România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Conferinţa de la Paris şi Unirea Transilvaniei cu România în lumina documentelor

       Început de Mihai Viteazul în 1600, procesul de formare al Statului Naţional Unitar Român se încheie la l Decembrie 1918 la Alba Iulia. După 318 ani se consfinţea astfel dorinţa de unitate a românilor prin readucerea în trupul ţării a acelor părţi din teritoriul naţional luate cu forţa de-a lungul istoriei de vecini mai puternici.

Actul semnat la l Decembrie 1918 în bimilenarul Bălgrad însemna nu numai unire, ci şi o reparaţie morală a nedreptăţilor săvârşite de-a lungul timpului asupra românilor, însemna, de asemenea, sfârşitul unei etape în lupta românilor pentru unire şi începutul unei noi etape, de data aceasta a luptei diplomatice pentru recunoaşterea internaţională a Unirii şi a noilor frontiere ale României.

Schimbările produse la sfârşitul războiului în Europa trebuiau recunoscute şi ratificate de Conferinţa de la Paris, care urma să le includă în tratatele internaţionale.

Guvernul român va face eforturi grele pentru a documenta şi argumenta în faţa forţelor politice ale lumii drepturile politice ale poporului român. Diplomaţii români vor stabili legături şi vor duce tratative cu reprezentanţii Marilor Puteri, pentru a-i convinge de justeţea actelor înfăptuite de poporul român în 1918.

Acest lucru se dovedeşte însă extrem de dificil în condiţiile în care Ungaria nu acceptă pierderea Transilvaniei şi nu renunţă la visul de a înfăptui Ungaria milenară. Diplomaţii unguri vor declanşa o campanie de calomniere şi denigrare a poporului român, susţinând o propagandă ostilă şi revanşardă.

Încă de la 10 noiembrie, când România reintră în luptă alături de Aliaţi, guvernul român remite un memoriu reprezentanţilor Puterilor Aliate în care expunea sacrificiile de război ale României şi arată că „România atât din punct de vedere moral cât şi politic, are dreptul la înfăptuirea revendicărilor ei”1

La 28 noiembrie 1918, Legaţia României în Franţa adresează un nou memoriu ministrului de externe francez, în care arată că „Românii din Regat şi cei din teritoriile româneşti din Austro-Ungaria doresc să constituie un singur stat; sârbii, iugoslavii şi cehoslovacii au procedat la fel.2

La Conferinţa de la Paris, însă, adversarii României acuză România de imperialism, în timp ce Aliaţii încercau ignorarea tratatului încheiat în aprilie 1916 cu România. În această situaţie delegaţia politicienilor transilvăneni a prezentat un aide-memoire legaţiilor Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei şi Italiei de la Berna, în care se arăta că România nu a anexat aceste teritorii cu forţa, ci ele s-au unit cu România prin libera voinţă a locuitorilor lor: „În judecăţile care s-au emis în problema românească se uită din nefericire, adesea, că indiferent de tratatele încheiate între România şi guvernele aliate, poporul român - care formează marea majoritate a provinciilor în chestiune - s-a alăturat în mod spontan la Regatul României prin actul solemn de la Alba Iulia din l Decembrie 1918. Mai mult, se uită de un al doilea act de semnificaţie politică deosebită pentru el, şi anume declaraţia de la Mediaş, prin care saşii din Transilvania îşi proclamă, la rândul lor, alipirea la România. [...] alipirea acestor provincii la România este perfect justificată din punct de vedere juridic, prin voinţa liber exprimată de marea majoritate a locuitorilor lor. Dreptul internaţional clasic, ca şi principiile formulate de preşedintele Wilson sunt pe deplin aplicabile şi la cazul nostru. A vorbi, deci, de imperialismul român referitor la aceste provincii, aşa cum o fac adversarii noştri, înseamnă a da dovadă de rea credinţă sau de mare ignoranţă.”3

Rea credinţă, am spune noi astăzi, de ignoranţă neputând fi vorba, deoarece, la Paris, atât Aliaţii cât şi adversarii cunoşteau exact situaţia reală din Transilvania, lucru ce reiese din numeroasele rapoarte şi scrisori ale oamenilor politici, militari sau oameni de afaceri ai vremii. Astfel, în mai 1919, Magnan, directorul vămilor la Nisa, în urma unei misiuni economice în România redactează un raport, în care, pe lângă prezentarea resurselor economice face referiri şi la trecutul istoric afirmând despre Transilvania următoarele: „Această provincie, situată între cursul superior al Tisei, cursul inferior al Mureşului până la vărsarea sa şi Carpaţi până la zona Severinului, a fost leagănul poporului român. Despărţită de Principatele dunărene pentru prima oară în secolul XIV de către Ungaria, ea a trecut succesiv sub diferite dominaţii care nu i-au modificat aproape deloc fizionomia etnică. In 1867, pentru a îneca populaţia latină în masa ungurilor de pe malul stâng al Tisei, guvernul de la Budapesta a împărţit Transilvania în mai multe comitate şi a reuşit să implanteze aici câteva colonii maghiare... Dar aceste tentative nu au dus la omogenizarea scontată. Elementul străin a rămas izolat în mijlocul masei de români, care constituie astăzi, ca şi înainte, marea majoritate a populaţiei.4

De asemenea, Emmanuel de Martone, profesor de geografie la Sorbona şi secretar general al Comitetului de Studii de pe lângă Conferinţa de Pace de la Paris, în studiul său intitulat „Transilvania”, analizează originea şi evoluţia naţionalităţilor din Transilvania, subliniind originea latină şi preponderenţa populaţiei româneşti, făcând referiri la justeţea drepturilor românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, care corespund principiilor asupra drepturilor naţionalităţilor adoptate de Puterile Antantei.5

Pe 13 noiembrie 1918, la Belgrad, Aliaţii semnau Convenţia militară de Armistiţiu cu Ungaria, care împărţea Transilvania, stabilind arbitrar linia de demarcaţie pe Mureş şi lăsând sub autoritatea guvernului ungar condus de Károlyi Mihaly cea mai mare parte a Transilvaniei. Acesta era rodul intrigilor ţesute de luni de zile de politicienii unguri prin capitalele europene pe lângă comandanţii armatelor de ocupaţie, în timp ce guvernul maghiar tăcea eforturi pentru refacerea armatei spre a da asaltul liniei de demarcaţie. Intrigile maghiarilor au fost susţinute şi de interesele Marilor Puteri care nu doreau o Românie mare şi puternică care să le îngrădească accesul la resursele de petrol din Valea Prahovei, la sarea şi aurul din Transilvania, la lemnul şi minereurile munţilor, la grânele ieftine ale bărăganului şi care în loc să fie piaţă de desfacere pentru produsele lor, să se transforme în concurent viguros, ameninţându-le interesele.

Ion I.C. Brătianu, în răspunsul său la comunicarea întreruperii transporturilor militare, plin de amărăciune, arată clar, fără ocolişuri, cărui fapt se datora atitudinea Marilor Puteri faţă de România, la Paris: „Chestiunea petrolului a dezlănţuit împotriva noastră pe marii rechini ai trusturilor americane. Este cel puţin ciudat că Franţa, Anglia, Italia să se facă împotriva noastră instrumentele docile ale unor interese ce le sunt vrăşmaşe şi a acestor resentimente. Aceste trei Puteri, care constituie majoritatea Conferinţei, ne maltratează şi ne ameninţă în modul cel mai violent în faţa lumii întregi şi se mărginesc, pentru mângâierea noastră, a ne dovedi pe ascuns bunele lor sentimente, sub formă de regrete”, făcând aluzie la regretele exprimate de diplomaţii respectivelor ţări, acreditaţi la Bucureşti, al căror limbaj era altul decât al membrilor Consiliului Suprem Aliat.

Pentru a păstra integritatea „Ungariei milenare”, ungurii organizau sistematic campanii de denigrare a poporului român. În străinătate au fost înfiinţate birouri de propagandă, în acest scop fiind folosiţi oameni politici, ziarişti, ecleziaşti, profesori, femei etc., încercând să inducă în eroare Conferinţa de la Paris.

Propaganda lor era atât de agresivă încât atrag atenţia ziarelor de mare tiraj, atât din Europa cât şi de peste ocean.

Astfel „Washington Post” scria la 11 ianuarie 1919 „Ungurii desfăşoară o vie propagandă intenţionând să amăgească Puterile Aliate... Ungurii sunt exact tot atât de ireconciliabili şi de imposibil de schimbat ca şi iuncherii germani. Ei fac tot ce pot ca să împiedice aspiraţiile polonezilor şi românilor de a se contopi cu propriile lor ţări... Cu excepţia germanilor, ungurilor, bulgarilor şi turcilor, popoarele Europei nu vor nimic decât ceea ce le aparţine”.

Şi în Franţa ziarul „Le Tems”, publica la 20 februarie 1919 sub titlul „Ungurii şi românii” următoarele: „Propaganda ungară acţionează cu violenţă împotriva României. Ştirile false sunt răspândite sistematic; ieri se vorbea de revolte şi de fuga regelui, azi - grevă generală şi masacrarea ungurilor din teritoriul ocupat de români după Convenţia de Armistiţiu. În realitate, nici una dintre aceste informaţii nu are nici cel mai mic fundament.”

La 12 februarie ziarul „The Times”, în articolul „Autonomia Transilvaniei” scria: „Un mare număr de pamflete şi manifeste cu tendinţe revoluţionare împotriva regelui şi a guvernului român au fost distribuite clandestin în toate aceste districte. Profesorul Apathy, care s-a dovedit a fi autorul moral al celor mai multe greve şi tulburări care au avut loc, a fost de aceea închis de către autorităţile române. Există dovezi întemeiate că această misiune de propagandă ungară a primit subsidii de la guvernul ungar.”

Acelaşi „The Times”, două săptămâni mai târziu, în articolul „Adevărul despre România Mare”, preciza sub titlul „Originea ştirilor false”, „Misiunea Ungară de propagandă, pe lângă activitatea ei de a răspândi în străinătate zvonuri necontrolate cu privire la România, este de asemenea extrem de activă în Ungaria şi Transilvania, unde ţinta ei este de a produce anarhia în teritoriul ocupat de români, discreditând în felul acesta administraţia românească în speranţa zădărnicirii până la urmă a Unirii Transilvaniei cu România”.

Marile puteri urmărindu-şi propriile interese la Conferinţa de la Paris, ignoră problemele statelor mai mici, din care cauză, curând apar divergenţe între ele.

La Tratatul de Pace cu Germania „micii aliaţi” nu au fost acceptaţi şi nici consultaţi, iar memoriile şi protestele adresate de aceştia organelor Conferinţei n-au fost luate în consideraţie.

Tratatul cu Austria era un act fundamental pentru viitorul fiinţei naţionale a statului român, dar prin prevederile lui România era lovită în independenţa ei politică şi economică, Marile Puteri putându-se amesteca oricând şi sub orice formă în treburile ei interne.

I.I.C. Brătianu, într-o scrisoare trimisă lui Mihail Pherekyde pe 3 iunie 1919 spunea: „Convingerea mea este că noi în nici un fel nu putem primii asemenea condiţii. Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele,         nu-i putem jertfi neatârnarea”.6

Neputând accepta condiţiile tratatului, la 2 iulie 1919, în semn de protest I.I.C. Brătianu s-a retras din Conferinţă.

La 25 august, la Bucureşti soseşte un nou text elaborat la Paris pentru Tratatul Minorităţilor, pe care România refuzase să-1 semneze la începutul lui iulie. Noua redactare se dovedea şi mai inacceptabilă decât cele precedente, ceea ce determină guvernul român să trimită o notă explicativă: „Proiectul de Tratat pe care Marile Puteri vor să-1 impună României ca o consecinţă a angajamentului prevăzut de Tratatul cu Austria stabileşte pentru ea un regim de control şi independenţă mărginită, care nu corespunde nici situaţiei sale anterioare, nici relaţiilor internaţionale normale între state suverane”.7

Între timp ungurii continuau pregătirile militare, iar la începutul lunii iulie 1919 au decretat mobilizarea generală a tuturor contigentelor între 18 şi 45 de ani, sub pretextul de a asigura muncile agricole şi funcţionarea fabricilor, iar în noaptea de 19-20 iulie dezlănţuie ofensiva generală asupra armatei române, înaintând spre Tisa. Abia la 25 iulie înaintarea a fost oprită de armata română, inamicul fiind complet înfrânt în seara zilei de 26 iulie.

La 10 septembrie, la St. Germain-en-Laye, Aliaţii au semnat Tratatul de Pace cu Austria. România şi Serbia au refuzat să-1 semneze, depunând un memoriu de protest. Două zile mai târziu I. I. C. Brătianu demisiona împreună cu Guvernul său, refuzând să fie părtaş la semnarea unui document care leza demnitatea, neatârnarea şi interesele economice şi politice ale României.

În zilele imediat următoare demisiei sale, în declaraţia făcută lui Saint-Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, I. I. C. Brătianu arăta că: „Astăzi, Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru, obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice”8, iar în raportul său din 7 octombrie, ministrului Saint-Aulaire, confirmă spusele lui Brătianu, menţionând că: „Domnul I.I.C. Brătianu mi-a comunicat un anumit număr de documente care constituie, ca să spun aşa, dovezile tentativei cunoscute aici sub numele de şantaj american şi care constă în a înfometa România în cazul când va refuza să livreze bogăţiile sale petroliere societăţii Standard Oil”9

De asemenea, din raportul ministrului francez în România, din 7 ianuarie 1920, reiese că din discuţiile pe care le-a avut cu omologul său american care i-a vorbit „liber şi deschis despre politica ţării sale în România”, Statele Unite urmăreau impunerea unei dominaţii economice asupra Românie şi exploatarea ei fără menajament; „El mi-a spus că în momentul în care a fost invitat să-şi întrerupă concediul pentru a-şi relua postul, organizaţiile evreieşti şi capitaliştii din Statele Unite au exercitat asupra lui, cu complicitatea unei părţi a anturajului preşedintelui Wilson, o puternică presiune pentru a-1 determina să devină instrumentul partidului lor, cu condiţia de a provoca prin toate mijloacele o ruptură între Antanta şi România. Este, se spune, singurul mijloc de a asigura dominaţia din punct de vedere economic a Statelor Unite asupra României, care nemaifiind susţinută de alte puteri ale Antantei şi în special de către Franţa, ar fi tratată nu ca aliată, ci ca potrivnică şi ar putea fi astfel exploatată fără nici un fel de menajament. Se propune, îndeosebi să se ceară petrolul”, autorul raportului arătând şi ce anume vroiau capitaliştii americani: „pădurile şi căile ferate drept garanţie a avansurilor de război acordate României şi care este actualmente în imposibilitate de a le rambursa.”10

Nici guvernul Văitoianu care a urmat după 27 septembrie nu a acceptat semnarea Tratatului cu Austria, refuzând să semneze şi Tratatul de Pace cu Bulgaria pe care celelalte puteri 1-au semnat la 29 noiembrie 1919, deşi Consiliul Suprem a trimis un ultimatum guvernului român în care arăta că: „guvernul român continuă de trei luni şi jumătate să negocieze cu conferinţa ca de la putere la putere, fără să ţină seamă de alte drepturi sau interese decât ale sale, şi refuzând să accepte sarcinile solidarităţii, voind totuşi să beneficieze de avantaje [...] Conferinţa face un ultim apel la înţelepciunea guvernului şi poporului român, înainte de a lua grava rezoluţie de a rupe orice legătură cu România”, cerându-i „să se supună fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii rezoluţiilor” , de a evacua în întregime teritoriul ungar, de a accepta constituirea Comisiei interaliate pentru a opri, constata şi aprecia rechiziţiile făcute în Ungaria şi de a semna Tratatul cu Austria şi Tratatul Minorităţilor. Consiliul Suprem stabilea opt zile termen pentru răspuns. Guvernul Văitoianu, printr-un protest demn, respinge ultimatumul, iar pe 30 noiembrie demisionează, făcând loc unui guvern parlamentar condus de Alexandru Vaida-Voievod.

Acest nou guvern obţine prelungirea ultimatumului până la 10 decembrie 1919.

În cele din urmă, Marile Puteri au acceptat să se elimine din preambulul Tratatului Minorităţilor, anexat Tratatului cu Austria, aliniamentele care atingeau independenţa de stat a României, şi ca urmare a înţelegerilor şi concesiilor12 făcute de ambele părţi, la 10 decembrie 1919, generalul C. Coandă împreună cu Victor Antonescu au semnat, în numele guvernului român, Tratatul de Pace cu Austria, Convenţia dintre România şi cele cinci Mari Puteri (anexată Tratatului) şi Tratatul de Pace cu Bulgaria.

                              Prof. Popescu Ioan Dorin

 

NOTE

1 Direcţia Generală a Arhivelor Statului ..Desăvârşirea Unităţii Naţional-Statale a poporului român. Recunoaşterea ei internaţională 1918", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1986, vol. III , p. 50 (în continuare se va cita „Desăvârşirea Unităţii Naţional-Statale”)

2  Ibidem p. 86

3  Ibidem p.280

4  Ibidem p.415

5  Ibidem p. l

6  Gheorghe I. Brătianu, „Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu”, ed. a II-a, Bucureşti, 1940, p.86.

7  Gh. Brătianu, op. cit. p. 148-149

8 „Desăvârşirea Unităţii Naţional-Statale”, vol. IV, p.439

9 „Desăvârşirea Unităţii Naţional-Statale”, vol. IV. P.474

10 „Desăvârşirea Unităţii Naţional-Statale”. vol. V. p.579

11 „Desăvârşirea Unităţii National-Statale”, vol. V. p.23

12  Ibidem, p. 309

13 Unele lucrări menţionează data de 9 decembrie.