TREZNEA

sat, reşedinţă de comună cu acelaşi nume, judeţul Sălaj - judeţ martir, menţionat documentar în 1440. Până la 12 iulie 1995 satul Treznea a făcut parte din comuna Agrij. La 1 Decembrie 1918 avea 1237 de locuitori, din care 1138 români, ceilalţi unguri şi evrei.

localitate în judeţul Sălaj, la 48 de km de Zalău. Atestată documentar: 1208. La 1558 aparţinea de Comitatul Bihor. Are 190 m altitudine faţă de nivelul mării, în 1553 avea 120 de locuitori, care au trecut la calvinism, datorită lui Ippi Bertolan, care a renovat parohia, ce se va extinde în 1793 cu un portic. Clădirea parohială e considerată monument de artă. În altar, ca raritate, era folosit un pahar din nucă de cocos, iar la recensământul din 1992 existau 1688 locuitori, din care 439 ortodocşi, 1024 reformaţi, 23 greco-catolici, 59 romano-catolici, 129 baptişti, 24 alte confesiuni. Există bisericuţa ortodoxă veche la intrarea în cimitirul vechi şi una nouă, splendidă. Marcată pentru totdeauna de masacrul din noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, când compania de unguri a lui Vaşvari Zoltan a omorât 157 de români. Desigur, unii spun că cifra se ridică la 200. Fie-le ţărâna uşoară! Inima celui care scrie presară binecuvântarea lui Dumnezeu peste Treznea şi Ip şi le rămâne cingătoare la brâu precum vara lumina unui snop de spice.

Gropi comune în cuvintele Treznea şi Ip

Ip este o mică şi tulburătoare groapă comună în cuvintele Limbii Române, a înţelepciunii, umanităţii, răbdării şi neuitării individuale şi... colective.

Coborâţi, dragi români, în fiecare groapă, încercaţi să ridicaţi în braţe lacrima secată, suflaţi peste ea durerea, suferinţa şi chinurile de-atunci şi puneţi-o în palmele mamelor, bunicilor, pruncilor şi-o să simţiţi dacă ea se face buchet de flori cu numele patriei, dacă multiplică însăşi cronologia morţii în râu şi ram, în seminţele mirabile şi-o să vedeţi că nu poate fi stâmpărată în veci.

Să vii în liniştea uşor pistruiată de amurg şi înserare, să tragi rafale de gloanţe peste paşnicitatea românilor şi să le faci ţăndări Numele şi Prenumele înseamnă să suferi de o boală cumplită: a cruzimii, să răspândeşti o boală neiertătoare peste două sate odihnindu-se sub semnul binecuvântat al Crucii. Săpaţi şi mai adânc în groapa cuvintelor Treznea şi Ip, a cuminţeniei neamului acesta şi veţi da de 9 litere cele mai încărcate de sângele românesc nevinovat, pentru că aceste litere formează două nume de sate - deopotrivă incendiu al părinţilor, fraţilor, surorilor, vecinilor, credinţei, dorului, doinei, incendiul patriei, incendiu al pârjolului, romanităţii pe un areal al moşilor şi strămoşilor noştri, ondulat ca spaţiu mioritic, vase comunicante între laptele mamei şi cer, a clopotelor bătând în dungă să-ndepărteze arşiţa păgână, incendiu devenit masacru cu iz de holocaust ce fiare asemănare.

Noi am coborât în fiecare suflet din groapa comună şi-am încercat să scoatem incendiul groazei spunându-i pe nume, ştergându-l de pe scoarţa copacilor, freamătul ieslii, zborul păsărilor de pe obrajii celor ce-au rămas înveşmântaţi în nopţile albe ale pustietăţii şi ne-am convins că ea a fost săpată anume în arşiţa Numelui de România, şi-am ţinut minte că nu avem de-a face cu o poveste, ci cu lacrima ei ce se rostogolea de pe obrajii de Treznea şi Ip, cu una dintre cele mai mari şi osândite lacrimi ale limbii române. Ne-am aplecat în cimitirul vechi de la Treznea, în ziua de 9 septembrie, înconjurat de sihăstria unor pruni sălbăticiţi de-atâtea movile ce vorbesc în somn cu blestemele, chemându-şi localnicii să le cureţe anotimpurile din crengi, am plimbat palmele pe marmura rece în care erau încrustate cele 157 de nume şi prenume a împuşcaţilor din noaptea acelei zile, când toamna se-mpleticise cu hărnicia pe câmp, prin grădini, la pădure, la cules de fructe şi struguri şi ne-am îngrozit când femei îmbrăcate în negru apăsau pe literele uşor abătute de vreme crezând că din ele vor ţâşni pentru o clipă părinţii lor, copii, tineri şi vârstnici, femei şt bărbaţi, să se îmbrăţişeze după 67 de ani. Apăsau şi fredonau un plâns sfâşietor şi amintirea le aducea la ora 20 a zilei de 9 septembrie, când trupe maghiare au intrat în localitate şi la îndemnul grofului Boy Francisc şi-a iredentiştilor unguri, au împuşcat fără milă pe cei 125 de români. Gloanţele trosneau, fulgerau, moartea tuna, baionetele sfârtecau pântecele mamelor să le scoată “pe valahi” afară, sau le tăiau sânii şi sfârcurile, le scoteau unghiile iar bărbaţilor, multora dintre ei le smulgeau organele genitale, le tăiau urechile, degetele, le scoteau ochii sau îi ardeau de vii, fie în casa preotului Traian Costea, a învăţătorului, fie prin grădini, pivniţe, şuri, grajduri. Şi dintr-o pocnitură cât isteria toată, totul a rămas ca trăsnit de fulger, 250 de copii au devenit orfani, 200 de răniţi îşi chemau moartea să-i ajute. Masacrul, genocidul purtau numele lt. col. Lazarsz, lt. col Akaşi, slt. Vilos Roltay, a grofului Boy Francisc, acest rozător nemernic la rădăcinile românismului, îngâmfat, plin de ură, ce-şi făcuse un ţel din defrişarea românităţii, slt. Szabo Zoltan, stegar Gruppa Alexandru, Tikoş Iosif, Süto Ioan, Varga Alexandru etc., larme scoase pe ţeava puştii, să împrăştie straturi de cadavre. Groapa comună în care au fost aduşi cu căruţele ţigano-ungureşti şi aruncaţi ca nişte pietre, dintre care unele încă aveau grai, a fost înveşmântată în nor nestins. De atunci pământul aruncat peste ei s-a îngălbenit la faţă, a rămas sterp şi parcă mai plin de bube, ca atunci şi nu are curajul să ne privească în faţă. Steagul tricolor arborat de Ion Străjan, Gh. Anghel şi S. Besoiu, la mormântul din cimitirul vechi (pentru că organizatorii uitaseră s-o facă) picura peste durere îmbrăţişări ale Cetăţii eterne - Alba Iulia - ştergându-şi culorile de uimire şi ochii în bemă.

Măria B, Ana S., Todea Ana (din satul Preluca, comuna Horea), Anton Doina, Ana Petrean, Hurea Clairta, Viorica Ionuţaş, Petru H. rămăseseră de-o parte şi de alta a mormântului (să nu-i zicem monument) pentru a-i alina bătăile inimii, destrămarea şi nimicnicia, după ce suita de funcţii, preacurernicii părinţi în frunte cu protopopul, au coborât în mijlocul satului la monumentul nou şi îngrijit de crengile unor nuci seculari pe cele trei fălci de beton şi pe zidul Primăriei, spălat încet-încet de-o ploaie amirosind a toamnă, o ploaie rece ce se bătea cu vântul. Treznea era o nuanţă a durerii şi aducerilor aminte peste care unii trec atât de uşor. Păcat că nu erau pliante, programe, doar cortegiul acela înfundat al suferinţelor. Am lăsat coroana pregătită de ec. Ioan Străjan între două case chiar la intrare în Treznea, pe lângă o placă pe care scria: Treznea, localitate martiră a neamului românesc.

Peste Munţii Meceşului se aplecaseră crengi de ceaţă, acompaniindu-ne... Lăsăm în urmă pe cei 3000 de locuitori... şi peste o săptămână ne trezim sub pleoapa satului Ip, dincolo de municipiul Zalău, la 45 de km, aplaudaţi de nori, apoi de raze zgârcite de soare. Aici, la IP în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, la orele 23 şi 23 de minute, xenofobul, şovinistul, butoiul cu pulbere, groful Farags Istvan, avându-i parteneri pe poştaşul Kerekeş Beniamin, ce cunoştea componenţa fiecărei familii de români din localitate, învăţătorul U. Adalbert, pe preotul reformat Kovacs Bela şi pe locotenentul companiei de unguri Vaşvari Zoltan, împreună cu echipe ale terorii formate din 5-6 soldaţi, 2-3 unguri mascaţi au fost curăţaţi de pe faţa satului 157 de români în cele mai bestiale moduri. Pretutindeni unde i-au întâlnit, sfârtecând pântecele mamelor gravide, un lanţ al atrocităţii greu de imaginat, şi tot căruţe ţigano-ungureşti au cărat cadavrele la groapa comună săpată la cimitirul vechi, aruncându-le unele peste altele, vii sau moarte, unse apoi cu var nestins şi pământ de 50-60 cm. La văzul cadavrelor, acelaşi locotenent Vaşvari Zoltan, a exclamat: “Faină clacă de gunoi s-a făcut”. Ordinarul! Cine, ce era acest “gunoi”? Nimeni altul decât nucleu de români radiaţi din satul Ip. Şi când? Tocmai când românii se pregăteau ca în ziua de 14 septembrie să sărbătorească „Ziua Crucii”. Nefericitul de grof, fanaticul locotenent şi suita lor au uitat că a existat un supravieţuitor, pe care l-am cunoscut şi noi, cu Ion Străjan şi Ilie Furdui, pe nume Mihai Butcovan, căruia i-au omorât întreaga familie, tata, 3 surori etc. şi care a scris o carte bazată pe cruda realitate: “O pagină de istorie scrisă cu sânge”, povestind la cei peste 80 de ani cu lux de amănunte cronologia morţii la Ip. Şi ca întreg cinismul să fie şi mai clar, mai abundent, acelaşi Vaşvari a replicat la dorinţa unuia de a ridica o cruce la mormânt: “La câini nu le trebuie cruce!”. Îţi reamintim talpă de potcoavă siberiana că “acei câini” din groapa comună erau oameni erau români! Mai vrei comentarii?

Oficialităţi şi partide, fanfară şi defilare la monumentul vechi şi cel nou, zecile de coroane n-au putut şterge de pe obrazul zilei umezeala măcelului şi noi încercam să dăm o definiţie uitării, întrebându-ne de ce-am tăcut de atunci şi până azi, de. frica măcelarilor, să nu cumva să scormonim cruzimea, să-i scoatem nevinovaţi, să-i lăsăm să-şi pârguiască din nou peste Transilvania stârvul de vidră sau pur şi simplu că ne este indiferentă propria noastră biografie! Un lucru e cert: noi am fost la Treznea şi Ip să înfăşurăm lacrima de neam în inima tricolorului, să se poată odihni aşa răvăşită, ciuntită de gloanţe cum este, să reamintim tuturor că Treznea şi Ip nu este o invenţie a istoriei ci însăşi istoria unui holocaust maghiar golit în tot ce mişcă, râu, ram, pentru că sufletul românesc nu-i făcut numai din gropi în cuvinte, în suferinţă ci şi din acoperişuri vaste ale bucuriei, răbdării, înţelepciunii. Dumnezeu ţine într-o mână durerea de la Treznea şi Ip, în cealaltă dreptul la adevăr. Se-aude?

scriitor Ion Mărgineanu