alba Iulia, îndreptându-ne spre unchiul Gavrilă, felcer la o unitate militară, care locuia lângă gară. Casa unchiului şi ograda erau ticsite de oaspeţi, dar cu ajutorul mătuşii Saveta ne-am găsit un colţ să rămânem peste noapte. Un colţ după soba de teracotă unde ne-am aşternut saltelele de lână să dormim. Caznă inutilă, pentru că într-o noapte ca aceea a Învierii Transilvaniei, nimănui nu-i ardea de dormit. Nici chiar nouă, copiilor, care nu ştiam ce se petrece, dar presimţeam că este vorba de ceva deosebit de important, ca în preajma unei mari sărbători, în care somnul este o impietate. Toată noaptea, Alba Iulia a vibrat de cântece şi chiuituri , aşteptând ziua de 1 Decembrie ca pe o dezlegare de blestemul asupririi atâtor amar de ani. Becul mai licărea încă, prin fumul gros de ţigară, când a intrat în casă delegaţia de la Iara, aducându-ne cutremurătoarea veste că Ion Arion, vărul mamei, a fost ucis, la Teiuş, de gloanţele trase din podul gării de jandarmii unguri, care credeau că pot opri în loc Dunărea revărsată.

Dând de noi, ierenii, care ştiau că mama este verişoară cu primul erou al Unirii, au poftit-o la primărie, unde fuseseră invitaţi cei care ştiu să dea lămuriri despre starea civilă a lui Ion Arion. După încheierea actului de deces, am fost conduşi cu trăsura la biserica ortodoxă ­"Sf. Treime" Maieri I, unde era întins pe catafalc, învelit în tricolor, cel mai frumos vlăstar al comunei Iara, din satul Agriş. Pentru statura sa de plop mlădios, cu umerii largi ca o uşă de biserică, a fost ales la recrutare în garda împărătească de la Viena, unde a cătănit cinci ani. Acum stătea întins ca un brad la pământ, acoperit de zeci şi zeci de coroane împletite  din cele mai frumoase flori care s-au putut găsi în serele unităţilor militare şi în ferestrele albaiulienilor. Când am intrat în biserică ni s-a făcut loc, marea de oameni despicându-se în două, încât am ajuns la căpătâiul rudei şi consăteanului nostru, fără dificultăţi. După câteva ceasuri de veghe la căpătâiul său, a intrat în catedrală un sobor de preoţi, în frunte cu doi vlădici, care, după o slujbă impresionantă, l-au petrecut, urmaţi de un fluviu de oameni, până la cimitirul de lângă gară, unde a fost înmormântat. Atunci când mama m-a îndemnat să arunc primul bulgăre de pământ peste sicriul lui Ion Arion, am plâns, a doua oară în viaţă, altfel decât de durere fizică…”

 

  Prof. dr. DUMITRU MALIN