România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

1 Decembrie 1918 - fişă din frumuseţea morală a iubirii de neam

Cuvântul Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Andrei al Alba-Iuliei rostit cu ocazia Zilei Naţionale a României - 1 Decembrie 2007  

Ne-am adunat încă o dată la Alba Iulia cu prilejul Zilei Naţionale, pentru a ne manifesta iubirea faţă de neamul nostru şi faţă de valorile lui.

Întrebarea pe care ne-o punem este dacă nu suntem puţin demodaţi, depăşiţi de evenimente, întrucât deja facem parte din Uniunea Europeană şi ne-am integrat în marea familie a neamurilor ce alcătuiesc această structură suprastatală.

Eu voi spune că nu. Şi ca argument Îl voi lua pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care deşi a desfiinţat barierele dintre neamuri, făcându-i pe toţi oamenii fraţi întreolaltă, totuşi, ca om, îşi iubea neamul Său. Sfântul Pavel, fidel urmaş al învăţăturii Sale, va spune că: „Nu mai este iudeu, nici elen; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi sunteţi în Hristos Iisus”. (Galateni 3,28)

Am zis că Domnul Hristos, ca om, iubea neamul evreilor. Pe vremea aceea Israelul făcea parte dintr-o altă uniune internaţională: Imperiul Roman. Un funcţionar al Imperiului, sutaş de meserie, îşi desfăşura activitatea în Capernaum. Fiind un om cu suflet mare şi îmbolnăvindu-i-se sluga, a apelat la Mântuitorul Hristos, prin intermediul evreilor băştinaşi, ca să o tămăduiască. Ce argument i-au adus aceştia? Iată: „Vrednic este să-i faci lui aceasta, că iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga”. (Luca 7,4-5)

Ei ştiau că Mântuitorul era sensibil la iubirea faţă de neamul evreilor pe care o avea sutaşul, Iisus Hristos Însuşi iubindu-şi neamul. Pe lângă faptul că îşi iubea neamul, era receptiv şi faţă de respectul pe care sutaşul îl avea faţă de credinţa iudeilor: respectându-le credinţa, le-a zidit sinagoga.

Aşa că avem temeiuri să ne iubim neamul nostru românesc şi să-i respectăm credinţa. Tuturor neamurilor de sub soare Dumnezeu le-a împărtăşit darurile Sale şi nici cu românii n-a fost zgârcit. Spune Sfântul Mitropolit Dosoftei: „Dumnezeu, Sfinţia Sa, nici un neam de rodul omenesc pe pământ nu lasă nepartnic de darul Sfinţiei Sale. Ce peste tot au tins mila Sa şi a deschis tuturor uşa de spăşenie”.1 

Putem sesiza apoi un aspect al atitudinii sutaşului, care era funcţionar „de la centru”, faţă de credinţa iudeilor: o vedea ca salvatoare.

Sunt astăzi suficienţi cetăţeni ai Uniunii Europene care văd în spiritualitatea profundă a românilor o cale de salvare sufletească. Pentru că oricât am alerga după bunăstarea materială (pe care nu o excludem, ca membri ai Uniunii Europene), totuşi nu trebuie să uităm cuvântul lui Hristos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6,33). Şi să nu uităm că, de fapt, întreaga Europă îşi datorează cultura şi civilizaţia pe care o are lui Hristos şi Bisericii Creştine.  

Este adevărat că nici noi, pe care Dumnezeu ne-a aşezat în acest spaţiu supranumit „Grădina Maicii Domnului”, nu întotdeauna ne onorăm spiritualitatea noastră. Aceasta ar trebui să se răsfrângă în felul de a fi al tuturor românilor, de la „vlădică, până la opincă”. Or, ceea ce vedem, atât în viaţa particulară a oamenilor de rând, cât şi la nivelul elitelor, de multe ori arată altfel. Şi ceea ce se întâmpla cu evreii, a căror credinţă o admira sutaşul, se petrece şi cu noi. Pe bună dreptate zice Sfântul Pavel: Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti „Să nu furi!”, tu furi? Tu, cel care zici: „Să nu săvârşeşti adulter”, săvârşeşti adulter?... Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră este hulit între neamuri, precum este scris.” (Romani 2,21-24)  

Totuşi, cu toate scăderile noastre, credinţa şi spiritualitatea pe care le-am moştenit şi care i-au salvat pe înaintaşii noştri ca să nu fie înghiţiţi de valurile vremelniciei, ne vor salva şi pe noi. Şi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.  Un popor, ca şi orice om în parte – spune Simion Mehedinţi – atât preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”.2

Vrând să caracterizeze creştinismul românesc, tot el spunea că acesta n-a provocat războaie confesionale, că a cultivat primatul sufletului, că-şi are arhaismul său, că a promovat armonia între Biserică şi Stat, că n-a dat naştere la erezii, că Mântuitorul Hristos este prezent în folclorul naţional, că poporul nu cunoaşte pornirea spre răzbunare, că acceptă suferinţa ca mijloc de purificare morală, că are încredere în biruinţa binelui asupra răului, că dă prioritate frumuseţii morale asupra justiţiei formale.

În acest spirit, cu prilejul Zilei Naţionale a României, îi îmbrăţişăm pe toţi credincioşii din România şi din Europa întreagă, şi tuturor oamenilor de pe glob le dorim să ajungă să-l cunoască pe Dumnezeu şi să se mântuiască. Binecuvântare, sănătate, belşug şi bucurie, dimpreună cu urarea de „Sărbători Fericite!”.

 

Note

1 Cfr. Nestor Vornicescu,  Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti,  Bucureşti, 1987, p. 5

2 Simion Mehedinţi,  Creştinismul românesc, Bucureşti, Anastasia, 1995, p. 23