|
După 1989, unii români fac în continuare revoluţie, ridiculizând
tot ce este românesc, transpus în ideea de mioritic. Dicţionarul
explicativ defineşte termenul mioritic (ca adjectiv), prin
„spaţiu geografic românesc al cărui relief ondulat cu munţi
şi văi este prielnic păstoritului” sau „univers
spiritual specific românesc a cărui matrice o reprezintă spaţiul
geografic românesc”.
Sintagma
„spaţiu mioritic”, explicată astfel în dicţionar,
potrivit concepţiei lui Lucian Blaga, îşi are izvorul în creaţia
de tezaur a românilor, balada Mioriţa. Contextul aserţiunilor
despre această creaţie este foarte larg. Mărturisesc sincer
că nu voi apela la niciunul din studiile de analiză a baladei,
scrise de mari erudiţi ai ţării: O. Densuşeanu, D.
Caracostea, C. Brăiloiu şi alţii, ci voi exprima doar câteva
puncte de vedere personale care vor da măsura revoltei mele împotriva
tuturor acelor denigratori ai locului din care au răsărit, revărsând
mizeria neputinţei lor de a pătrunde adâncurile propriei
existenţe.
Ţin
departe de mintea şi sufletul meu ideea că ceea ce spun aici
reprezintă adevărul absolut, îmi iau doar dreptul la o opinie.
Ridiculizată
în fel şi chip, ideea de mioritic este atribuită
naivilor care mai vehiculează noţiunea de patriotism, apoi celor
care rămân în ţară, nebântuiţi de dorinţa de a
o părăsi şi, ce-i mai grav, aşa zisei prostimi din al
cărui suflet a izvorât acest tezaur. Surprinde faptul că toate
relele suportate de români până acum se revarsă cu nedreptate
tocmai asupra unui sentiment puternic în relaţia român-România
care ne-a fost un incontestabil liant de-a lungul veacurilor, ne-a menţinut
puternici si demni în faţa tuturor vicisitudinilor.
Lăsând
la o parte orice vorbărie despre ce e drept şi ce nu, din tot ce
se spune despre Mioriţa, iau în discuţie câteva aspecte
prin a căror interpretare formulez un calificativ de chintesenţă
a sufletului românesc. Mai întâi, mă întreb de ce creatorul vede
spaţiul oieritului ca „o gură de rai?” în concepţiile
religioase, raiul este un loc plin de lumină, de culoare, de căldură
şi, mai ales, de linişte, un loc al fericirii. Semnificaţia
acestei metafore coboară din veacuri, întrucât acest rai al păstorilor
era un loc al ocrotirii, pentru că, la începuturile existenţei
lor, pământul acesta a fost năpădit de şiruri multe
de migratori care au fost atraşi de darurile lui. Este elocventă
scena din filmul Columna, unde căpetenia unor barbari cere
conducătorului dacilor liberi să plece de pe aceste meleaguri că
aici vor rămâne ei, că e iarbă grasă. Acolo, sus, pe
culmile oierilor se retrăgeau bunii noştri de câte ori năvălitorii
puneau sub sabia distrugerii seminţia locului. Acolo, pentru că
acolo ei îşi găseau liniştea, iar duşmanii îşi
găseau sfârşitul pe calea plină de capcane a apelor, văilor
şi munţilor. Acolo era raiul lor. De el râdem astăzi?
De
ce este plaiul mioritic motiv de ironie, când înşişi izvoare
istorice ungureşti, cu care ne războim de multă vreme,
atestă existenţa păstorilor daci în munţii
ţării, la venirea din Asia a maghiarilor conduşi de Arpad?
Aceste izvoare care atestă că mioriticul ne-a păstrat rădăcinile
milenare în vatra ţării, constituie un adevărat certificat
al dreptului nostru legitim asupra pământului transilvan, mai ales
acum când unii unguri ne stau din nou în coastă, poate chiar profitând
de ilara noastră demioritizare. Si mă mai întreb de ce lumea
urbelor caută, pentru refacerea potenţialului de muncă,
liniştea, lumina, culoarea „gurii de rai” a munţilor?
Aceasta nu e de râs? Ea, această lume, nu e mioritică? Şi
de ce mulţi din cei rătăciţi prin lume revin, când si
când sau definitiv, la „iarba verde de acasă”, un mare prilej de
bucurie şi pentru cei veniţi şi pentru cei regăsiţi
acasă în spaţiul mioritic. Reiese că tot cu rădăcinile
de aici îşi încălzesc sufletul prin lumea rece. Aceasta înseamnă
că, oriunde ai rătăci prin lume, rămâi un mioritic.
Testamentul
ciobănaşului interpretat în fel şi chip de diferiţi
exegeţi, unii cu opinii intenţionat duşmănoase, care
au vehiculat idei din cele mai variate, mergând de la aşa zisul
fatalism, similar cu neputinţa, care ar caracteriza spiritul
poporului român, până la banala idee a transcendenţei văzută
într-o exclusivă dorinţă a oierului de a se contopi cu spaţiul
natural în care si-a desfăşurat munca, motiv care ar justifica
acceptarea morţii întru satisfacerea acestei dorinţe. Apreciez
ca banală această idee, abordată absolut în mod răutăcios,
întrucât se ştie că, în vremuri străvechi, băştinaşii
noştri n-au zburat din ţară-n ţară după bunătăţi,
nu-şi puteau părăsi raiul, ei aici au rămas şi
şi-au apărat meleagul, pentru că ştiau ce apără.
Oierul, tânăr sau bătrân, tot acolo era înmormântat şi
comuniunea cu natura se înfăptuia potrivit datinii. Deci afirmaţia
că şi-ar accepta moartea în acesta perspectivă nu are
justificare.
Nu-ul
meu hotărât îşi are argumente în fapte istorice şi în
ceremonii de tradiţie care conturează un mod de a trăi
curajos şi plin de speranţă al românilor.
Mai
întâi, din formula „De-o fi să mor”, transpare doar
eventualitatea. Apoi, lipsa unui deznodământ epic lasă
cititorului lumina sentimentului că dispariţia ciobănaşului
nu a avut loc. De ce se stoarce cu rea-credinţă ideea acceptării
morţii?
Întregul
episod al testamentului este străbătut de cele mai strălucitoare
simţiri omeneşti. Răspunsul la întrebarea de ce ciobănaşul
lasă în grija potenţialilor ucigaşi misiunea înmormântării
lui are mai multe variante. Una dintre ele are o respiraţie
universal-umană, aceea de a se împlini ultima dorinţă a
celui trimis morţii. Iar o alta, pe care aş încadra-o în
contextul românesc, este că între însuşirile sufletului său,
omenia transpare atât de intens, încât se încrede într-o palidă
rază de lumină rămasă în cei doi, pe care numai lăcomia
i-a abătut dintr-un drum frumos al ortăciei păstoreşti,
considerându-i totuşi capabili să îndeplinească cerinţele
tradiţiei, ei fiind singurele fiinţe umane din acest mediu.
În
sprijinul afirmaţiei că balada Mioriţa conţine
o gamă a celor mai profunde simţiri ale poporului român, se pot
aduce mai multe argumente. Astfel, dorinţa de a rămâne în
strunga de oi să fie alături de animalele aflate în grija sa,
pune în lumină ataşamentul faţă de ele, dar şi
faţă de acest loc al muncii sale. Că oile 1-or plânge
relevă suferinţa acestora ca un răspuns firesc la blândeţea
cu care au fost ocrotite de stăpânul lor, o bună similitudine
cu „câinele soldatului” care moare pe mormântul stăpânului. O
derulare peste veacuri a acestei afecţiuni a omului faţă de
animale a ajuns până în zilele noastre, fiind prezentă în
tradiţiile satului românesc la date când gospodarii îşi
stropesc animalele cu apă sfinţită pentru a fi ferite de rău.
Dovada acestei duioşii cu care şi-a practicat îndeletnicirea o
constituie rugămintea de a înlocui vestea tristă cu alta care
le-ar bucura, aceea că s-a însurat. Consider aceasta o ilustrare a
dorinţei de viaţă împlinită care îi bucură
şi pe toţi cei apropiaţi tânărului.
Contrar
ideii duşmănoase că lipsa unei acţiuni împotriva
celor ce-i plănuiesc moartea ar fi un act de laşitate, afirmat
ca o caracteristică a poporului român, stă mărturie întreaga
istorie de lupte şi jertfe ale înaintaşilor noştri.
Este
incontestabil că nicăieri în baladă nu transpare spaima de
moarte. Ciobănaşul nu se tânguie, nu se înspăimântă
în urma veştii primite, ci, calm si lucid, potrivit înţelepciunii
populare, îşi orânduieşte cele cuvenite în eventualitatea înfăptuirii
acestei ameninţări. Mă întreb si întreb: ce fapte din
istoria neamului nostru confirmă că suntem o naţie de
neputincioşi? Când în tot şirul de înfruntări din
istoria noastră, luptătorul român a ieşit din tranşee
în întâmpinarea morţii, plângând şi văicărindu-se
că vine glonţul şi-1 ucide? Aşa au procedat ciobanii
lui Ştefan cel Mare care au măcelărit cu bâtele puhoiul
turcesc al morţii la Vaslui? Aşa au procedat ostenii de la Mărăşeşti
ai lui Eremia Grigorescu când au oprit tăvălugul spărgător
de fronturi al faimosului mareşal Mackensen? Oare văicărindu-se,
oşteanul Eftimie Croitoru a sărit în apa Mureşului cu o
cange producând prin lovire explozia unei mine plutitoare care ameninţa
cu distrugerea un pod strategic? Văicărindu-se copila Măriuca
Zaharie de la Mărăşeşti s-a urcat în nuc în locul
transmisionistului ucis, dând indicaţii prin telefon celor care
coordonau atacul? În cele patru asalturi asupra redutelor Griviţei,
narate de Sadoveanu, tot văicărindu-se în faţa morţii,
curcanii plecau cu şi mai mare hotărâre la atac? Dar confruntările
românilor cu forţe înzecit superioare la Călugăreni
şi Rovine ar fi tot un mioritic ridicol?
De
ce ciobănaşul nu îşi închipuie ceremonia înmormântării?
Să fie aceasta doar datorită mesajului către mioare şi
mamă în grija de a nu-i întrista pe cei dragi? De ce îşi desfăşoară
în închipuire o nuntă plină de strălucirea aştrilor,
animată de orchestra păsărelelor, în timp ce toate
componentele naturii prind viaţă umană şi-1 însoţesc
ca oaspeţi, gustând alături de el bucuria fericirii depline?
Înlocuirea
ceremoniei înmormântării cu cea a nuntii este oare o resemnare în
faţa ameninţării morţii sau o încredere că
moartea poate fi depăşită? Potrivit conceptului că Mioriţa
este o oglindă a sufletului românesc, nunta poate ilustra, într-un
alt aspect al existenţei românilor, tradiţia înmormântării
ca miri a tinerilor nelumiţi, care şi astăzi se păstrează
în practicile rituale ale poporului nostru, ea oglindind intensitatea
durerii celor rămaşi pentru moartea celui care n-a avut parte de
fericirea căsătoriei. Ce motiv avem să ridiculizăm
această tradiţie?
În
episodul dominat de vibraţia rugăminţii: „Tu, mioara
mea,/Să te-nduri de ea/Şi să-i spui curat”, adică
convingător, a ciobănaşului în mesajul către mama sa,
evocând imaginea dureroasă în căutarea fiului de către
cea care „Din ochi lăcrimând,/Pe câmpi alergând”, întreabă
de el conturându-i portretul asemenea unui făt frumos, se îmbrăţişează
într-o profundă emoţie dragostea maternă cu cea filială,
piatra de temelie a neamului nostru, având reflectare în întreaga
suflare umană. Râdem de mioriticii înnobilaţi cu acest
sentiment?
Luarea
în derâdere a mioriticului este asemenea acţiunii desfiguratului
sau nătăfleţului cu faţa buhăită de prost,
care se uită în oglindă şi râde de felul cum arată,
ca şi când n-ar fi el acela.
Şi
iar mă întreb: scuipăm cu mizerie asupra părinţilor,
asupra neamului, asupra lutului care ne-a dat viaţă şi ne
hrăneşte? Până unde merge descumpănirea noastră
actuală?
Dacă
mioriticul înseamnă patriotism şi aceasta este motiv de
batjocură, atunci eu sunt mioritică.
Dacă
mioriticul înseamnă ataşament fată de natura tării
care ne este leagăn şi alint căzute în derâdere, atunci
eu sunt mioritică.
Dacă
mioriticul înseamnă dragostea fiului faţă de mamă
şi a mamei faţă de fiu şi aceasta trebuie ironizată,
atunci eu sunt mioritică.
Dacă
mioriticul înseamnă elogiu, respect şi preţuire pentru
istoria neamului si acestea sunt demne de dispreţ, atunci eu sunt
mioritică.
Dacă
şi în condiţiile scandalului actual din ţară mai sper
în netezirea unui drum spre progresul ţării si aceasta înseamnă
naivitate proprie mioriticilor de care se râde, atunci eu sunt mioritică.
Dacă
printr-o strădanie acerbă, reuşeşti să te
realizezi în ţara ta, fără să te aventurezi în lumea
străină ţie şi eşti considerat lipsit de curajul
aventurii, atunci eu te admir şi te consider un vrednic mioritic.
Prin ei, cei rămaşi aici, cresc frumos oraşele, vor creşte
curând şi satele, pentru că hărnicia românului respiră
tot din Mioriţa, prin cântecul intrigii care rupe firul prieteniei
celor trei:„Că-i mai ortoman/Ş-are oi mai multe/Mândre şi
cornute/Şi cai învăţaţi/Şi câini mai bărbaţi”.
Iubesc
această baladă pentru tot depozitul de suflet românesc, în
care străluceşte tot ce e frumos în noi: omenie, hărnicie,
dragoste pentru frumos, ataşament faţă de pământul
ţării, iubire, aspiraţie spre bine. îmi doresc ca toţi
cei care batjocoresc astăzi mioriticul să se ruşineze peste
ani de actul lor inconştient, emfatic în prostie.
Închei
şirul întrebărilor mele, paralel cu aceste gânduri, cu o rugăciune:
„Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”
15
mai 2007
Prof. pens. Georgeta Ciobotă
|
|
