|
|
„Mă
chiamă viaţa (…) cu valurile-i multe”
(Ion Agârbiceanu)
„Te
destinăm (…) pre iubinţa ta parohiei Bucium Şasa”
(Victor
Mihaly – Mitropolitul de Alba Iulia) |
|
Şi
astfel sorţii au hotărât ca în „cea mai importantă aşezare
de mineri băştinaşi” din Apuseni – apostol să fie
timp de patru ani (1906-1910) părintele paroh Ion Agârbiceanu.
Atunci, cu siguranţă, o flacără uriaşă a
trecut peste munţi şi un glas se va fi auzit aici strigând
„norocul buciumanilor, norocul buciumanilor”, iar de atunci şi până
azi din flacără se aud ceea ce lui i-a fost dat să vadă,
să simtă şi să audă, iar apoi să povestească
tot ceea ce se întâmplă sub orga de bazalt a Detunatei: la Zlatna
şi Almaşu Mare, la Abrud şi Roşia de Munte, la Brad
sau la Baia de Arieş peste tot în Apuseni unde viaţa era
posibilă doar dacă oamenii coborau în măruntaiele pământului
nu după aur, ci după „pâinea noastră cea de toate
zilele”.
Ei
şi viaţa lor a fost şi a rămas aceeaşi de la începutul
veacurilor, dar, doar părintele din Bucium Saşa a ştiut să
pătrundă în tainele sufletului lor, să le cunoască adânc
durerea, pentru a le pune în faţă icoana vieţii ce o duc
uimindu-i şi pe ei şi lumea care prin el îi va cunoaşte.
Absolvise
Seminarului Teologic din Budapesta în anul 1904 şi revenit la Blaj
va fi numit „suprefect de studii” pentru anul 1905. în toamna aceluiaşi
an însă va obţine o bursă de studii la Budapesta intenţionând
„să mă pregătesc pentru profesoratul de istorie şi
latină”.
Deşi
încheie primul semestru cu note maxime simte că nu-şi mai găseşte
rostul în mijlocul studenţilor români mai tineri decât el veniţi
şi ei la studii în capitală. Frecventează cercul „Petru
Maior” şi participă din când în când la petrecerile
organizate de ardeleni la berăria Şcholz, local agreat de aceştia.
Informaţiile scriitorului despre această perioadă sunt însă
puţine şi nu-şi vor mai găsi locul în amintirile
şi mărturiile de mai târziu. Tot mai mult consolidează legătura
cu revista „Luceafărul”, atât în ce priveşte
colaborarea, cât şi prin prietenia cu Octavian Tăslăuanu.
În
anul 1905 îi apare volumul de debut „De la ţară”. Agârbiceanu
mărturiseşte că volumul trebuia să se intituleze „De
la noi”, sugerat, probabil de poema lui O. Goga, dar se adoptă
formula sugerată de un volum a lui Iosif Vulcan „De la sate”.
Volumul a stârnit ecouri favorabile. Nicolae Iorga afirma despre el:
„Nu deschide numai speranţe cu privire la talentul aceluia care la
scris, ci afirmă în chip netăgăduit acest talent”.
Trecea
acum, după propria-i mărturisire de mai târziu printr-o criză
morală. Era cu siguranţă vocea eului creaţiei cel
avertiza că misia lui e lumea pe care va trebui s-o cunoască
şi s-o nemurească într-o operă ce-i va asigura un loc veşnic
în literatura română. Deci pe 12 ianuarie 1906 decide să se
adreseze mentorului său, canonicul I. Micu Moldovan printr-o
scrisoare în care va căuta să motiveze hotărârea de a-ş
întrerupe studiile, exprimându-şi dorinţa de a ajunge la Abrud
„mă cheamă pare-că viaţa cu valurile-i multe să
o cunosc, să o iubesc, să mă amestec în valurile ei (…)
am cetit concursul la parohia Abrudului, nu ar fi oare cu cale să
suplic şi eu după ea? Acolo e un aer aşa de curat, (…)
Dar sunt acolo amintirile la care am visat atât de mult; amintirile măreţe
şi dureroase a luptelor nerăsplătite, pe care atât de mult
doresc să le pot povesti odată după ce mi-a fi tremurat
sufletul la vederea munţilor şi după ce voiu simţi mai
adânc fiind lăcuitorul lor!”
Cu
ajutorul mitropolitului Mihaly pe data de 17 februarie i se încredinţează
nu parohia din Abrud, ci cea din Bucium Şasa pe motiv că preotul
de aici Ariton M. Popa fusese „denumit” protopop la Reghinul Săsesc
„iar fii noştri sufleteşti… să nu sufere lipse
spirituale fiind lăsaţi timp mai îndelungat fără
preot local”.
Pe 7
martie 1906 solicită binecuvântarea arhiepiscopească „pentru
a putea păşi în numele Domnului la Sfântul Sacrament al căsătoriei
cu juna greco-catolică Aurelia Radu, fiica protopopului nostru din
Uioara” născută la 5 august 1884. Căsătoria are loc
pe 17 martie, între cei prezenţi se afla: Octavian Tăslăuanu,
Octavian Smigelschi cu soţia sa Pulcheria. La 1 aprilie este
„ordinat ipodiacon şi diacon”, iar la 7 aprilie e investit cu
toate drepturile şi puterea, administrator local al parohiei Bucium
Şasa: „… în săptămâna Paştilor am mers preot la
Bucium Şasa, comună în Munţii Apuseni lângă Abrud
– sat cu băieşi la minele de aur”.
În
gara din Zlatna preotul şi soţia sa erau aşteptaţi de
o trăsură trimisă de la Bucium Şasa şi i se spune
că în dupămasa aceleiaşi zile se va întruni consiliul
consistorial, iar introducerea sa în parohie va fi făcută de către
protopopul Iuliu Montani din Roşia de Munte şi preotul Ioan
Suciu din Abrud. În memorie îi va rămâne întipărit drumul de
la Zlatna peste Dealul Mare, pădurea de fagi „unică în
frumuseţe” va deveni unul din motivele ce-l vor determina să
scrie romanul „Arhanghelii” la care se va adăuga petrecerea de la
paşti „care se făcea în Bucium Şasa şi aşa ca
şi în celelalte Buciume, sate de mineri la minele de aur. Era o
petrecere de proporţii epice: ţinea trei zile şi trei nopţi,
aproape fără întrerupere.”
Cu
greu se va fi odihnit în ajunul Paştilor, pentru că în sat era
o datină străveche ca înainte de miezul nopţii să înceapă
să puşte treasurile: „detunăturile (…) se descărcau
cu atâta putere încât pădurile bătrâne fierbeau, clocoteau,
vuiau necurmat.”
Slujba
Învierii era rânduită să se facă aici la ora cinci
dimineaţa. Priveşte în strana bărbaţilor şi vede
„de statură mijlocie, cu bărbie rase, cu mustaţa retezată
scurt, cu capetele tunse. Nu erau graşi între ei, erau mai mult uscăţivi,
bruneţi cu privirile fixe. Purtau mânecări albe de bumbac, cămaşă
cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare la cari tot
pieptul nu era decât o enormă floare ciudată, întortocheată,
cusută tot cu negru. Purtau cei mai mulţi cizme.” Pe câţiva
dintre ei îi cunoaşte de la adunarea ocazionată de introducerea
sa în parohie. Stăteau în strana din dreapta sau în jilţurile
din faţă. Sunt membrii curatelului bisericesc: Nicolae David,
Ioan Macaveiu, Alexandru Macaveiu lui Şandor, Alexandru Macaveiu
cantorul, cel care îi povestise cum la servit cu balmoş la Detunata
pe Iosif Vulcan, Nicolae Ionuţ a Cioabii, iar în strana cântăreţilor
îl vedea şi auzea pe Ionu a Nicăi, cantorul acela cu o voce
extraordinară şi dascălul Ioan Micu. Un cor bine pregătit
de tânărul Nicodim Ganea făcea şi mai înălţător
momentul. După slujbă admira împreună cu soţia
costumele femeilor „ele purtau lungi şi grele năfrămi de
mătase (…), iile largi din giulgiu foarte fin (…) numai gulerul
şi altiţele pe mâneci erau cusute cu mătase neagră.
Purtau cătrinţe înguste, în care roşul avea o parte covârşitoare,
şi şurţe chindisite. Toate erau în ghete.”
Curând
însă va înţelege că în această comunitate diferenţierile
sociale au creat dintotdeauna prăpăstii adânci, că dreptul
la existenţă depinde de aur, că inclusiv condiţia ta
umană e dependentă de acesta. În contact cu realitatea dură
de aici, prozatorul va traversa o „experienţă existenţială
profundă”, iar scrisul îşi găseşte tonurile
specifice de o adâncă originalitate.
Patru
ani – 1906-1910, tânărul paroh va trăi printre oamenii a căror
veselie era rară şi de multe ori incisivă, o sărăcie
cumplită peste majoritatea locuitorilor acestei lumi: Fefeleaga, Fişpani,
copii orfani ori schilodiţi de mină duc o viaţă la
limita supravieţuirii, „şi nu te zăpăcesc numai
piedicile ce se pun în calea propriei tale vieţi. Visurile nu se
risipesc numai prin suferinţă şi greutăţi
proprii, ci şi prin întâlnirea lor în viaţa altora. Greu îţi
vei mai clădi o concepţie optimistă, dacă în anii cei
dintâi a contactului cu realitatea ţi-e dat să vezi numai întuneric,
suferinţă şi mizerie”.
Câtă
asemănare între ceea ce i se întâmplă lui la Bucium şi
eroul nuvelei „În luptă”, prima trimisă de aici revistei
„Viaţa Românească” de la Iaşi. Parohia era şi
aici săracă. Primea „33 de coroane şi ce pica după
patrafir, nimica toată”. Intră de la început în cunoaşterea
şi dezbaterea pricinilor: cunoaşterea în totalitate a bunurilor
mobile şi imobile de care dispune biserica şi şcoala, legături
cu societatea minieră „Concordia” unde biserica avea „cucse”
(părţi din mină) aşa că în ziua de 9 mai 1906
după o muncă de zile şi nopţi în faţa
curatoratului bisericesc din Bucium Şasa, prezidat de acelaşi
Iuliu Montani. Agârbiceanu depune un
document contabil amănunţit păstrat în arhivă sub
denumirea „raţiunile bisericei şi şcoalei greco-catolice
Buciumşasa pe 1905”.
Pornind
de aici scriitorul parcă întreprinde anchetă după anchetă
asupra stării materiale şi sufleteşti a enoriaşilor ce
treptat se vor aduna într-un volum care va purta titlul „În întuneric”.
Ceea ce vedea la Bucium Şasa făcea parte mai degrabă din
scenariul unui coşmar decât dintr-o realitate imediată şi
el va scrie despre „Întunericul ce stăpâneşte în minţi,
în suflete, în casele sărace, în bolile îndelungate, în spaima
de moarte a celor care pleacă, în spaima şi mai mare a celor
care rămân.”
Zilnic
vor trece prin faţa preotului-scriitor siluetele tragice ale lumii
aurului. De pe uliţele pline de glod şi cu mirosul acru de piatră
proaspăt puşcată emanat de minereul dus la şteampuri
ele vor trece treptat în literatura şi sufletul acestui neam.
Bucium
la 22 sept. 2007
prof. Voicu Ioan Macaveiu
|
|
