România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ISTORIE NAŢIONALA ŞI ISTORIE LOCALA IN APOTEOTICUL AN 1918

Debutul secolului al XX-lea găseşte o mare parte a naţiunii române în afara graniţelor statale fireşti. Dualismul austro-ungar şi ţarismul rus, deşi aflate într-o accentuată criză economică şi socială continuă politica de deznaţionalizare şi nerecunoaşterea drepturilor naţionale pentru milioanele de români din provinciile istorice Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia. Privită şi numai prin acest succint cadru istoric, Marea Unire din 1918, operă colectivă a întregii suflări româneşti, constituie şi azi arc de triumf peste timp, evenimentul cu cel mai profund impact asupra conştiinţei naţionale româneşti.

O etapă superioară în lupta pentru recunoaşterea individualităţii politice a naţiunii române începe odată cu activizarea clasei politice româneşti al cărei exponent era Partidul Naţional Român. Prezenţa deputaţilor români în Parlamentul de la Budapesta începând cu anul 1905 s-a făcut simţită prin combaterea vehementă a proiectelor legilor şcolare reacţionare, prin demascarea publică a politicii de asimilare forţată, prin pronunţarea fermă pentru drepturi democratice. Discursurile rostite de la Tribuna Parlamentului îi aduc în prim-plan pe Şt. Cicio-Pop, A. Vlad, I. Suciu, A. Vaida, V. Goldiş, 1. Maniu, Th. Mihaly şi alţii, adică pe cei ce vor fi artizanii României Mari.

În locul durelor lupte politice cu reprezentanţii dualismului austro-ungar refractari la orice concept de drept naţional, cei cincisprezece deputaţi români purtători de cuvânt ai naţiunii declară solemn că “nicicând individualitatea lor naţională nu şi-o vor contopi cu fiinţa altor neamuri străine”1

Cei patru ani ai primei mari conflagraţii mondiale determină mutaţii profunde şi decisive în lupta de eliberare a naţiunilor oprimate prin radicalizarea acesteia. Nimic şi nimeni nu mai putea opri eroziunea accentuată a monarhiei bicefale pentru care timpul istoric era pe cale să se epuizeze. Nici chiar punctul al zecelea din “Cele paisprezece puncte” lansate de W. Wilson conform căruia “popoarelor din Austro-Ungaria trebuie să li se asigure o dezvoltare autonomă şi un loc între naţiuni” nu era pe deplin compatibil cu noul curs al istoriei, în acest sens este relevant faptul că un grup de parlamentari români aflaţi la Paris trimit în februarie 1918 o telegramă preşedintelui american în care îşi exprimă îndoiala asupra propunerii de autonomie, rezolvarea situaţiei fiind identificată în crearea statelor naţionale, libere şi unitare, în frontierele lor etnografice.2

Obiectivul naţional centrat pe ideea de unitate va focaliza toate energiile, dincolo de orice coloratură politică sau statut social. Este arhicunoscută implicarea emigraţiei româneşti în sensibilizarea şi atragerea marilor puteri, a opiniei publice internaţionale, de partea cauzei româneşti. Folosind toate căile posibile, de la cele politice la cele culturale :presa, conferinţele, diplomaţia, personalităţi remarcabile ale vieţii politice, ştiinţifice, culturale, româneşti, vor fi active în marile capitale ale lumii, la Paris, Londra, Roma şi Washington. O simplă enumerare îi aduce în prim plan pe Take lonescu, C. Miile, Traian Vuia, Simion Măndrescu, Elena Văcărescu, V. Stoica, Nicolae Titulescu şi alţii, care prin eforturile depuse au creat pe plan extern o stare de spirit favorabilă cauzei romane.

Astfel guvernul american va recunoaşte la 6 iulie 1918 că simpatizează adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor iar ministrul de externe al Franţei, St PichoH menţiona într-o scrisoare adresată “Misiunii universitare române” la Paris : “… nu vom părăsi România, care s-a jertfit ca şi noi pentru apărarea Dreptului [...] Am luat faţă de ea angajamente pe care nu este îngăduit a nu le ţine.”3

Activitatea emigraţiei române este într-o strânsă conexiune cu ceea ce se întâmplă pe plan intern în provinciile subjugate, unde lupta de eliberare naţională este dinamizată de reprezentanţii de frunte ai P.N.R. şi ai secţiei române a P,S,D. din Ungaria.

Ideea de naţionalitate, despre care Vasile Goldiş spunea că „mi~e mai scumpă ca orice libertate din lume şi avem tăria sufletească necesară să o apărăm, altfel vom pieri”4 ocupă miezul dezbaterilor din cadrul celor două partide. Este tot mai evidentă şi necesară formarea unui Consiliu Naţional Român, cu atât mai mult cu cât atitudinea radicală a P.N.R, exprimată în Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie 1918 şi reînnoită la 18 octombrie prin discursul deputatului Al.Vaida în Parlamentul de la Budapesta are o valoare programatică pentru desăvârşirea unităţii politice şi de stat. Tot ceea ce se va întreprindere după 18 octombrie, până la Marea Adunare de la Alba Iulia are la bază principiile expuse în cele două documente Acestea conţin temeiurile pe care se va clădi Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti în ziua de 31 octombrie 1918 .Intrarea acestui adevărat guvern românesc pe scena politică se va face prin Apelul C.N.R.C., care aduce la cunoştinţa naţiunii române dreptul de liberă dispunere a naţiunilor cerând poporului şi soldaţilor să fie cu răbdare, cu iubire către neamul lor, care a intrat în rândul naţiunilor libere.5

Probleme presante stăteau în faţa C.M.R.C., al cărui sediu era în locuinţa lui St. Cicio-Pop din Arad, Trebuiau organizate gărzile naţionale şi administraţia locală românească ce urmau să înlocuiască vechile autorităţi locale. Constituite în mod democratic, în prima parte a lui noiembrie, noile organisme militare şi civile se încadrează într-o ierarhie perfectă pe structuri judeţene, cercuale şi comunale, de la marile oraşe până la cele mai mici comunităţi rurale naţiunea română triumfând prin reprezentanţii săi. Acum intră pe scena istorică românească fruntaşii localităţilor : dascăli, preoţi, ofiţeri, jurişti, adevăraţi catalizatori de energii patriotice, modele respectate de toţi cetăţenii pentru devotamentul lor faţă de cauza unirii şi ordinii publice.

Iată cum descrie importanţa misiei sale Petre Boţianu, participant la Marea Adunare de la Alba Iulia cel care a organizat consiliile naţionale locale şi gărzile naţionale în micile sate româneşti Dumbrava, Râpa de sus, Râpa de jos şi Huduc, aflate la poalele Munţilor Călimani: “Am introdus ordinea, trebuind să fiu şi judecător şi inginer silvic şi de toate pentru toţi, ziua, noaptea, pe orice vreme şi cu orice  risc permanent. Apreciez ca şi Biserica a îndeplinit un rol important în calmarea respectiv îmbunarea oamenilor”6.

Autorul acestor rânduri surprinde o stare de spirit tensionată provocată de elemente din fosta administraţie maghiară sau de cete de ostaşi unguri ai fostei armate austro-ungare care nu se împăcaseră cu gândul că totul este pierdut pentru ei.

Rolul gărzilor naţionale româneşti era nu numai de a apăra ordinea şi liniştea în comunităţile pe care le reprezentau ci şi de a fi „luminătorii şi voitorii de bine ai poporului cuprins de nelinişte şi manşe din cauza secolelor lungi de iobăgie şi a oligarhiei despuietoare.”7

Eşecul tratativelor din 13-14 noiembrie dintre reprezentanţii C.N.R.C şi delegaţia guvernului maghiar, datorat incapacităţii acesteia din urmă de a percepe cursul firesc al istoriei, a confirmat încă o dată că soarta naţiunii române se află în propriile mâini. Acum, reprezentanţii naţiunii române reiterează necesitatea unei grabnice exprimări a voinţei poporului într-o adunare naţională ce se va convoca pentru 1 Decembrie.8

În acest scop, pe 15 noiembrie C.N.R.C va trimite consiliilor naţionale judeţene, cercuale şi locale regulamentul pentru alegerea deputaţilor adunării naţionale, Concomitent, un “Apel către popoarele lumii” redactat în limbile română , engleză şi franceză, confirmă faptul că naţiunea română hotărăşte înfiinţarea statului său liber şi independent. Convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia este publicată la 20 noiembrie 1918. Pagină de istorie şi apel la conştiinţa naţională, acest document va fi perceput ca un mesaj menit să implice fiecare roman în croirea destinului naţional „Suntem convinşi” se consemna în convocarea din 20 noiembrie „că afară de cei care vor prezenta toate păturile sociale ale naţiei noastre la această adunare unde se va hotărî soarta neamului nostru poate pentru vecie se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă.9

Această chemare cu larg ecou în inimile românilor de pretutindeni va imprima Marii Adunări Naţionale un profund caracter democratic, fiind reprezentate la Alba Iulia toate straturile naţiunii româneşti, mulţimi de la oraşe şi sate, ţărani, muncitori, meseriaşi, intelectuali, soldaţi. Chemarea C.N.R.C. se multiplică în mii de chemări ale consiliilor naţionale locale toate pătrunse de un sentiment de înalt patriotism, dar şi de răspundere civică, între 20 noiembrie şi l Decembrie sunt zece zile entuziaste, pline de emoţii în aşteptarea marelui eveniment încercările de diversiune venite din partea cercurilor reacţionare maghiare n-au mai putut înşela pe nimeni.

Presa timpului este foarte activă, în primul rând se aflau ziarele “Unirea” din Blaj, “Românul” din Arad şi “Drapelul” din Lugoj care prin articole mobilizatoare chemau poporul la Alba Iulia.

Drumul către Alba Iulia nu a prezentat siguranţă, unele trenuri, care veneau din nordul şi vestul Transilvaniei fiind oprite în gările Cucerdea (Războieni) şi Teiuş. Martorii oculari ai incidentelor descriu tulburările provocate de gărzile de husari. Alexe Procopovici, reprezentantul bucovinenilor la Alba Iulia descrie incidentul din gara Cucerdea astfel: “La Cucerdea, la un tren care sosise înaintea noastră, gardiştii unguri insultaseră un preot român şi rupseseră steagul tricolor de pe vagon. Au fost dezarmaţi chiar în clipa în care am intrat în gară. Când ne-am pus în mişcare o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra trenului nostru.10

Gărzile naţionale româneşti de pe malul drept al Mureşului s-au angajat în aceste condiţii în lupte pentru a lăsa drum liber trenurilor. La Lunca Mureşului s-au dat lupte în toată regula, aici participând şi garda naţională din Ocna Mureş.11

Despre ceea ce s-a întâmplat în ziua de 1 Decembrie s-a scris mult. Au fost surprinse entuziasmul, bucuria, lacrima de pe obrazul ţăranului român, imaginea steagului tricolor, totul absolut totul, în cele mai mici detalii.

Din respect pentru adevărul istoric consemnăm totuşi încă un pasaj din memoriile lui Petre A. Boţianu cuprinse în volumul “Memorii. Discursuri. Documente” aşa cum sunt prezentate ele în partea intitulată “Şi eu am fost la Alba Iulia - 1 Decembrie 1918”.

“În viaţa mea nu am văzut o adunare mai mare, mai măreaţa şi mai unită în cuget şi-n simţiri  şi în viaţa mea nu am avut o bucurie mai profundă [...] Acolo, la Alba Iulia ne­am cuminecat cu legământul sfânt, cu jurământul pe Constituţia României şi pe hotărârea din acea zi ca să slujim cu jertfelnicie Unirea şi consolidarea ei, progresul Patriei, iubirea Neamului fără să urâm pe alţii, îmbrăţişând cu dragoste frăţească întreaga familie a Patriei, pe toţi cei care vor primi cu sinceritate aceasta înfrăţire.12

La Alba Iulia s-a împlinit visul secular al naţiei române şi apoteotic, s-au conturat fruntariile României Mari. Există situaţii când destinul naţional are un puternic impact asupra destinului unei comunităţi locale. Numele unor localităţi ale judeţului nostru se leagă de evenimentele anului 1918. Între acestea şi numele localităţii Războieni-Cetate, cunoscută pană în 1918 sub numele de Szekely-Földvar, adică Cucerdea Secuiască.

În consens cu întreaga naţiune română, locuitorii satului nostru au scris cea mai frumoasa pagina de istorie locală tocmai în decembrie 1918. Însăşi actuala denumire de Războieni se leagă de cele întâmplate atunci, în data de 6 decembrie 1918, regimentul 15 “Războieni” al Armatei Române sub conducerea maiorului Vasile Nădejde a trecut Mureşul. „Toată populaţia satului în costume populare a primit armata cu urale şi strigate de bucurie, cu cântece şi îmbrăţişări”.13 Aceasta era atmosfera descrisă de un martor ocular. Ocupând gara, care pe atunci se numea Kocsard (Cucerdea), maiorul Vasile Nădejde s-a adresat mulţimii spunând: „Această gară şi acest nod de cale ferată fiind ocupate de unităţi ale regimentului 15 “Războienide la Bacău se va numi de acum Războieni”. Atunci un membru al gărzii naţionale din satul nostru a înlocuit tabla cu vechea denumire cu o alta pe care era scris numele care dăinuie până astăzi. Istoria naţională şi cea locală, în interacţiune, intrau astfel pe un făgaş normal, în consens cu realităţile etno-culturale din spaţiul Transilvaniei.

La Războieni, în 11 mai 1919 îşi deschidea cursurile prima şcoală românească de stat şi un stejar a fost plantat pentru a marca acest eveniment. El mai dăinuie şi azi, aşa cum în curtea bisericii se înalţă falnic brazi plantaţi în Decembrie 1918.

Ctitorii Unirii au trecut în eternitate, a rămas nemuritoare fapta lor. Peste decenii ei trăiesc prin opera lor istorica iar brazii şi stejarii stau mărturie amintindu-le urmaşilor de datoria sacră de a păstra vie amintirea unei generaţii ce şi-a pus tot elanul şt energia în slujba idealului naţional.

 

                  Prof. Pantilimon Popovici

 

Note:

 

1 Teodor Pavel, Mişcarea naţională pentru unitate naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale (1894-1914), vol. II, Timişoara, 1982, p. 104

2 Boris Rangheţ, Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război Mondial, Cluj-Napoca, 1975, p. 108

3  Ştefan Pascu, Formarea statului naţional unitar român, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 39

4 Gh. Şora,  Vasile Goldiş, militant pentru desăvârşirea idealului naţional, Timişoara, 1980, p. 110

5 Şt. Pascu, op. cit., p. 93

6 Petre A. Boţianu, Memorii. Discursuri. Documente, Tg. Mureş, 2002, p. 65

7 Vasile Arimia, Gărzile naţionale în lupta pentru înfăptuirea unităţii de stat a României în Revista Arhivelor, XI, 1982, nr. 2, pp. 154-155

8 Tiron Albani, Memorii, Bucureşti, 1969, p. 67

9 Convocarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia 20 noiembrie 1918 în Ioan Scurtu, Alba Iulia, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1988, p. 128

10 Alexe Procopovici, La Alba Iulia în Marea Unirea a românilor în izvoare narative, Bucureşti, 1984, p. 560

11 Cst. Dumitrescu, Din lunga timpăului bătaie, Cluj, 1978, p. 104

12 Petre A. Boţianu, op. cit., pp. 61-70 passim

13 Cst. Dumitrescu, Ioan Sima, Când ceasul bate mai presus de vreme, 1918, Cluj-Napoca, 1993, p. 51 (memoriile lui Gh. Maier)