România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De ce huliţi mioriticul?

       După 1989, unii români fac în continuare revoluţie, ridiculizând tot ce este românesc, transpus în ideea de mioritic. Dicţionarul explicativ defineşte termenul mioritic (ca adjectiv), prin „spaţiu geografic românesc al cărui relief ondulat cu munţi şi văi este prielnic păstoritului” sau „univers spiritual specific românesc a cărui matrice o reprezintă spaţiul geografic românesc”.

Sintagma „spaţiu mioritic”, explicată astfel în dicţionar, potrivit concepţiei lui Lucian Blaga, îşi are izvorul în creaţia de tezaur a românilor, balada Mioriţa. Contextul aserţiunilor despre această creaţie este foarte larg. Mărturisesc sincer că nu voi apela la niciunul din studiile de analiză a baladei, scrise de mari erudiţi ai ţării: O. Densuşeanu, D. Caracostea, C. Brăiloiu şi alţii, ci voi exprima doar câteva puncte de vedere personale care vor da măsura revoltei mele împotriva tuturor acelor denigratori ai locului din care au răsărit, revărsând mizeria neputinţei lor de a pătrunde adâncurile propriei existenţe.

Ţin departe de mintea şi sufletul meu ideea că ceea ce spun aici reprezintă adevărul absolut, îmi iau doar dreptul la o opinie.

Ridiculizată în fel şi chip, ideea de mioritic este atribuită naivilor care mai vehiculează noţiunea de patriotism, apoi celor care rămân în ţară, nebântuiţi de dorinţa de a o părăsi şi, ce-i mai grav, aşa zisei prostimi din al cărui suflet a izvorât acest tezaur. Surprinde faptul că toate relele suportate de români până acum se revarsă cu nedreptate tocmai asupra unui sentiment puternic în relaţia român-România care ne-a fost un incontestabil liant de-a lungul veacurilor, ne-a menţinut puternici si demni în faţa tuturor vicisitudinilor.

Lăsând la o parte orice vorbărie despre ce e drept şi ce nu, din tot ce se spune despre Mioriţa, iau în discuţie câteva aspecte prin a căror interpretare formulez un calificativ de chintesenţă a sufletului românesc. Mai întâi, mă întreb de ce creatorul vede spaţiul oieritului ca „o gură de rai?” în concepţiile religioase, raiul este un loc plin de lumină, de culoare, de căldură şi, mai ales, de linişte, un loc al fericirii. Semnificaţia acestei metafore coboară din veacuri, întrucât acest rai al păstorilor era un loc al ocrotirii, pentru că, la începuturile existenţei lor, pământul acesta a fost năpădit de şiruri multe de migratori care au fost atraşi de darurile lui. Este elocventă scena din filmul Columna, unde căpetenia unor barbari cere conducătorului dacilor liberi să plece de pe aceste meleaguri că aici vor rămâne ei, că e iarbă grasă. Acolo, sus, pe culmile oierilor se retrăgeau bunii noştri de câte ori năvălitorii puneau sub sabia distrugerii seminţia locului. Acolo, pentru că acolo ei îşi găseau liniştea, iar duşmanii îşi găseau sfârşitul pe calea plină de capcane a apelor, văilor şi munţilor. Acolo era raiul lor. De el râdem astăzi?

De ce este plaiul mioritic motiv de ironie, când înşişi izvoare istorice ungureşti, cu care ne războim de multă vreme, atestă existenţa păstorilor daci în munţii ţării, la venirea din Asia a maghiarilor conduşi de Arpad? Aceste izvoare care atestă că mioriticul ne-a păstrat rădăcinile milenare în vatra ţării, constituie un adevărat certificat al dreptului nostru legitim asupra pământului transilvan, mai ales acum când unii unguri ne stau din nou în coastă, poate chiar profitând de ilara noastră demioritizare. Si mă mai întreb de ce lumea urbelor caută, pentru refacerea potenţialului de muncă, liniştea, lumina, culoarea „gurii de rai” a munţilor? Aceasta nu e de râs? Ea, această lume, nu e mioritică? Şi de ce mulţi din cei rătăciţi prin lume revin, când si când sau definitiv, la „iarba verde de acasă”, un mare prilej de bucurie şi pentru cei veniţi şi pentru cei regăsiţi acasă în spaţiul mioritic. Reiese că tot cu rădăcinile de aici îşi încălzesc sufletul prin lumea rece. Aceasta înseamnă că, oriunde ai rătăci prin lume, rămâi un mioritic.

Testamentul ciobănaşului interpretat în fel şi chip de diferiţi exegeţi, unii cu opinii intenţionat duşmănoase, care au vehiculat idei din cele mai variate, mergând de la aşa zisul fatalism, similar cu neputinţa, care ar caracteriza spiritul poporului român, până la banala idee a transcendenţei văzută într-o exclusivă dorinţă a oierului de a se contopi cu spaţiul natural în care si-a desfăşurat munca, motiv care ar justifica acceptarea morţii întru satisfacerea acestei dorinţe. Apreciez ca banală această idee, abordată absolut în mod răutăcios, întrucât se ştie că, în vremuri străvechi, băştinaşii noştri n-au zburat din ţară-n ţară după bunătăţi, nu-şi puteau părăsi raiul, ei aici au rămas şi şi-au apărat meleagul, pentru că ştiau ce apără. Oierul, tânăr sau bătrân, tot acolo era înmormântat şi comuniunea cu natura se înfăptuia potrivit datinii. Deci afirmaţia că şi-ar accepta moartea în acesta perspectivă nu are justificare.

Nu-ul meu hotărât îşi are argumente în fapte istorice şi în ceremonii de tradiţie care conturează un mod de a trăi curajos şi plin de speranţă al românilor.

Mai întâi, din formula „De-o fi să mor”, transpare doar eventualitatea. Apoi, lipsa unui deznodământ epic lasă cititorului lumina sentimentului că dispariţia ciobănaşului nu a avut loc. De ce se stoarce cu rea-credinţă ideea acceptării morţii?

Întregul episod al testamentului este străbătut de cele mai strălucitoare simţiri omeneşti. Răspunsul la întrebarea de ce ciobănaşul lasă în grija potenţialilor ucigaşi misiunea înmormântării lui are mai multe variante. Una dintre ele are o respiraţie universal-umană, aceea de a se împlini ultima dorinţă a celui trimis morţii. Iar o alta, pe care aş încadra-o în contextul românesc, este că între însuşirile sufletului său, omenia transpare atât de intens, încât se încrede într-o palidă rază de lumină rămasă în cei doi, pe care numai lăcomia i-a abătut dintr-un drum frumos al ortăciei păstoreşti, considerându-i totuşi capabili să îndeplinească cerinţele tradiţiei, ei fiind singurele fiinţe umane din acest mediu.

În sprijinul afirmaţiei că balada Mioriţa conţine o gamă a celor mai profunde simţiri ale poporului român, se pot aduce mai multe argumente. Astfel, dorinţa de a rămâne în strunga de oi să fie alături de animalele aflate în grija sa, pune în lumină ataşamentul faţă de ele, dar şi faţă de acest loc al muncii sale. Că oile 1-or plânge relevă suferinţa acestora ca un răspuns firesc la blândeţea cu care au fost ocrotite de stăpânul lor, o bună similitudine cu „câinele soldatului” care moare pe mormântul stăpânului. O derulare peste veacuri a acestei afecţiuni a omului faţă de animale a ajuns până în zilele noastre, fiind prezentă în tradiţiile satului românesc la date când gospodarii îşi stropesc animalele cu apă sfinţită pentru a fi ferite de rău. Dovada acestei duioşii cu care şi-a practicat îndeletnicirea o constituie rugămintea de a înlocui vestea tristă cu alta care le-ar bucura, aceea că s-a însurat. Consider aceasta o ilustrare a dorinţei de viaţă împlinită care îi bucură şi pe toţi cei apropiaţi tânărului.

Contrar ideii duşmănoase că lipsa unei acţiuni împotriva celor ce-i plănuiesc moartea ar fi un act de laşitate, afirmat ca o caracteristică a poporului român, stă mărturie întreaga istorie de lupte şi jertfe ale înaintaşilor noştri.

Este incontestabil că nicăieri în baladă nu transpare spaima de moarte. Ciobănaşul nu se tânguie, nu se înspăimântă în urma veştii primite, ci, calm si lucid, potrivit înţelepciunii populare, îşi orânduieşte cele cuvenite în eventualitatea înfăptuirii acestei ameninţări. Mă întreb si întreb: ce fapte din istoria neamului nostru confirmă că suntem o naţie de neputincioşi? Când în tot şirul de înfruntări din istoria noastră, luptătorul român a ieşit din tranşee în întâmpinarea morţii, plângând şi văicărindu-se că vine glonţul şi-1 ucide? Aşa au procedat ciobanii lui Ştefan cel Mare care au măcelărit cu bâtele puhoiul turcesc al morţii la Vaslui? Aşa au procedat ostenii de la Mărăşeşti ai lui Eremia Grigorescu când au oprit tăvălugul spărgător de fronturi al faimosului mareşal Mackensen? Oare văicărindu-se, oşteanul Eftimie Croitoru a sărit în apa Mureşului cu o cange producând prin lovire explozia unei mine plutitoare care ameninţa cu distrugerea un pod strategic? Văicărindu-se copila Măriuca Zaharie de la Mărăşeşti s-a urcat în nuc în locul transmisionistului ucis, dând indicaţii prin telefon celor care coordonau atacul? În cele patru asalturi asupra redutelor Griviţei, narate de Sadoveanu, tot văicărindu-se în faţa morţii, curcanii plecau cu şi mai mare hotărâre la atac? Dar confruntările românilor cu forţe înzecit superioare la Călugăreni şi Rovine ar fi tot un mioritic ridicol?

De ce ciobănaşul nu îşi închipuie ceremonia înmormântării? Să fie aceasta doar datorită mesajului către mioare şi mamă în grija de a nu-i întrista pe cei dragi? De ce îşi desfăşoară în închipuire o nuntă plină de strălucirea aştrilor, animată de orchestra păsărelelor, în timp ce toate componentele naturii prind viaţă umană şi-1 însoţesc ca oaspeţi, gustând alături de el bucuria fericirii depline?

Înlocuirea ceremoniei înmormântării cu cea a nuntii este oare o resemnare în faţa ameninţării morţii sau o încredere că moartea poate fi depăşită? Potrivit conceptului că Mioriţa este o oglindă a sufletului românesc, nunta poate ilustra, într-un alt aspect al existenţei românilor, tradiţia înmormântării ca miri a tinerilor nelumiţi, care şi astăzi se păstrează în practicile rituale ale poporului nostru, ea oglindind intensitatea durerii celor rămaşi pentru moartea celui care n-a avut parte de fericirea căsătoriei. Ce motiv avem să ridiculizăm această tradiţie?

În episodul dominat de vibraţia rugăminţii: „Tu, mioara mea,/Să te-nduri de ea/Şi să-i spui curat”, adică convingător, a ciobănaşului în mesajul către mama sa, evocând imaginea dureroasă în căutarea fiului de către cea care „Din ochi lăcrimând,/Pe câmpi alergând”, întreabă de el conturându-i portretul asemenea unui făt frumos, se îmbrăţişează într-o profundă emoţie dragostea maternă cu cea filială, piatra de temelie a neamului nostru, având reflectare în întreaga suflare umană. Râdem de mioriticii înnobilaţi cu acest sentiment?

Luarea în derâdere a mioriticului este asemenea acţiunii desfiguratului sau nătăfleţului cu faţa buhăită de prost, care se uită în oglindă şi râde de felul cum arată, ca şi când n-ar fi el acela.

Şi iar mă întreb: scuipăm cu mizerie asupra părinţilor, asupra neamului, asupra lutului care ne-a dat viaţă şi ne hrăneşte? Până unde merge descumpănirea noastră actuală?

Dacă mioriticul înseamnă patriotism şi aceasta este motiv de batjocură, atunci eu sunt mioritică.

Dacă mioriticul înseamnă ataşament fată de natura tării care ne este leagăn şi alint căzute în derâdere, atunci eu sunt mioritică.

Dacă mioriticul înseamnă dragostea fiului faţă de mamă şi a mamei faţă de fiu şi aceasta trebuie ironizată, atunci eu sunt mioritică.

Dacă mioriticul înseamnă elogiu, respect şi preţuire pentru istoria neamului si acestea sunt demne de dispreţ, atunci eu sunt mioritică.

Dacă şi în condiţiile scandalului actual din ţară mai sper în netezirea unui drum spre progresul ţării si aceasta înseamnă naivitate proprie mioriticilor de care se râde, atunci eu sunt mioritică.

Dacă printr-o strădanie acerbă, reuşeşti să te realizezi în ţara ta, fără să te aventurezi în lumea străină ţie şi eşti considerat lipsit de curajul aventurii, atunci eu te admir şi te consider un vrednic mioritic. Prin ei, cei rămaşi aici, cresc frumos oraşele, vor creşte curând şi satele, pentru că hărnicia românului respiră tot din Mioriţa, prin cântecul intrigii care rupe firul prieteniei celor trei:„Că-i mai ortoman/Ş-are oi mai multe/Mândre şi cornute/Şi cai învăţaţi/Şi câini mai bărbaţi”.

Iubesc această baladă pentru tot depozitul de suflet românesc, în care străluceşte tot ce e frumos în noi: omenie, hărnicie, dragoste pentru frumos, ataşament faţă de pământul ţării, iubire, aspiraţie spre bine. îmi doresc ca toţi cei care batjocoresc astăzi mioriticul să se ruşineze peste ani de actul lor inconştient, emfatic în prostie.

Închei şirul întrebărilor mele, paralel cu aceste gânduri, cu o rugăciune: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”

15 mai 2007          

 

                              Prof. pens. Georgeta Ciobotă